După 30 de ani de relații amicale între cele două state, Israelul și Iranul au devenit inamici, fără lupte teritoriale și fără frontiere. 

DE LA ALIAȚI, INAMICI

După aproape două secole de acrimonie între Iran și Israel, pare de neimaginat faptul că au existat vreodată relații amicale între cele două țări. Cu toate acestea, ele au fost, cândva, prieteni și aliați. În ciuda rupturii relațiilor iraniano-israeliene după Revoluția Islamică, cele două state au continuat să coopereze, mai ales în contextul războiului cu Iraqul.

Astăzi, tensiunile dintre cele două țări continuă și pericolul unui adevărate confruntări există, poate că cele două țări nu ar fi trebuit să se dușmănească reciproc. Ele nu au nicio frontieră comună și nicio dispută teritorială. Mai mult decât atât, în Persia au trăit evrei aproape 2700 de ani și acesta este văzut drept un refugiu de către evrei.

După obținerea independenței Israelului, în 1948, când Iraqul s-a întors împotriva cetățenilor săi evrei, forțându-i, astfel, să plece în Israel, Iranul le-a oferit o cale de scăpare, oficialii iranieni primind sume generoase pentru efortul depus.

Oficial, Iranul a fost împotriva Planului pentru Divizarea Palestinei a Națiunilor Unite în 1947 și a votat împotriva primirii Israelului în organizație. Trei ani mai târziu, Iranul era cea de-a doua țară majoritar  musulmană care recunoștea formarea statului Israel. Noul stat era cel mai bun mijloc prin care iranienii puteau câștiga un sprijin financiar generos din partea americanilor, în lupta cu Uniunea Sovietică.

RIVALITĂȚI ÎN LUMEA ARABĂ

Rivalitatea Iranului cu lumea arabă poate fi cel mai bine descrisă în termeni religioși – minoritatea șiită (condusă de Iran) contra majorității sunite (condusă de Arabia Saudită). În anii ’50 și ’60, Iranul a fost amenințat de naționalismul pan-arab, cu mascota sa, Gamal Abder Nasser, liderul revoluției egiptene din 1952. În timpul Războiului Rece Iranul, datorită petrolului său și accesului în Golful Persic, era un important aliat al SUA și, prin urmare, împărtășea o cauză comună cu Israelul.

Musulmanii și puterile seculare erau în avantaj, unica problemă fiind lupta Israelului cu Iranul, aceasta din urmă având de partea sa celelate țări arabe, la cererea Ayatollahului Ruhollah Khomeini. Însă, în timpul domniei șahului Mohammad Reza Pahlavi, puterea era în mâinile Israelului.

ISRAELUL ȘI IRANUL COOPEREAZĂ

Din punctul de vedere al Israelului, Iranul se potrivea „Doctrinei Periferice” a prim-ministrului israelian David Ben-Gurion – Israelul încerca să formeze alianțe cu dușmanii non-arabi ai dușmanilor săi. Iranul a vândut Israelului petrol și a devenit un principal importator de bunuri israeliene, inclusiv agenții de informații, când nicio altă țară din zonă nu făcea acest lucru.

Cu puțin timp înainte de Revoluiția Islamică, Israelul și Iranul au cooperat la „Proiectul Floare” privind dezvoltarea unei rachete cu un focos nuclear; prim-ministrul Beniamin Netanyahu a cerut retragerea Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul. În anii ’60 și ’70, Israelul o mulțime de furnizori și consilieri militari în Teheran.

Moartea lui Nasser în 1970 și ascensiunea lui Anwar Sadat au dus la îmbunătățirea relațiilor dintre Egipt și Iran, reprezentând o nouă ruptură cu Israelul. Un acord semnat între Iran și Iraq în 1975 a dus la încetarea temporară a  ostilităților între țările dușmane.

