Avocatul Ion Cazacu despre Instanța conștiinței, procurori și clienți celebri

ION CAZACU împlinește în mai 70 de ani de viață. Peste 45 din ei i-a petrecut în acuzări și apărări. Despre Procesul cel mai important al carierei și despre justiția abuzivă în timpul lui Traian Băsescu a vorbit într-un interviu pentru Q Magazine.

• Cele mai scumpe ouă de Paște
• Mitropolitul Olteniei explică ce înseamnă să mergi în Galileea
• Răspuns la conflictul din Gaza. Turcia a rupt relațiile comerciale cu Israel
• Soția fostului președinte Nicolas Sarkozy, audiată ca suspect
• Volodimir Zelenski prezintă cifrele terorii ruse din luna aprilie

PARTE DIN CEA MAI BUNĂ PROMOȚIE DIN ULTIMII 80 DE ANI

45 de ani de carieră. Cum vă uitați la ei? Cu mândrie? Cu nostalgie? Cu detașare? Cu dubiu?

De fapt sunt 47 de ani de carieră juridică, eu fiind numit procuror în cadrul Procuraturii Municipiului București la 1 august 1976. Am fost primul procuror stagiar în cadrul acestei instituții, din ultimii 20 de ani, desigur începând cu anul 1976. În acea perioadă politica de cadre stabilea că în capitala țării trebuie să ajungă procurori deja formați, cu o vechime de 3-5 ani, de la alte unități din teritoriu. Nu știu de ce s-au schimbat atunci criteriile dar, alături de mine, au mai fost repartizați încă doi colegi de an, Doru Viorel Ursu și Eugen Ostrovschi.

A contat probabil pregătirea noastră juridică.

Eu am terminat Facultatea de Drept din București cu Diploma de Merit, fiind următorul după cei trei șefi de promoție, Ion Nestor, Valeriu Stoica și Mihai Lucian, având media generală 9,98.

Mă înclin cu respect în fața dascălilor noștri, cei mai mulți dispăruți astăzi (Ion Oancea, Ioan Ceterchi, Ion Pop, Gheorghe Beleiu, Constatin Stătescu, Aurel Filipaș, Costică Bulai, Tudor Radu Popescu, Savely Silberstein și alții… să mă ierte cei cărora nu le-am amintit numele) care, de acolo, de sus, ne privesc cu mândrie.

Desigur, nu îi pot uita pe ceilalți colegi eminenți pe care i-am avut, toți cu cariere impresionante, promoția noastră -1976 – fiind apreciată de întreg corpul didactic ca fiind cea mai bună de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial până în prezent, așadar în ultimii 80 de ani.

Retrospectiv, sunt mândru de tot ce am făcut în toată această perioadă, nu am dubii că am pus în centrul activității mele profesionale, dar și umane, principii cum sunt dreptatea, corectitudinea, respectul față de ceilalți, pentru că așa m-am respectat și pe mine.

În aceste condiții, mă concentrez pe muncă și pe viață pentru a putea atinge jumătate de secol de activitate juridică, la 1 august 2026. Practic, am trecut prin toată istoria dreptului și a practicii judiciare moderne din România, în acești ultimi 35 ani, de libertate și democrație.

Care a fost procesul carierei? A fost în calitate de procuror – în care ați activat 17 ani – sau de avocat? Povestiți-l!

Pentru cariera mea, cel mai important, dar și incitant, moment a fost întâlnirea  cu  Adrian Năstase, pe care l-am apărat în toate cele trei dosare de notorietate – Mătușa Tamara, unde a fost achitat, Bani pentru campanie și Zambaccian, unde a fost condamnat și a ispășit pedepsele, în cele din urmă tot eu asistându-l și când a fost reabilitat.

Îl apreciez enorm, în primul rând ca om și apoi ca personalitate politică, singura și autentică a vremurilor noastre.

