Mărturie, la 17 ani: „Am stat în acel adăpost 28 de ore, fără apă și mâncare, fără curent, fără protecție, așteptând moartea!”

Ora 6.28. Sirenă. Sirenă. Sirenă. Ciudățenie. Frică. Groază. Cameră de securitate. Tăcere. Zgomot. Explozii. Ură. Sânge. Moarte. Vinovăție.

• Nazare a anunțat desființarea unui număr important de sedii ale ANAF
• Tuneluri Hezbollah ascunse sub un magazin de haine
• Radu Oprea: Oana Gheorghiu a introdus pe sub radar în ședința de guvern lista exploratorie a companiilor ce ar putea fi listate la bursă
• Promisiunea lui Macron: Nu voi mai face politică, după plecarea de la Elysee
• AUR a readus în Parlament un nume pe care sistemul a încercat să-l scoată din memoria românilor: Mircea Eliade

ADOLESCENTA ÎMBĂTRÂNITĂ

Acestea sunt elementele unei zile negre care a intrat deja în istoria celor mai dure atentate asupra israelienilor, de la Holocaust până în prezent.

Un grup de 11 tineri au venit în România, la mijlocul lunii martie, pentru a se „relaxa”. Au fost trimiși aici pe banii statului israelian, pentru a le oferi acestor copii de 16-18 ani, supraviețuitori ai atacului Hamas din 7 octombrie 2023, posibilitatea de a se detașa de evenimentul care i-a marcat profund.

I-am întâlnit în holul Hotelului Minerva pentru a rememora acea zi și a fost mult mai impresionant decât am crezut inițial.

Privirea lor era de o tristețe imensă. Zâmbetul și atitudinea voit nonșalantă, ca a unor adolescenți fără griji, nu erau decât măști ale unei dureri cumplite, un zid construit în acest răstimp pentru a nu se vedea din exterior că sufletul lor este făcut zob. Inocența le-a fost furată, iar vina că trăiesc este sentimentul care-i domină pe toți.

„În acea dimineață am auzit ceva ciudat. Erau niște explozii pe care nu le mai auzisem până atunci. Nu știu cum să explic pentru a mă face înțeleasă, dar a fost ciudat. Câinele meu înnebunise, era foarte agitat. Eram doar cu sora mea în casă. Părinții erau plecați într-o scurtă vacanță. Am blocat totul. Tata îmi spusese să fac asta când l-am sunat și i-am spus că ceva nu e în regulă. Apoi am făcut să pară că nu suntem acasă. Am închis ferestrele, am tras perdelele și am încuiat tot ce s-a putut. Dar aveam o ușă pe care nu o puteam încuia. Era stricată. Așa că știam că dacă vor veni, eu și sora mea ne vom confrunta cu ei, cu teroriștii.

La un moment dat, au început să arunce în ferestrele noastre cu pietre mici. Aveam o grămadă de pietre la fereastră. Apoi totul a început să devină ciudat și am sunat pe toată lumea pe care o puteam suna să le spun că avem nevoie de ajutor. Le-am trimis mesaje tuturor și apoi n-am mai avut curent. Totul a fost deconectat. Atunci i-am spus surorii mele: Asta e ultima priveliște pe care o vei vedea în viața ta. Eram îngrozite”, mi-a povestit Hila, încercând să-și ascundă emoția. 

După ce a reușit să plece din kibbutz, înghesuită într-o mașină, fără nimic altceva decât periuța de dinți, a ajuns undeva în deșert, unde a stat o săptămână. Va mai dura până va ajunge împreună cu familia acasă.

„Eu nu am un acasă acum. Hotelul nu e casa mea”, mărturisește pierdută.

La 16 ani și jumătate să spui că nu te mai interesează viitorul și că nu te mai atrage nimic din ceea ce ți-a suscitat interesul înainte de 7 octombrie este dramatic. La această vârstă fragedă să ajungi la concluzia că totul este într-atât de fragil, că o lume se poate dărâma într-o clipă și că niciun efort nu are rost devine o filosofie periculoasă.

„Viața mea s-a rupt în două. Într-un fel am trăit înainte și altfel trăim în prezent. Până la 6 octombrie am fost o elevă de 10. Încerc să fac totul cât de bine pot la școală, dar – sincer – nu mă mai interesează. Din ce am trăit, am înțeles că totul e foarte fragil, că totul se poate nărui într-o clipă. Și, atunci, la ce folos? Nimic nu mai are sens. După… nu seamănă deloc cu înainte.”, îmi mărturisește adolescenta, care adaugă șoptind „îmbătrânesc!”.

Obiceiul tinerilor aflați în kibbutzurile de la granița cu Fâșia Gaza era ca, atunci când alarmele sunau, să iasă din casă pentru a vedea cum zboară rachetele. Li se părea cool, asemănau acest zbor al rachetelor dintr-o parte în alta cu un foc de artificii.

„NU VREAU SĂ TRĂIESC ÎN FRICĂ!”

Talia, o adolescentă de 16 ani și jumătate, mi-a explicat că tot ceea ce s-a întâmplat în acea dimineață de octombrie i-a schimbat felul de a fi. Visează aproape în fiecare noapte că este luată de teroriști și are o spaimă teribilă să se întoarcă acasă.