Între timp, clericii islamici au continuat să militeze împotriva Israelului. Profesorul David Menashri, specialist în istorie iraniană modernă, îl citează pe Khoemini în 1971, când acesta afirma despre Israel că „ a pătruns în toate afacerile economice, militare și politice” din Iran, transformând țara într-o „bază militară pentru Israel”.

Între anii 1962 și 1979, serviciul militar de informații israelian a format strânse legături cu ofițeri iranieni care fuseseră antrenați în armata israeliană. Se pare că aceștia nu erau însărcinați doar cu înăbușirea forței iraniene și continuarea războiului cu Iraqul, o parte dintre aceștia fiind antrenați ca membri ai Hezbollah în Liban. Extinderea acestei rețele s-a făcut prin intermediul comunității evreiești din Iran. Ambasadorul SUA în Iran, William Sullivan afirmă: „Israelul are o rețea informațională ca nicio alta, datorită celor 80.000 de evrei care au pătruns în toate aspectele vieții iraniene”.

Prăbușirea totală a regimului islamic a avut loc în data de 11 februarie 1979, acesta fiind momentul în care Consiliul Suprem al Armatei s-a retras din conflictele politice.

Când șahul a fost detronat printr-o revoltă populară în 1979, regimul său autoritar a fost înlocuit cu unul islamic mai puțin opresiv, iar relațiile cu Israelul s-au îmbunătățit. În ianuarie același an, șahul părăsise Iranul împreună cu familia sa la cererea prim-ministrului, fiind rechemat în țară doar câteva zile mai târziu. Ulterior plecării șahului de la putere, foști agenți Savak au păstrat legătura cu israelienii, în timpul regimului Khomeini, datorită faptului că acesta nu a ales să intervină peste poliția secretă a fostului șah.

Întors dintr-un exil în Franța pe 18 februarie 1979, Ayatollah Khomeini a întrerupt relațiile cu Israelul. El a fost cel care a lăsat Ambasada Israelului pe mâna Organizației pentru Eliberarea Palestinei. Cu toate acestea, legăturile au continuat până la mijlocul anilor ’80, din cauză că Iranul s-a antrenat într-un conflict cu Iraqul condus de Saddam Hussein. Pentru Israel a fost destul de dificil să întrerupă relațiile cu Iranul, mai ales că posibilitatea de a ataca un stat islamic precum Iraqul era foarte tentantă. Războiul dintre Iran și Iraq a fost benefic Israelului deoarece marca o sciziune în lumea arabă: Libanul și Siria susțineau Iranul, în timp ce Egiptul și Arabia Saudită erau de partea Iraqului. Pe acest fundal, Israelul rămânen unica țară stabilă din zonă și singurul aliat redutabil al Statelor Unite.

Între 1981 și 1983, Israelul a vândut Iranului armament în valoare de peste 500 de milioane de dolari, plătiți în petrol. Însuși ministrul israelian al Apărării, Ariel Sharon, a declarat faptul că Israelul aproviziona armat regimul Khomeini, iar ulterior, ambasadorul israelian în SUA, Moshe Arens, a declarat că transportul de arme „avea loc cu aprobare de la cel mai înalt nivel al guvernului american”.

În viziunea lui Khomeini, Statele Unite erau marele dușman al islamului, fapt ce i-a influențat pe tinerii iranieni să asalteze ambasada SUA din Teheran și să afișeze proteste violente; însuși Ayatollah a încurajat această atitudine, numind-o Revoluție. Este important de reținut că Iranul și Statele Unite nu și-au mai reconsolidat niciodată relația.

În ianuarie 2006, Ayatollah a ținut un discurs important în care a declarat că iranienii nu intenționează să ofenseze sau să atace nicio altă națiune, cum fiecare are dreptul sfânt, un dat de la Dumnezeu, de a trăi în această lumea și, prin urmare, cel mai important lucru este să trăim în pace. În realitate, el a afirmat că Israelul este dușmanul teribil al Iranului. Relațiile dintre cele două state au devenit și mai tensionate odată cu alegerea lui Mahmoud Ahamadinejad în funcția de președinte. După alegerea sa, acesta s-a dovedit a fi un antisemit convins, cerând dispariția Israelului de pe mapamond.