Desigur, au fost foarte multe momente de-a lungul celor peste 10 ani de luptă, la DNA și în instanță, când am fost alături de el, dar și de o echipă de avocați eminenți – Viorel Roș, Liviu Popescu, Lucian Bolcaș, Adrian Miclescu, care nu au precupețit nici efort și nici implicare în toată această perioadă, trei au rămas, însă, memorabile, în accepțiunea mea: cei 971 de martori audiați în acuzare, față de numai 5 în apărare, în procesul  Bani pentru campanie; descoperirea apărării în legătură cu data editării bancnotelor de 100 USD, posterioară datei presupusei comiteri a faptelor, aspect confirmat de trezoreria SUA, în dosarul Zambaccian; episodul din Penitenciarul Jilava, când, cu ocazia ajunului Crăciunului, am primit permisiunea de a-l vizita și de a-i aduce în dar o crăciuniță… domnul Năstase mi-a mulțumit și mi-a spus că va împărtăși în celulă, bucuria dată de această floare împreună cu prietenul lui… un șoricel gri, care-l vizitează în fiecare zi.

AȘ FI VRUT SĂ FIU JUDECĂTOR LA ÎNALTA CURTE

Cu experiența de acum, ce ați face altfel?

M-am gândit mult timp că toată experiența mea putea fi valorificată, la final de carieră, în magistratură, ocupând un post de judecător la Înalta Curte, însă am renunțat având în vedere reglementările actuale care nu permit accederea în aceste posturi a unor avocați sau profesori universitari, așa cum, înainte de anii ’90, aceștia puteau fi judecători la Tribunalul Suprem și contribuiau cu argumentări celebre la fundamentarea unor decizii de îndrumare, care și astăzi sunt adevărate pietre de hotar în gândirea juridică românească.

Totuși, nu m-am resemnat și încerc, în continuare, să-mi arăt disponibilitatea de participare la proiecte importante pentru viitorul juridic al României, într-o nouă etapă de dezvoltare socială și politică a lumii.

Care este judecătorul pe care îl țineți minte?

De fapt, sunt doi judecători care m-au impresionat prin vocația lor de îngeri ai dreptății, prin demnitatea și prestigiul lor profesional: Lia Savonea și bunul meu prieten Viorel Roș, în perioada în care a fost judecător, acum un avocat reputat.

Care este procurorul în fața căruia nu v-a părut rău că ați pierdut sau pe care l-ați respectat cel mai mult?

Nu se pune problema unei pierderi într-o cauză penală, pentru că dreptatea nu poate fi înfrântă și, mai devreme ori mai târziu, ea va zbura spre realitate din negura unei erori judiciare, exemplele fiind multe.

I-am respectat pe toți procurorii cu care am avut contact, întrucât respectul profesional este definitoriu în lumea judiciară, deși, câteodată, unii dintre ei au fost mai rigizi sau chiar agresivi, ulterior relațiile profesionale intrând pe drumul normalului.

Totuși, în ultimii ani, atunci când am avut ocazia, am colaborat profesional, în condiții de respect reciproc, cu procurorul Marius Voineag, care acum ocupă o funcție deosebit de importantă în sistemul judiciar din România, acesta impresionându-mă prin statura profesională, prin echilibru si exigență, ceea ce, cred eu, l-au recomandat pentru funcția de Procuror  Șef  DNA.

CEA MAI NEAGRĂ PERIOADĂ A JUSTIȚIEI

Ce diferențe notabile ați putea evoca astăzi între justiția de acum 40 de ani și cea de astăzi?

Este o întrebare grea, ce presupune multă analiză și sinteză, care se raportează, în cele din urmă, la cum este văzută justiția de societate, de oameni, de ceilalți, într-un spațiu care este definit prin aspirația de globalizare.  În aceste condiții, o să mă raportez la trei perioade din ultimii 45 de ani.

Prima, din anul 1990 până în anul 2004, apoi perioada cea mai dificilă, în timpul celor două mandate ale fostului președinte Traian Băsescu și ultima, din perioada 2014 – marcată de schimbări importante prin apariția celor două Coduri în materie penală –, până în prezent.

În prima perioadă, s-a remarcat o schimbare structurală, de adaptare a legislației la noua lume democratică în care intram, prin desprinderea de sistemul socialisto-comunist, în care, mai ales în domeniul penal, plătisem tribut celor 40 de ani, anterior anilor ’90, sistemului de inspirație sovietică. În domeniul dreptului penal au apărut instituții juridice noi, s-au adaptat cele clasice cerințelor legislației europene, au apărut forme noi, organizatorice, de conducere și coordonare a activității judiciare (CSM, ANI ș.a.) care trebuiau să asigure independența justiției în relațiile cu celelalte puteri ale statului.

