Jurnal cu o „operă de trei parale” și pe ultimul drum al lui Dinu Săraru

Februarie 2024. Ce bine că într-o zi de 10 februarie, în 1898, se năștea Bertolt Brecht! I-am văzut recent, la Teatrul Național București, una dintre celebrele sale creații, piesa „Opera de trei parale”, o montare cu adevărat demnă de aniversarea a 50 de ani (+1) de existență ai acestei scene dramaturgice a țării.

• Cele mai scumpe ouă de Paște
• Mitropolitul Olteniei explică ce înseamnă să mergi în Galileea
• Răspuns la conflictul din Gaza. Turcia a rupt relațiile comerciale cu Israel
• Soția fostului președinte Nicolas Sarkozy, audiată ca suspect
• Volodimir Zelenski prezintă cifrele terorii ruse din luna aprilie

Brecht, întruchiparea unui summum de calități și creativitate închinate artelor, redă prin două categorii sociale periferice, hoții și cerșetorii, un mesaj amar al nedreptății lumii în care trăia el însuși acum o sută de ani, și care nu s-a schimbat deloc nici azi.

Regizorul Gelu Colceag, care declara recent, într-un podcast, că adevărata lui împlinire a fost ca profesor, fiind parte din devenirea profesională a unor actori celebri care i-au fost studenți, a îmbinat textul și muzica într-o manieră cuceritoare. Poate că cel mai relevant compliment pe care l-am putea face întregii echipe este acela că după trei ore și jumătate de spectacol, mi-a părut rău că s-a terminat. Sunt piese de la care ai pleca fie plictisit, fie revoltat de frivolitățile ridicate la rang de „artă”, după 10 minute. În cazul „Operei de trei parale”, trei ore și jumătate au fost puține.

Marius Manole, acest talent UNIC al scenei noastre, este incredibil de natural, de adaptabil, de firesc, în orice rol, de la câinele Șarikov, al lui Bulgakov, în care a fost dumnezeiesc, până la șeful unei rețele de hoți din Soho. Are, la final, un moment al crizei spasmodice, care precede anunțata execuție ce avea să-i curme viața, care te las mut de uimire. Cu nimic mai prejos au fost Mircea Rusu, Tania Popa, Emilia Popescu, Aylin Cadâr, Silviu Biriș sau Medeea Marinescu. Toți sunt expresivi și reușesc să transmită o asemenea energie publicului, încât am ieșit cu toții plini de bucurie de la acest spectacol care, în esență, este unul amar.

Marius Manole și Medeea Marinescu Foto Florin Ghioca, TNB

Umorul englezesc subtil al cartierului Soho, în care se petrece acțiunea, dublat de rigoarea germană a autorului și de muzica veselă a evreului Kurt Weill fac din „Opera de trei parale” și teatru și musical, și operă bufă și fabulă, și satiră și disperare, și…speranță.

„Cheia vieții se rezolvă așa: Doar dacă ai bani, ești cineva!”, este doar unul dintre mesajele filosofice realiste ale lumii în care trăim. Lumea în care „ești nebun dacă mai faci ceva ilegal, când poți fura sub acoperirea legii”, lumea în care, ca și Mackie Șiș, te întrebi de ce să mai spargi o bancă, pentru a fura dintr-un seif, limitat, când poți înființa una și fura nelimitat din buzunarele tuturor? De ce să te chinui să mai scoți pavelele unei străzi întregi pentru a le vinde apoi, când poți deveni consilier la primărie și în schimbul unei decizii privind băuturile să îți rezolvi grijile financiare pe viață? De ce să mai folosești un șperaclu cu care să spargi o casă, când poți înființa un ANL și când oamenii nu-și mai pot plăti ratele, rămâi și cu casele și cu banii lor? Mergeți să vedeți piesa pentru a afla și restul întrebărilor.

Un spectacol în care actorii uimesc nu atât cu jocul lor, toți fiind deja consacrați și validați de prețuirea publicului, ci mai ales cu calitățile vocale. Medeea Marinescu are un moment de acute excepțional, chiar dacă scurt. Până și cocotele (foarte frumoase toate!), cerșetorii ambulanți sau polițiștii fără nume sunt minunați în momentele lor de trecere.