MICUL SATAN

 În lumea musulmană, imaginea Israelului este una foarte întunecată, fiind asociată cu răul absolut și cu un cancer care trebuie eliminat din corpul politic musulman. Aceste gânduri și-au făcut loc în mintea unei părți însemnate a populației islamice, poziționându-se la nivelul instinctelor primare.

Înțelegerea „Iran-Contra” , faimoasa afacere de la mijlocul anilor ’80, a constat în vânzarea de către Israel a armelor învechite Iranului, iar banii primiți au fost transferați contrarevoluționarilor din Nicaragua.

Odată cu căderea Uniunii Sovietice și căderea regimului Hussein în Războiul din Golf din 1991, Statele Unite au devenit o adevărată amenințare pentru Iran; poreclite „Marele Satan”, au subordonat „Micul Satan” – Israelul. Iranienii strigau „Moartea Statelor Unite” și „Moarte Israelului” cu o mare fervoare, nutrind speranța că, într-o bună zi, lumea arabă va ajunge să domine Statele Unite. În ceea ce privește Israelul, scopul lor este acela de a-l scoate definitiv de pe scena politică și istorică.

În timp ce noul Orient Mijlociu, născut după Războiul din Golf ar fi trebuit să reconcilieze situația Israelului cu lumea arabă, Iranul își afirma rezistența contra „regimului sionist”. Acest lucru a aruncat statul evreu într-o luptă cu sumă nulă împotriva islamicilor radicali.

În anii ’90,  cînd Iranul a devenit principala amenințare pentru Israel în locul Iraqului, situația dintre Teheran și Ierusalim a devenit foarte tensionată. Hamasul, Hezbollah și Iranul au purtat un război nu doar cu Israelul, ci cu toată lumea evreiască, rezultatul fiind unul devastator.

Deși planul dezvoltării armelor nucleare a devenit un mare interes militar sub Netanyahu, de fapt, Itzhak Rabin și Shimon Peres au alertat publicul internațional despre pericolul iranian. Dacă Rabin numise în 1987 Iranul „cel mai bun prieten al Israelului”, doar câțiva ani mai târziu îl numea „un regim criminal, întunecat”. În 1996, Peres a numit regimul islamic „mai periculos decât Hitler însuși”.

RĂSPUNSUL IRANIAN

 Președintele Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013), cel care a vorbit despre „cadavrul infect al regimului israelian, uzurapator și fals”, a cerut „anihilarea Israelului” și a negat, în același timp, existența Holocaustului. Declarațiile iraniene puternice privitoare la eradicarea Isrelului de pe harta planetei sunt văzute ca niște simple țeluri pragmatice, un fel de relaxare în relațiile cu lumea occidentală. Pentru Orientul Mijlociu, implicarea Occidentului în afacerile interne reprezenta un motiv de nemulțumire și vociferare la adresa capitalismului și a influenței americane.

Toate regimurile care au urmat Revoluției Islamice au susținut opoziția iraniană față de existența statului Israel și față de situația palestinienilor, manifestând o seamă de ostilități. Chiar înainte de anul 2015, Netanyahu făcea presiuni asupra Statelor Unite, spre a fi martorul unui atac american asupra Iranului. Se pare că Israelul a avut, de-a lungul anilor, mai multe tentative de încetinire a dezvoltării programului nuclear iranian.

Astăzi, când președintele american Donald Trump este foarte aproape să se retragă din afacerea cu arme nucleare iraniene, Netanyahu trage toate sforile pentru ca Statele Unite să grăbească acest lucru. Mass-media a fost foarte dură în critica adusă Israelului care încerca să aprovizioneze cu armament Hezbollah și putem presupune, în mod legitim, că Iranul nu se va mai abține multă vreme de la a „răspunde” Israelului, chiar în lipsa unui verdict american.