Perioada care a început în anul 2004 poate fi calificată drept cea mai neagră din toată istoria justiției din România, alături de perioada comunistă, a anilor ’50, întrucât schimbările din perioada anterioară, în sensul întăririi independenței și prestigiului justiției, au fost deturnate de instituții ale statului, de grupuri de interese, de unii dintre magistrații acestei țări în direcția unor așa zise comandamente europene, în fapt împotriva intereselor naționale ale României.

Aș caracteriza aceasta perioadă prin trimitere la o lucrare excepțională a fostului judecător Ion Popa, Noaptea Justiţiei în România 2004 -2020 în care se analizează obiectiv acea perioadă, fără parti-pris-uri politice, doar prin raportare la documente și structuri legislative, concluzia regăsindu-se chiar la pagina 11 a lucrării în care se menționează că în România s-a înfăptuit democrația prin mijloace de drept penal.”

Aș mai remarca un alt fapt care a lăsat o umbră asupra prestigiului justiției românești și anume implicarea serviciilor secrete în actul de justiție, prin influențarea și chiar instrumentarea lui (vezi protocoalele secrete, echipele mixte procurori/ofițeri de informații, monopolul serviciilor în interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice și altor surse electronice de comunicare) care au condus la soluții juridice strâmbe, orientate în special împotriva capitalului românesc, ori împotriva unor oponenți politici sau altor grupuri, care nu satisfăceau dorințele celor aflați la butoanele puterii.

În sfârșit, influența politică în justiție a fost manifestă și asumată de la cel mai înalt nivel al puterii atunci când fostul Președinte al României, Traian Băsescu, a recunoscut cu amărăciune: „Am numit în funcțiile de forță ale statului șase oameni de încredere. Astăzi constat că trei dintre ei i-au arestat pe ceilalți trei.”  Iată ce imagine a proiectat politicul asupra acelei perioade istorice.

„Noua generație  de magistrați ar trebui să-și schimbe o parte a mentalităților moderniste și globaliste și să preia din experiența și lucrurile pozitive ale generației de magistrați care urmează să se retragă.”

În sfârșit, a treia perioadă începe cu anul 2015 și continuă și în prezent, perioadă care debutează cu desecretizarea protocoalelor semnate anterior de serviciile secrete cu toate instituțiile juridice din România, perioadă care a dat Curții Constituționale posibilitatea de a readuce în prim plan principiile constituționale, de a așeza întreaga legislație si practică judiciară în matca Legii supreme a României, Constituția.

Astăzi parcurgem încă o perioadă de tranziție când se manifestă, din ce în ce mai mult, independența justiției, rolul ei esențialmente social, însă, în aprecierea mea, mai trebuie trecută o perioadă de timp, în care noua generație  de magistrați ar trebui să-și schimbe o parte a mentalităților moderniste și globaliste și să preia din experiența și lucrurile pozitive ale generației de magistrați care urmează să se retragă.

Se spune des, mai ales pentru că România pierde tot mai multe procese la CEDO, că avem o Justiție cu mulți magistrați, dar cu foarte puțini judecători. Cum credeți că ar ieși din dilema Cercului de cretă caucazian un magistrat din categoria la care facem noi aluzie aici?

Aici îmi aduc aminte de o remarcă a doamnei judecător Adriana Stoicescu, fost președinte al Tribunalului Timiș, care, într-o postare social/media spunea: „Refuzăm să ne facem treaba, cu riscul de a arunca în aer o țară, doar pentru a ne păstra dreptul absolut discreționar de a face ce vrem, fără să dăm socoteală. Paradoxul acestei țări este că are prea puțini judecători și prea mulți magistrați.” De actualitate, și câtă dreptate are!

POLITICUL NU SE VA SEPARA DE JUSTIȚIE NICI ÎN VIITOR

Separarea puterilor în stat este un pilon de bază al unei construcții democratice. Când vom reuși în România să turnăm și pilonul separației Justiției de politic?

Separarea puterilor în stat este un principiu constituțional în toate democrațiile din lume, deci și în România, însă, aceeași experiență din ultimii 47 de ani, mă îndreptățește să susțin că nici în următorii ani nu vom reuși separarea totală a politicului de justiție.

