Achitarea avocatului Robert Roșu: o bătălie câștigată într-un război care continuă

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin completul format din judecătorii Rodica Cosma, Ștefan Pistol și Laura Soane, a decis, marți, 23 noiembrie 2021, achitarea și eliberarea din detenție a avocatului Robert Roșu.

• După 25 de ani, Burj Al Arab intră în renovare
• De la americani vine lumina…verde! Bogdan Ivan anunță redeschiderea Rafinăriei Petrotel deținută de ruși
• Peter Magyar: Vom suspenda serviciul de știri al presei publice
• Ce ar vota românii: AUR a ajuns să cumuleze cât PNL și USR la un loc, dar a scăzut față de ianuarie
• România a avut cândva 13 mari combinate de producție a îngrășămintelor chimice…

Cu un an în urmă condamnat la 5 ani închisoare de un complet al aceleiași Curți, format din judecătorii Ionuț Matei, Alina Ioana Ilie și Florentina Dragomir. Hotărârea de achitare a fost pronunțată prin judecarea recursului în casație formulat de avocatul Robert Roșu, instanța reținând că fapta care a condus la condamnare „nu este prevăzută de legea penală” (art. 16, alin. 1, lit. b, teza I din Codul de procedură penală). De menționat că celorlalți condamnați în aceeași cauză, recursul în casație le-a fost respins.

CARE ESTE FAPTA NEPREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ?

Admițând recursul în casație, cei trei judecători Laura Soane, Ștefan Pistol și Rodica Cosma, l-au „achitat pe inculpatul Roșu Robert Mihăiță pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin.1 și 2 Cod penal, cu aplicarea art.5 Cod penal și, respectiv, a infracțiunii de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru altul un folos necuvenit, cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 48 alin.1 Cod penal raportat la art. 297 alin.1, art. 309 Cod penal și art.132 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal”.

Din simpla lectură a acestui dispozitiv se constată, totuși, că, la prima vedere, cel puțin, faptele pentru care inculpatul Roșu a fost condamnat sunt prevăzute de legea penală. Cum au ajuns atunci judecătorii recursului în casație la concluzia că inculpatul a fost condamnat cu încălcarea principiului de drept penal nullum crimen sine lege (nu există infracțiune dacă fapta nu este definită ca atare de lege)?

Deși motivarea deciziei nu a fost încă formulată este limpede că judecătorii cauzei au procedat cu un curaj și o viziune care în mod normal ar fi trebuit să îl caracterizeze pe legiuitor. Astfel, cu siguranță ei au constatat că infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat și cea de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru altul un folos necuvenit, nu îl pot avea în nici un caz ca subiect activ pe cel care acționează în virtutea unui mandat avocațial. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a putut concepe că asemenea infracțiuni se săvârșesc în cadrul raporturilor juridice dintre avocat și client; și, întrucât nu a conceput-o, asemenea fapte, cu un asemenea conținut, respectiv cu asemenea elemente constitutive nu se găsesc în realitate în cuprinsul legii penale.

Desigur, și un avocat poate participa la constituirea unui grup infracțional, dar nu în executarea obligațiilor sale profesionale față de persoana care l-a angajat spre a-și exercita astfel dreptul fundamental la apărare, precum și orice alt drept izvorât din lege sau validat de aceasta (cum ar fi dreptul la punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive, chiar dacă acea hotărâre ar putea fi greșită și, ca atare, teoretic ilegală).

Cât privește abuzul în serviciu, legea este limpede atunci când prevede că subiectul activ al infracțiunii este un „funcționar”. A pune semnul egalității între „funcționar” și „avocat” așa cum practica judecătorească, sub constrângerea „statului subteran”, respectiv a binomului SRI-DNA, a făcut-o, altminteri continuând jurisprudența comunistă, înseamnă a adăuga la lege și nu doar a-i conferi o interpretare extensivă. După decenii de rătăcire, trei judecători ai ÎCCJ au, pare-se, curajul de a readuce lucrurile în făgașul normal.

În plus, se impune observat că orice avocat acționează pentru a aduce un folos altuia și anume clientului său. Aceasta ține de esența calității de avocat. Folosul se obține prin supunerea dreptului alegat, adică a dreptului al cărui obiect este folosul, validării unei autorități legitime. Cu excepția cazului în care probele prezentate în susținerea pretenției la obținerea folosului în discuție sunt falsuri produse de avocat sau despre care el avea știință, acesta nu săvârșește nici o infracțiune. Iar în ipoteza acestei excepții, nu poate fi vorba despre vreun abuz în serviciu, ci, după caz, de fals, uz de fals și înșelăciune. Cu alte cuvinte, infracțiunea de abuz în serviciu având ca subiect activ avocatul nu este cunoscută de legea penală română; decât dacă îi oferim acesteia o lectură absurdă și admitem că legiuitorul nu a fost în toate mințile.