„Eram stresată. Explozii ca acelea nu mai auzisem niciodată. Cineva ne-a trimis un mesaj pe chat-ul de grup al kibbutzului că ar trebui să intrăm în casă și să ne încuiem ușile pentru că le este teamă că vor veni palestinienii peste noi. Ne-am dus în buncărul din casă. Apoi au început focurile de armă. O mulțime. Și mai mare ne-a fost spaima când am auzit bătăi în ușă. Din fericire era Ben de la securitate, nu teroriștii. L-a adus cu el pe Amir, care fusese împușcat. Fratele meu și cu mine am fost trimiși din nou în buncăr, iar părinții mei au rămas să-l ajute pe Amir. Toată podeaua era plină de sângele lui Amir, care din păcate nu a rezistat. Era un om bun, îl cunoșteam. Soția lui era însărcinată. Era groaznic. Am fost șocată. Împușcăturile nu mai conteneau. La un moment o rachetă a fost aruncată chiar în casa noastră. A fost mult fum, unele cioburi ne-au rănit. Totul era un coșmar. Am stat în camera de securitate mai mult de 7 ore, cred”, mi-a povestit Talia, care a adăugat că încă nu înțelege ce s-a întâmplat în acea zi.

„În primă fază, după ce am reușit să plecăm din kibbutz, am încercat să mă conving că nu s-a întâmplat nimic. Practic, am negat cele petrecute atunci. Îți spun sincer, nu vreau să fiu speriată. Vreau să trăiesc fără frică, liberă. Dar nu pot. Încă mai visez că intră teroriștii în casă și mă iau cu ei. Încerc să-mi recapăt viața. Sper să reușesc”, a adăugat Talia zâmbind.

„VINOVATĂ PENTRU CĂ TRĂIESC”

În programul pregătit pentru tinerii israelieni la București a figurat și participarea, în Camera Deputaților, la simularea procesului lui Adolf Eichmann, conducătorul de facto al genocidului Germaniei naziste. Aici, au avut posibilitatea să se întâlnească cu tineri români și să le povestească ce au trăit cu câteva luni în urmă.

„Nu credeau ce aud de la noi. Am avut impresia că ei cred că noi fabulăm”, mi-a spus Aviv Amitai, care are 17 ani și care locuia în cea mai apropiată comunitate de granița cu Fâșia Gaza.

„M-am trezit la 6:28 dimineața cu explozii nebunești; nu mi-a luat mult să-mi dau seama că acest fapt nu era normal. Trebuie să înțelegi ceva: am crescut într-un loc constant atacat de Hamas. Sunt obișnuită să aud focuri de armă, explozii și sirene, dar în momentul în care a început acest atac, am știut că este diferit! Toată familia mea a intrat în adăpost și sirenele nu s-au oprit. Am stat în acel adăpost 28 de ore, fără apă și mâncare, fără curent, fără protecție, așteptând moartea. M-am simțit atât de nesigură, prinsă în întunericul din mine, neprotejată, neputincioasă, speriată. Tata și fratele meu mai mare au trebuit  să stea în afara adăpostului pentru a ne proteja cu trupurile lor de teroriștii care încercau să intre în casa noastră. Nu era nimeni care să ne apere.

Din acea zi, totul s-a schimbat. Sentimentul de a pierde atât de multe într-un moment este de neînțeles. Prieteni, vecini, casă, liniște, siguranță, totul se prăbușește într-o clipă. Nimeni nu te pregătește pentru acel moment în care pierzi totul!

Îți reamintesc, am 17 ani, sunt un copil încă. Am trăit lucruri pe care niciun copil de vârsta mea nu ar trebui să le experimenteze, lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le trăiască, indiferent de vârstă.

Trei dintre prietenii mei au fost uciși, copii de 17 ani care ieșiseră la pescuit. Nu s-au mai întors. Am pierdut vecini, oameni pe care îi cunoșteam de când mă știu. Cu o zi înainte de atac, frățiorul meu și-a sărbătorit bar mitzvah, iar ei au sărbătorit alături de mine, oameni a căror sărbătoare a fost ultima, pentru că a doua zi nu mai erau printre noi. Câteva săptămâni mai târziu, am deschis plicuri și binecuvântări și am citit scrisori de la morți. Îmi lipsesc oamenii pe care nu-i voi mai vedea niciodată, momente care nu se vor mai întoarce, casa, rutina, lucrurile mărunte, senzația de siguranță.

Din 7 octombrie, nu am mai fost cu adevărat fericită. Fiecare moment de fericire este o bătălie a vinovăției. Pe 7 octombrie am învățat cum se simte durerea adevărată, aceea care îți arde în oase, îți pârjolește sufletul, nu te lasă să respiri, zguduie pământul. Am văzut lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le vadă vreodată, bebeluși băgați în cuptoare și arși de vii, femei violate în fața familiilor lor, fete mutilate ore în șir până au sângerat până la moarte, oameni răvășiți, familii întregi ucise, femei, bărbați, copii, bebeluși, adulți, fără nicio distincție.

Teroriștii Hamas ne-au măcelărit.

Din 7 octombrie, mă simt vinovată. Vinovată că trăiesc, vinovată că am rămas în siguranță. Din 7 octombrie, am atât de multe întrebări. De ce eu? De ce am primit dreptul de a continua să trăiesc? De ce nu mai sunt ei aici, ce am făcut eu și ei nu? Din 7 octombrie nu mai sunt copil. Au luat fiecare bucată de inocență rămasă în mine. Din 7 octombrie mi-am pierdut speranța. Speranța că într-o zi va fi pace, speranța de a trăi împreună. Din 7 octombrie, totul s-a schimbat. A avut un impact groaznic asupra mea. 7 octombrie va face mereu parte din viața mea”, mi-a povestit Aviv, care încerca să-și șteargă lacrimile discret.

O singură zi a fracturat sufletele acestor tineri. Cât va dura oare până la cicatrizare?