Dau numai un singur exemplu: cel mai democratic sistem judiciar din lume, cel puțin așa credem noi, sistemul  american, nu s-a opus aplicării Patriot Act, cea mai antidemocratică reglementare din lume, care afectează nu numai libertățile fundamentale ale cetățenilor americani, ci și pe cele ale altor cetățeni, din alte state.

Care ar fi raportul optim, în bagajul cu calități al  unui jurist, dintre cultura juridică și inteligența vie? Vă întreb pentru că dreapta judecată în istoria Susanei s-a bazat pe o separare a martorilor înainte ca procedura să fi devenit un principiu de drept. Altfel spus, avem azi suficiente principii deduse din practica juridică în stare să compenseze lipsa vocației din domeniu dreptului?

Vocația din domeniul dreptului, aceea a dreptății, a independenței judecătorilor, a respectării drepturilor fundamentale ale cetățenilor, ale tuturor oamenilor din lume, este atât de complexă încât nu poate fi exprimată în răspunsul la o întrebare jurnalistică.

Puțin probabil ca, după consultarea unor biblioteci de lucrări juridice, sociologice, de psihologie judiciară, cineva să se încumete la a da un răspuns sau măcar o definiție a vocației dreptului.

Principiile există, însă ele sunt supuse  propriei conștiințe profesionale, care diferă de la un sistem judiciar la altul, de la un magistrat la altul, în acest proces, la care are acces numai magistratul, interferențele exterioare este bine să nu se manifeste.

Noi, avocații, putem numai îndemna, așa cum a făcut Mahatma Gandi: „Există o instanță mai mare decât cea a justiției, instanța conștiinței!” Dați curs în activitatea și conștiința voastră, magistrați din toată lumea, acestui adevăr !

De la Lex Canuleia la Legea Ticu Dumitrescu, a existat o tradiție în asumarea nominală a actului de a legifera. Sintagma „Legiuitorul” e simplă modestie de copist medieval sau lipsă de asumare?  Act de politician sau gest plebeu?

În istoria dreptului, multe legi au căpătat în conștiința socială numele inițiatorului, deși elaborarea și mai ales asumarea acestora este rodul unei munci colective, prin trecerea lor prin filtrele juridice ale Consiliului Legislativ, organism deosebit de important, trecut astăzi în penumbră de furia reglementărilor, cât mai urgente și cât mai stufoase, prin discutarea lor în comisiile juridice ale Parlamentului și bineînțeles, prin votarea lor și apoi promulgarea lor de Președinte.

Așadar, nu putem vorbi de o lipsă de asumare a Legiuitorului, ci mai degrabă de reacția socială la utilitatea și actualitatea reglementării unor probleme care preocupă mentalul colectiv.

De actualitate sunt Legea Anastasia, inițiată de fostul ministru al Justiției, Robert Cazanciuc, cu aplicare directă în domeniul infracțiuni privind circulația rutieră, prin înăsprirea regimului sancționator, apariția ei fiind generată de un tragic accident de circulație a cărei victimă nevinovată a fost o fetiță, Anastasia, și respectiv Legea 2 Mai pentru care inițiatorul a fost un grup parlamentar PNL, susținut de actualul ministru al Justiției, Alina Gorghiu, lege care înăsprește regimul sancționator privind consumul de droguri și alte substanțe interzise.

Din păcate, această lege își va lega numele și de o gafă impardonabilă a magistratului care a început judecata în cazul Vlad Pascu, printr-o eroare și necunoașterea cauzei, invitând în fața instanței, în vederea constituirii de parte civilă, chiar victima care decedase în urma accidentului de circulație.

În absența unei legi a răspunderii judecătorești putem specula în jurul ideii că judecătorul, pe lângă protecția dată de inamovibilitate, se bucură de fapt și de un statut rezervat istoric doar Papei de la Roma, acela al infailibilității? Revenind la prima întrebare, care ar fi azi, la noi, raportul dintre numărul magistraților și al „papilor”?

Din câte știu eu o lege a răspunderii magistratului nu există într-o formă care să reglementeze specific această materie, reglementările în vigoare fiind cuprinse în Legea nr.303/2004, actualizată în anul 2022, Legea privind statutului judecătorilor și procurorilor.

Într-adevăr, prevederile actuale nu satisfac standardele unei perioade istorice, atât de frământate în istoria dreptului românesc, marcată de erori judiciare evidente, puține îndreptate în procedurile interne sau internaționale, care au adus însă atingere imaginii și prestigiului justiției din România, ca parte componentă a justiției europene.