Or, nu poate fi complice la o infracțiune persoana care nu o poate comite în calitate de autor. Inclusiv această concluzie de bun simț juridic a fost ignorată de o justiție politizată, doritoare, în virtutea unei concepții favorabile instaurării terorii de stat, să extindă aplicarea legii penale la cât mai multe persoane. Celebrele „complete negre” asta au făcut.

DE LA BENEFICIUL DUBIULUI LA CULPA GRAVĂ A JUDECĂTORULUI

Vor fi unii care vor susține că și completul de trei judecători care l-au achitat pe avocatul Robert Roșu a făcut același lucru cu completele statului subteran, dar în sens invers. Cu alte cuvinte, acei judecători au încercat să corecteze o decizie politică pronunțată prin aplicarea abuzivă a legii penale la situații și cu privire la persoane pe care un legiuitor cu gândire normală nu le-a prevăzut și nu avea cum sau de ce să le prevadă, printr-o altă decizie politică punând semnul egalității între interpretarea greșită a legii penale, săvârșită, evident, cu rea credință, și inexistența în legea penală a faptei astfel interpretate.

Înainte de a răspunde acestei critici, să mai reamintim că avocatul Robert Roșu fusese achitat de instanța de fond, înainte de fi condamnat în apel. Formal, așa ceva este posibil. Instanța de apel a casat hotărârea instanței de fond și a reținut cauza spre judecare. Legea o permite în litera ei. Cum rămâne cu spiritul legii? Cum rămâne cu simțul echității judiciare?

Un asemenea procedeu nu reprezintă cumva o fraudă la lege? Ba bine că nu.

Dreptul la apărare nu se exercită numai cu privire la acuzația cu care o persoană, beneficiară a prezumției de nevinovăție, este trimisă în judecată, ci și cu privire la o hotărâre judecătorească de condamnare care, spre a deveni definitivă, evitându-se, pe cât posibil, eroarea judiciară, trebuie să treacă prin cel puțin două grade de jurisdicție. Căci nu aplicarea pedepsei este finalitatea principală a procesului judiciar, ci evitarea condamnării unui nevinovat. Din acest motiv, nimeni nu poate fi condamnat decât dacă asupra vinovăției sale s-a format o convingere mai presus de orice dubiu rezonabil. Dubiul conduce la o hotărâre în beneficiul inculpatului; adică la achitare.

Nu aplicarea pedepsei este finalitatea principală a procesului judiciar, ci evitarea condamnării unui nevinovat.

Or, cum poate fi asigurată respectarea acestor principii esențiale în realizarea unui proces echitabil dacă împotriva primei hotărâri de condamnare, pronunțate direct în apel, inculpatul nu se poate apăra pe o cale ordinară de atac?

Aici nu este vorba de nuanțe, de circumstanțieri, de individualizări ale pedepsei, ci de două concluzii diametral opuse ale instanței de fond și a celei de apel. Dubiul circumscrie o asemenea contradicție și chiar dacă legea nu o spune expres, logica juridică veritabilă, iar nu cea patologică a unor magistrați obsedați de dorința strivirii destinelor umane sau supuși comenzilor politice oculte, impune ca în cazul casării unei hotărâri de achitare, cauza să fie trimisă instanței de fond pentru rejudecare.

Poate că asemenea practici abuzive, contrare principiilor fundamentale ale „statului de drept”, ar trebui evitate și printr-o reformă legislativă, de lege lata admițându-se condamnarea numai dacă dubiul nu afectează conștiința nici unuia dintre membrii completului. La curțile cu juri, dubiul unui singur jurat duce la achitare, în timp ce la noi se condamnă cu un scor de doi la unul sau trei la doi, iar uneori, dacă la fond se ajunge la achitare iar în apel la condamnare, deși totalul judecătorilor care s-au pronunțat pentru achitare îl depășește pe cel al judecătorilor care au pronunțat condamnarea, inculpatul rămâne condamnat. În același sens, reținerea cauzei pentru judecare în apel, după achitarea la fond, ar trebui interzisă.