Gelu Colceag a pus în valoare această operă care s-a jucat în peste 10.000 de reprezentații de-a lungul timpului și care, ironia sorții, a fost tradusă în peste 18 limbi abia când autorul ei a recurs la exil, părăsind Germania nazificată, participând și sprijinind traducerea dramaturgiei sale în alte limbi decât germana originală.

Geneza scrierii acestei opere se datorează iubitei din acea perioadă a lui Bertolt Brech, Elisabeth Hauptmann, care traduce „Opera cerșetorului” de John Gay și câteva balade ale lui Francois Villon, „poetul vagabond” a cărui baladă a limbilor pizmașe o învățasem deja la 11 ani. Ce lectură! Dacă v-ați putea reîntoarce sau, unii dintre voi, începe călătoria prin cultura lumii de la francezi, cum am avut eu noroc să o fac, ce Eden interior ați cultiva în voi!

Sordidul și sublimul omului se întâlnesc pe scenă și se regăsesc în sală și dincolo de ea.

Poate că v-am inspirat să mergeți să vedeți această piesă, nu? Eu însămi aș vrea să o revăd, să duc prieteni, părinți, doar că NU mai sunt bilete la niciuna dintre reprezentațiile viitoare. Am întrebat de ce un spectacol fabulos, ca acesta, care umpluse până la refuz sala „Ion Caramitru” a Teatrului Național București se joacă doar de două ori pe lună…

E un dar pentru public care trebuie să i se dea, nu doar să i se arate!

5 martie 2024.

L-am îmbrățișat astăzi, pentru ultima dată, pe Dinu Săraru, peste sicriul de lemn care-l acoperea și peste drapelul pe care-l iubea.

Eram în Catedrala Arhiepiscopiei Râmnicului, după o slujbă înălțătoare și un cuvânt de omagiu adus de Înaltul Varsanufie pe care l-a prețuit nu doar ca înaltă față bisericească, patron spiritual al actorilor și oamenilor de teatru, în general, ci mai ales ca pe un prieten. El i-a dat și ultima împărtășanie.

Soția lui, Viviana, împuținată în câteva zile, subit, statea încă de strajă și de grija…lui…

Alexandra era răvășită, zâmbind pustiu oamenilor veniți să fie pe ultimul lui drum, dar orfană de un tată care i-a jalonat viața mai mult decât în termenii paternității biologice.

Ruxandra se sprijinea pe Mihnea, nepotul atât de iubit al scriitorului plecat. Ea părea mai puternică în suferință.

M-am gândit mult că nu m-am dus să-i spun la revedere la Teatrul Național, până la care aș fi făcut 10 minute, ci m-am dus până la Vâlcea, mai lung, mai departe. Mai aproape de el și de ceea ce iubea.

N-am putut privi groapa din curtea casei de la Slătioara în care fusese viu, din copilărie și până anul trecut, când a trăit ultima vară aici. Dar n-am plecat nici spre București. Parcă suspendată în timp, între dihotomia de-a pleca și a mai sta, am zăbovit un ceas, după slujbă, plimbându-mă pe aleile de pământ înverzit ale Muzeului Satului din Vâlcea, unde am regăsit și „Niște țărani” și copilăria satului bunicilor mei.

O căsuță care părea un mic bordei, de departe, ascundea un altar din lemn cu îngeri.

Lângă ea niște cruci și o fântână cu ciutură. Fără apă.

O lume apusă din care, totuși, s-a născut tot acest popor frumos. Lumea țăranului dispărut, lumea pe care a iubit-o Dinu Săraru și pe care a (de)scris-o… lumea de care mi-e mie dor. O lume secată, de care nouă ne e sete…

Eram singură printre cule istorice, case țărănești în miniatură și o Școală Primară muzeu.

Am stat ce-am stat și apoi am străbătut distanța înapoi, în orașul „civilizat”, unde am confortul vieții urbane și apă de la robinet furnizată de Apa Nova…

Dinu a rămas la Slătioara…