Fac referire aici la câteva cauze care, chiar dacă au fost judecate definitiv în instanțele naționale, nu au trecut examenul executării în fața unor instanțe europene, care au apreciat hotărârile ca încălcând principiile fundamentale ale dreptului la apărare și procesului echitabil (cazul Popoviciu, cazul Oprescu, cazul Săvulescu, cazul Prințul Paul și investitorii israelieni).

O notă specială în acest ultim caz, unde eu i-am reprezentat pe investitorii israelieni Benyamin Steinmetz și Tal Silberstein, judecați și condamnați definitiv la Înalta Curte de Casație și Justiție la câte cinci ani închisoare, alături de colegul nostru Robert Roșu, de către completul negru, denumit așa de presă.

Din acest complet au făcut parte celebrul judecător, la acea vreme, Ionuț Matei, cel care l-a condamnat pe Adrian Năstase de două ori, și judecătoarea Florentina Dragomir, ambii pensionați după decizia dată, decizie reformată de colegii acestora de la Curte, în cazul avocatului Roșu, dar nepusă în executare de mai multe instanțe europene (Grecia, Cipru, Belgia, Franța) instanțe care nu au admis cererile de extrădare, formulate de statul român, împotriva unor condamnați în cauza cunoscută sub numele Ferma Băneasa (Benyamin Steinmetz, Tal Silberstain, Nela Păvăloiu și Prințul Paul).  

Din păcate, inculpații români, marea majoritate, foști funcționari publici, cu vârste înaintate, se află încă în închisoare, așteptând eliberarea condiționată și posibilitatea atacării nedreptății suferite, chiar dacă nimeni nu le mai poate da înapoi viața irosită atâția ani.

Reglementarea actuală nu le mai dă nicio șansă în a se îndrepta împotriva judecătorilor care au greșit, atât de evident și cu rea credință.

Îndreptarea acestei stări de fapt nu este decât o asumare politică ce ar trebui să stea pe agenda factorilor de decizie, atât acum, cât și după alegerile programate în acest an 2024, foarte important pentru dezvoltarea viitoare a României.

E GREU DE APRECIAT O EROARE JUDICIARĂ

Putem vorbi de evoluție în structurarea unui justiții mai bune dacă punem în balanță Codul lui Hammurabi care prevedea  penalizarea unei erori judecătorești în echivalent cu gravitatea erorii și pensiile speciale acordate oricum celor care obligă România, adică pe contribuabilul român, să plătească?

Problema ridicată de dumneavoastră este o problemă de sistem, greu abordabilă și greu rezolvabilă, în contextul actual, național și internațional. În plus, mai vorbim aici și despre mentalități.

Gravitatea erorii este greu de apreciat, singurul care o poate face fiind cel afectat.

Întinderea răspunderii magistratului este altă poveste, condiționată de cine poate declanșa acțiunea disciplinară și cine poate aprecia asupra gravității ei, care nu poate fi decât un alt magistrat, așadar o altă apreciere subiectivă, care totuși ar trebui circumstanțiată unor criterii, de comun acord acceptate.

Ați constatat dumneavoastră, până acum, o armonizare a unor principii și criterii obiective, într-o lume în care se vehiculează ideea că pentru o singură problema sunt mai multe opinii decât cei care o dezbat?

Ce pesimist sună! Ce ar trebui să facă un justițiabil care primește o soluție redactată agramat? Sunt cazuri. Pot proba. Cultura juridică poate respira într-un mediu intoxicat de incultură generală?

În practică, am întâlnit greșeli de ortografie sau de topica frazei, în special la instanțele mai mici în grad de jurisdicție, în ultima perioadă de timp, nivelul redactării hotărârilor, în special la Înalta Curte, fiind în evident progres alături de alte documente redactate – încheieri de ședință, adrese de solicitări de relații, declarații de martor ori inculpat.

MCV-ul a murit, trăiască CJUE și deciziile ei! Ce prevalează în România: CJUE sau CCR? Și de ce nu prevalează CJUE și în fața Curții Supreme a Germaniei, de pildă, care a refuzat aplicarea unei sentințe europene în detrimentul dreptului intern?