Până la asemenea modificări, este limpede că interpretarea completului condus de judecătorul Ionuț Matei în cazul Roșu a fost de domeniul culpei grave. Or, culpa lata dolus equiparatur. Culpa gravă, aceea care nu ar fi comisă nici de cel mai nepriceput magistrat, cât de cât inițiat cu privire la ceea ce înseamnă un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și aplicarea regulii in dubio pro reo (în caz de dubiu hotărârea se pronunță în favoarea acuzatului), este echivalentul intenției maligne, a relei credințe. Reaua credință exclude eroarea judiciară, pentru care judecătorul nu are a răspunde, ci impune antrenarea răspunderii judecătorului.

Pentru ca efectele acestei rele credințe să nu continue a se produce, judecătorii recursului în casație au fost la rândul lor puțin legiuitori; adică au corectat o decizie politică printr-o decizie posibil de calificat, la limită, a fi tot politică. Războiul este, însă, politic și acolo unde armele politicii vorbesc, dreptul este constrâns să tacă. Nici o decizie judecătorească având substrat politic nu este de dorit, dar atunci când o decizie politică face o nedreptate și, mai mult decât atât, răstoarnă însăși ordinea de drept, o altă decizie politică de natură a îndrepta lucrurile și a face dreptate, restabilind totodată ordinea, este nu doar acceptabilă și salutară, dar și dezirabilă.

„Sistemul de justiție s-a angajat deliberat în practici ce creează frica printre avocați, împiedicându-i să ofere serviciile la care inculpații au dreptul. Acte legitime ale avocaților pentru clienți au fost etichetate drept activități infracționale… Facem apel la autorități să respecte drepturile profesiei de avocat și garanțiile independenței acesteia”, a declarat avocata Patricia Lee Refo, Președintele Asociației Barourilor Americane (ABA)

DE CE CONDAMNAREA AVOCATULUI ROBERT ROȘU A AMENINȚAT ORDINEA DE DREPT?

Judecătorii recursului în casație l-au achitat pe Robert Roșu, dar au respins acțiunile celorlalți co-inculpați. De ce? Pentru că Robert Roșu este avocat și prin condamnarea lui abuzivă nu s-a urmărit încarcerarea sau neutralizarea persoanei sale. El nu este om politic sau persoană publică implicată în luptele de interese politice. Deci, nu vorbim despre o victimă izolată.

Ceea ce s-a urmărit a fost crearea, prin abuz judiciar, a unei jurisprudențe care să îngrădească dreptul la apărare al tuturor cetățenilor României, distorsionând natura raportului avocat-client. Punând sub teroare avocații și restrângându-le capacitatea de a apăra drepturile justițiabililor, însăși guvernarea legii, care este de fapt definiția „statului de drept”, a fost pusă în pericol.

Ceilalți inculpați nu au fost în aceeași situație și de aceea, chiar dacă și condamnarea lor va fi fost forțată și nedreaptă, instanța de recurs a apreciat că dispozițiile legale care se referă la casarea unei hotărâri judecătorești definitive atunci când fapta nu este prevăzută de legea penală nu li se aplică. În cazul lor a fost vorba doar despre o aplicare greșită a legii, pe care instanța de recurs în casație nu are competența de a o corecta. Măsura în care o asemenea greșeală a fost săvârșită cu rea-credință urmează încă a fi stabilită pe calea urmăririi penale a celor suspectați de comiterea ei, în măsura în care există indicii temeinice în acest sens.

Această situație complexă dă măsura gravității faptelor celor care l-au condamnat pe avocatul Roșu. Vorbim despre un atac la adresa dreptului de apărare, ca drept fundamental al cetățeanului, garantat prin protecția autonomiei profesionale a avocaților.

Iată de ce, spre deosebire de obedientele barouri românești, cu urechea ciulită către dispozițiile statului subteran, mai degrabă decât către glasul legii și al principiilor de drept, asociațiile europene ale avocaților s-au sesizat și s-au mobilizat în susținerea lui Robert Roșu. Cu siguranță, judecătorii recursului în casație nu aveau cum rămâne insensibili față de apelurile și criticile amintitelor asociații, care iarăși plasau România în rândul statelor de drept eșuate.

Și iată de ce, „completul negru” al celor care l-au condamnat din rațiuni politice pe Robert Roșu trebuie să răspundă pentru fapta lor. Reaua-credință n-a plecat la pensie. De astă dată, fapta este prevăzută de legea penală.

O bătălie pentru statul de drept a fost câștigată. Războiul continuă. „Completul negru” al celor care l-au condamnat din rațiuni politice pe Robert Roșu trebuie să răspundă pentru fapta lor. Reaua-credință n-a plecat la pensie. De astă dată, fapta este prevăzută de legea penală.