Rămas-bun, Liviu Maior. Un prieten, un reper, un istoric al cetății

Astăzi, vestea plecării lui Liviu Maior mi-a lăsat un gol pe care nicio pagină de istorie — oricât de bine scrisă — nu îl poate umple. Ne-am cunoscut în vremuri de construcție, când România își căuta drumul, iar el a fost, pentru mine și pentru mulți alții, nu doar un coleg, ci o busolă morală și intelectuală.

• Președinții Curților de Apel, îngrijorați de „atacurile fără precedent la integritatea şi stabilitatea statală a României”
• PSD l-ar putea accepta pe Eugen Tomac în funcția de premier
• ÎCCJ, atac fără precedent la guvernul Bolojan: Demonizează Justiția și transformă magistrații în ținte
• Budăi, despre Bolojan: Un om care a reușit ceea ce părea imposibil
• Primul pas către „împăcarea” sistemului de sănătate public cu cel privat

Îmi amintesc cu emoție anii ’90, când împărțeam responsabilitățile guvernării. Liviu nu era doar ministrul Educației; era istoricul care înțelegea că prezentul nu poate fi clădit fără a respecta rădăcinile. Avea acea sobrietate ardelenească, dublată de o eleganță a spiritului pe care rar o mai întâlnești astăzi. Discuțiile noastre treceau adesea dincolo de dosarele de pe masă, pierzându-se în analize despre destinul Transilvaniei sau despre locul României în lume.

Dincolo de portofoliul Educației, Liviu a purtat pe umerii săi responsabilități pe care puțini le-au bănuit la acea vreme. A fost un artizan discret al apropierii noastre de Occident. Cândva, vom afla mai multe amănunte despre rolul său esențial în îmbunătățirea relației dintre România și Statele Unite. A știut să construiască punți diplomatice acolo unde politica de suprafață întâmpina obstacole, fiind un garant al seriozității noastre în fața partenerilor americani.

Chiar și în ultimii ani, legătura noastră a rămas vie prin cuvântul scris. M-am bucurat să primesc, recent, ultimul său volum, „Românii în a treia Europă. Loialitate. Revoluție. Unitate. 1848-1918”. Citindu-l, am regăsit aceeași rigoare și pasiune pentru adevăr care l-au definit mereu. Recunosc, așteptam cu nerăbdare și acea nouă carte de analiză a documentelor recuperate de la Budapesta, despre care vorbisem. Era o lucrare necesară, pe care doar un spirit ca al său o putea desăvârși. Din păcate, acea pagină va rămâne acum marcată de tăcere.

Plecarea lui Liviu la vârsta de 85 de ani este o pierdere pentru elita românească. România pierde un mare istoric, iar eu pierd un vechi camarad, alături de care am încercat să facem bine acestei țări.

Gândurile mele se îndreaptă acum către familie – către George și cei apropiați, inclusiv către prietenii din Cluj – care poartă mai departe această moștenire a serviciului public făcut cu demnitate.

Drum bun printre stele, dragă Liviu! Îți mulțumesc pentru tot ce am învățat de la tine.

Conducerea Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca deplânge moartea profesorului Liviu Maior, iar rectorul Daniel David arată că, în acest fel, comunitatea academică este mai săracă și mai tristă.

„Comunitatea Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) deplânge moartea profesorului Liviu Maior, una dintre personalitățile care au îmbogățit nu doar spiritul Universității noastre, ci al întregii vieți culturale și academice din România. Născut în localitatea Beclean (județul Bistrița-Năsăud), în data de 2 octombrie 1940, profesorul Liviu Maior a absolvit cursurile Facultății de Istorie din cadrul UBB, specializându-se în istoria modernă și în mișcarea pentru emanciparea românilor din Transilvania și devenind unul dintre cei mai importanți istorici români.

În anul 1991, profesorul Liviu Maior a reînființat Centrul pentru Studii Transilvane, fiind primul director al acestuia”, se arată într-un comunicat trimis duminică de UBB.

Potrivit sursei citate, cu o importantă carieră politică și diplomatică, Liviu Maior a deținut, în perioada 1992-1996, funcția de Ministru al Educației, fiind ulterior membru al Senatului României (1996 – 2003) și ambasador plenipotențiar al României în Canada (2003 -2005).

Decorat cu Meritul Academic și Premiul Academiei Române în anul 1993, profesorul Liviu Maior a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor universități românești, în timp ce meritele sale academice și culturale au fost recunoscute și la nivel internațional prin alegerea, în anul 1994, în funcția de vicepreședinte al Conferinței Mondiale UNESCO, dar și de vicepreședinte al Conferinței Europene a Miniștrilor Educației de la Madrid.

„Moartea profesorului Liviu Maior lasă comunitatea noastră mai săracă și mai tristă.

A fost un om și un profesionist de o calitate desăvârșită, un membru al mediului academic care a avut curajul să își asume reformarea învățământului într-o perioadă foarte dificilă și în ciuda criticilor vehemente împotriva unei refome de fond, fiind unul dintre puținii miniștri ai Educației din România care au reușit să ducă la capăt un întreg mandat la conducerea ministerului.

A fost un om dedicat valorilor Universității noastre, un om care a purtat în el spiritul universitar clujean, conducător al mișcării sportive Universitatea Cluj din care UBB e și acum parte. Suntem alături de familia sa și alături de toți cei care l-au cunoscut, admirat și îndrăgit”, a declarat, citat în comunicat, rectorul UBB, Daniel David. 

Daniel David, Rectorul UBB

Cine a fost Liviu Maior

Liviu Maior s‐a născut pe 2 octombrie 1940 în Beclean, judeţul Bistriţa‐Năsăud. A devenit doctor în istorie al Universității „Babeș‐Bolyai” în 1974, potrivit Cluj Cultural. Din anul 1990 a fost profesor universitar titular și conducător de doctorate la Facultatea de Istorie și Filosofie în cadrul aceleiași universități. 

După 1990 a ocupat mai multe funcții publice, inclusiv cea de ministru al Educației în guvernul condus de Nicolae Văcăroiu.

În perioada 1984–1991, a fost conducător al Clubului Sportiv Universitatea Cluj.

A fost decorat cu „Meritul Academic” şi Premiul Academiei Române în anul 1993 şi a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea a trei universităţi din România: „Petru Maior” din Târgu-Mureş, „Lucian Blaga” din Sibiu şi „Andrei Şaguna” din Constanţa.

În cariera politică, a fost senator PSD în Parlamentul României între 1996 și 2003, iar ulterior a fost ambasador al României în Canada, în perioada 2003–2005.