Problema MCV-ului a fost foarte bine tratată în lucrarea deja amintită, scrisă de Ion Popa și este foarte bine că, după atâția ani, Uniunea Europeană a înțeles că el devenise caduc.

Curtea Europeană de Justiție este un mecanism deosebit de important, menționat în chiar Tratatul de aderare a României la UE, cu rol în armonizarea reglementărilor naționale, cu rol în strategiile viitoare, sociale, economice și chiar politice ale Europei. Din acest punct de vedere, nu poate fi diminuată ori ignorată importanța deciziilor acestei Curți în contextul actual, chiar dacă ele vin în contradicție cu unele principii constituționale naționale, ori cu obișnuințele mentalului colectiv, în țările membre, influențate de specificul istoric, de caracteristicile economice ori sociale ale fiecărui popor.

De aceea, modalitățile de implementare în sistemul judiciar al fiecărei țări sunt diferite și uneori acutizează unele tensiuni politice între membri Uniunii. Iată de ce, nu numai în Germania, dar și în Polonia și Ungaria, deciziile CJUE au provocat ample discuții juridice și chiar abordări sociale, din perspectiva afirmării principiilor constituționale naționale, care nu permiteau prioritizarea dreptului european, față de dreptul intern.

Aceeași controversă a apărut și în România referitoare la instituția prescripției răspunderii penale, controversă generată de CJUE prin admiterea a două sesizări ale unor instanțe din România. Controversa a apărut ca urmare a deciziilor CJUE care au confirmat autoritatea deciziilor Curții Constituționale a României, dar care au contrazis Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 67/2022 în care s-a lămurit, atât natura juridică a instituției prescripției răspunderii penale, ca instituție de drept material, iară nu de drept procesual, cât și modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile, principiu care nu trebuie dea posibilitatea retroactivării unor dispoziții legale în defavoarea persoanei condamnate.

În doctrină au apărut mai multe opinii, între care o remarc pe cea a judecătorului ÎCCJ Mihai Udroiu, o analiză pertinentă, cu ample referiri la practica și doctrina europeană, însoțită și de o analiză a practicii cvasi unitare din România.

Concluzia lui poate fi reprodusă în acești termeni: „(…) practic e o decizie spectaculoasă care are un conținut aproape inexistent în aplicabilitate.”

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție există o abordare unitară, care are în vedere aplicabilitatea, atât a Deciziilor Curții Constituționale nr. /2018 și respectiv nr. 356/2022, cât și a Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, în sensul în care, în materia prescripției răspunderii penale este prevalent dreptul intern, un singur complet făcând notă discordantă în ultima perioadă de timp, în cauza privindu-i pe Dragoș Dobrescu și respectiv pe Doru Boștina. Acest complet a dat prevalență deciziei CJUE, dosarul a fost trimis la instanța de fond, în vederea rejudecării, în ceea ce privește neaplicarea dreptului intern în domeniul prescripției.

În mandatele prezidențiale ale lui Traian Băsescu, lupta anticorupție a eliminat, vinovat sau nu, elita din toate domeniile importante: financiare, medicale, de educație, politice. Marii lideri, personalitățile, toți oamenii cu notorietate, importanță, cu o carieră de zeci de ani, indiferent că erau politicieni sau profesori universitari, au fost efectiv compromiși, chiar dacă, la 10 ani după, au fost achitați de acuzații. De ce credeți că a fost posibil o asemenea operațiune de anihilare a tot ceea ce a însemnat leadership românesc?

Din păcate, aveți dreptate cu privire la această observație. În  timpul celor două mandate de președinte ale lui Traian Băsescu a existat o adevărată prigoană a leadership-ului politic și economic românesc, personalități politice marcante – Adrian Năstase, Dan Voiculescu și alții, oameni de afaceri cu o pondere impresionantă în capitalul românesc – George Copos, Ioan Nicolae, Tiberiu Urdăreanu și mulți alții, profesori universitari  între care s-a numărat și Gheorghe Mencinicopschi, medici reputați, cum au fost  prof. Brădișteanu și prof. Ioan Lascăr, au petrecut ani grei în penitenciar sau au fost angrenați în proceduri judiciare, unele neîncheiate după 10/12 ani.

Cel puțin o generație de oameni valoroși a fost anihilată în numele unui grup de interese, în capul căruia s-a aflat însuși președintele de atunci, familia sa și camarila lui politică, cu justificarea mincinoasă a aceluiași personaj, că îndeplinea dorințele marelui licurici.

