Diletanţii

Pe motivul că veleitarul, amatorul, diletantul are mai multă productivitate, fiindcă aceasta este mereu stimulată de complexul că nu a avea studii.

Pe când profesionistul îşi atinge gradul de competenţă şi chiar îl depăşeşte atunci cînd îndeobşte termină studiile şi îşi ia licenţa. După care devine blazat şi leneş, tributar psihologiei definită la români drept „şi-a văzut sacii în căruţă”. Nu ştiu câtă valabilitate are azi teoria asta. Cert este că maestrul Bălan a eludat, nu ştim din ce motive, exact esenţa difereţei dintre cele două categorii: talentul perseverent şi obsesiv. Nu se poate să existe un profesionist fără talent. Aşa cum există amatori harnici, insistenţi, silitori dar cu prea puţin talent…

Problema nu este azi nici pe departe rezolvată, dar arta merge înainte şi aşa. Mă uit la raportul dintre cele două părţi din domeniul poeziei, literaturii, artelor plastice. Adică, în domeniile unde unitatea de măsură este ceva relativ, deloc precisă ca în matematici. Prin cantitate, da !,le putem spune „ grupuri de presiune culturală; prin agresivitate, la ora actuală, veleitarismul sufocă profesionismul. Şi acest aspect este foarte vizibil îndeosebi într-un domeniu recent revigorat: jurnalismul TV. Nu mai vorbim de poezie. Refrenul de romanţă siropoasă – din domeniul „suferinţelor din amor” – acela că „nu e om să nu fi scris o poezie// măcar odată, doar odată-n viaţa lui” a devenit letal . Toată lumea scrie poezie, proză, eseistică, pictează şi “scluptează”. Dar, mai ales, scoate cărţi. Trăim într-un ocean de veleitarism. De lansări la apă ale unor nonvalori. De-a valma, la kilogram, „la mălai” cum spuneam în copilărie. Am cunoscut un pretendant la titlul de scriitor, din Vâlcea, care scrie agramat şi care are o „carte” cuprinzând pisaniile unor mânăstiri, copiate şi atât, de o agresivitate paranoică. Deja a influenţat mai mulţi „scriitori” din aceieaşi pletoră, cea a veleitarismului, care îi plâng soarta că nu are statut de scriitor membru în Uniunea de creaţie. Repet, asta nu mai este tupeu, ci paranoia.

Zilele trecute, o bute de muiere , actriţă veleitară din „Cântarea României” – căci mai toţi de aici provin – zic, butea auto-aşezată-ntr-un prezidiu anunţă somptuos: ”a venit în sală Brâncuşi al nostru, aplauze!”. Când am văzut că acel substantiv, „brâncuşi”, este insul care mi-a lucrat, maian, nişte scaune sculptate, ins care noaptea dormea printre ţevi şi conducte în subsolul blocului meu şi ziua, cu un aer de geniu neînţeles, vâna vădane singure şi neajutorate – dealtfel, un meşter bun, dar pentru Dumnezeu, nu un creator! – am plecat indignat din sală. Ei au rămas şi vor mai rămâne. În vecii vecilor… Căci, se înmulţesc ca iepurii…

Din păcate veleitarii, diletanţii distorsionează, căpuşează enorm lumea bună şi adevărată a culturii; persoane naive cărora nu le ştiu figurile – uşor recognoscibile, fiind în majoritate groteşti cu priviri de răpitoare – le cad victime prin faptul că îi cred ceea ce nu sunt: artişti adevăraţi. Diletanţii sunt precum clientela lămpii: fluturi, ţânţari. Mulţi, mulţi… mulţi dar… fără talent! Ba, ei mai sunt şi organizaţi şi au forţa numărului . Sunt cei mai buni clienţi , aplaudaci şi consumatori la lansările mediocre: la lansările altor veleitari unde vin în hoarde.

Diletanţii, o specie de criză, care n-o să dispară de-odată cu ea…