Istoria va judeca aceste fapte chiar dacă unele dintre personajele amintite nu au ajuns în fața procurorilor sau în sălile de judecată. Prea puțin pentru timpul pierdut și suferințele oamenilor condamnați pe nedrept, prea puțin pentru rămânerea în urmă a dezvoltării socio- economice a României.

În justiția de astăzi ați mai alege să deveniți avocat?

Desigur, profesiunea mea de credință – corectitudine, dreptate, transparență – s-ar putea împlini și prin îmbrățișarea avocaturii, dar rămâne regretul că nu am putut accede de la bară în scaunul de magistrat, după ce petrecusem o perioadă semnificativă de timp de cealaltă parte a barei, ca procuror.

Cred că acesta ar fi traseul firesc pentru oricine profesează ca jurist, ca o împlinire, ca o confirmare a vocației de om al dreptății.

În viața personală am avut și satisfacții, dar și dezamăgiri profunde, însă toate m-au ajutat să trăiesc ca un om și să văd cât de complexă este viața, care trebuie să continue cu aspirații și mai mari în viitor.

De aceea, mai am un vis pe care trebuie să-l urmez și să-l fac să devină realitate, anume acela de a-mi lega numele de un proiect național, de care să se folosească și generația fiului meu, partenerul meu de astăzi, în care simt un potențial deosebit.

Dacă ar fi să vorbiți despre unii dintre celebri dumneavoastră clienți, care ar fi aceștia?

Grea alegere, având în vedere personalitățile distincte, puternic conturate, ale unor clienți ai mei, pe care i-am asistat dea lungul timpului. Am să-l aleg doar pe Sebastian Vlădescu, alegere generată și de prietenia de mai mulți ani, dar și de faptul că acum se află în penitenciar, în executarea unei pedepse severe, generată de o condamnare nedreaptă. Desigur, o să se facă afirmații că, reprezentându-l în instanță și înregistrând un eșec profesional pentru mine, încerc să-l transform în eroare judiciară.

Nu, niciodată nu am legat succesul ori insuccesul meu profesional de o interpretare subiectivă, iar probele din acest dosar îmi stau mărturie. A fost un proces în care, culmea, dubiul a profitat acuzării, dar asta se va devoala în timp și sper că atunci demersul meu de astăzi să-l ajute pe Sebastian să-și redobândească imaginea publică, întrucât DEMNITATEA nu a pierdut-o niciodată.

Merită! Rar mi-a fost dat să văd un om care acceptă o decizie nedreaptă cu calm, cu discernământ, cu dorința de a lupta până la capăt, folosind toate căile legale, dar și cu respect față de o hotărâre judiciară și față de cei care o pun în aplicare.

Cine face acest lucru ? Numai un om integru, un profesionist talentat, de excepție, în domeniul finanțelor publice, un om care a modernizat acest domeniu și l-a adus astăzi, practic, acolo unde îi este locul, în rândul statelor civilizate din Europa.

În calitate de procuror, Ion Cazacu a soluționat peste 10.500 dosare și a coordonat activitatea organelor de urmărire penală în mai mult de 15.000 cauze.

În anul 1980 promovează examenul de Procuror Șef adjunct, fiind numit, la numai 27 de ani, în această funcție, la fostul Sector Ilfov, pe atunci parte componentă a Procuraturii Municipiului București.

În anul 1984 este numit în aceeași funcție la Procuratura Sectorului 5 și doi ani mai târziu este transferat la Procuratura Sectorului 4, de unde intră în avocatură, în februarie 1992.

În calitate de Procuror Șef  Adjunct a coordonat activitatea procurorilor în ședințele de judecată în peste 3500 de cauze.

În 1992 devine avocat, după ce anterior refuzase funcția de Procuror Șef al Direcției de urmărire penală și criminalistică din Procuratura Generală.

În perioada 1992 – 2003 activează ca avocat în cadrul Baroului București unde a reprezentat peste 3000 de clienți în fața organelor de urmărire penală și în instanță.

În 2003 înființează Societatea de avocați Cazacu & Asociații care activează și astăzi, după mai bine de 20 de ani, având un colectiv format dintr-un Managing Partner, 2 Senior Parteneri, 3 Asociați și 2 paralegal.