În timp ce România traversează una dintre cele mai dificile perioade, desemnarea lui Eugen Tomac pentru un guvern din persoane din afara partidelor a deschis o serie de întrebări care depășesc simpla aritmetică parlamentară, arată o analiză a siteului InPolitics.

• Guvernul Tomac: tehnocrați pentru criză sau sacrificați pe altarul FMI?
• Cătălin Predoiu: Crima organizată a devenit actor global
• TAROM facilitează accesul pasagerilor români la zeci de destinații intercontinentale prin parteneriatul cu Etihad Airways
• Claudiu Târziu și Lucian Mîndruță, moderați de Radu Preda, dezbat dacă este democratic sau nu să limităm libertatea de exprimare pentru a combate extremismul
• Când statul susține industria de apărare națională: Turcia furnizează 65% din dronele armate utilizate la nivel mondial și vrea să-și crească exporturile de echipamente militare

Oficial, argumentul e că România are nevoie de profesioniști capabili să gestioneze o situație complicată. (Interesant, în afara acestei situații merge și cu neprofesioniști?) Neoficial însă, începe să se contureze o ipoteză nu foarte convenabilă: aceea că un guvern precum al lui Tomac ar putea fi pregătit nu atît pentru a scoate țara din criză, cît pentru a semna rapid și fără opozitie angajamente dure în momentul în care România ar fi obligată să apeleze la sprijin financiar internațional.

O criză fără precedent post-decembrist

România se confruntă în 2026 cu o combinație de crize care nu are echivalent după 1989. Pe plan economic, țara înregistrează cel mai mare deficit bugetar din UE – peste 8% din PIB -, iar datoria publică a depășit în premieră pragul de 60% din PIB. Pe plan social, grevele și manifestațiile publice încep să se coaguleze, semn că răbdarea populației față de deteriorarea standardului de viață s-a epuizat. Pe plan politic, căderea guvernului a lăsat țara fără un executiv cu susținere parlamentară solidă, într-un moment în care deciziile urgente nu mai suportă amînare.

În acest context, președintele Nicușor Dan a ales să-l desemneze ca premier pe Eugen Tomac – lider al inexistentului PMP, care a obținut 1,8% la alegerile parlamentare. Misiunea declarată: formarea unui guvern de tehnocrați independenți de structurile de partid care să salveze țara.

Tomac nu este tehnocrat. Guvernul său nu poate avea majoritate solidă

Primul paradox al acestei construcții politice e chiar premierul desemnat. Eugen Tomac este absolvent de istorie, fost așa-zis ziarist și nimic din traseul său nu îl recomandă ca tehnocrat în sensul clasic al termenului. El nu vine din mediul economic, financiar sau administrativ specializat. Vine dintr-un partid politic care nu a reușit să treacă pragul electoral. Și vine din Ucraina, într-un moment cînd țara lui Zelenski nu prea mai e în topul preferințelor românilor.

Al doilea paradox: primele consultări cu partidele parlamentare indică azi că atît PNL cît și USR refuză să susțină noul guvern.

Liderul PNL Ilie Bolojan a transmis public că „un guvern fără susținere politică explicită nu poate duce la capăt reformele de care are nevoie România”.

Aritmetica parlamentară devine astfel o ecuație fără soluție: un guvern care trimite toate partidele alese de români în opoziție – adică inversul unui guvern de uniune națională.

România nu dispune nici de legislație pentru alegeri anticipate. Organizarea lor ar necesita luni întregi de proces legislativ. Practic, votul parlamentar din 2024 a fost anulat de facto. Ce ar putea justifica plauzibil o asemenea manevră năucitoare?

Un guvern pregătit nu pentru reformă, ci pentru FMI

O ipoteză de lucru, susținută de logica politică și de precedentele internaționale: guvernul Tomac nu este conceput pentru a scoate România din criză, ci pentru a gestiona momentul în care România va fi nevoită să ceară ajutorul FMI, al Băncii Mondiale și al instituțiilor europene de finanțare. Un guvern de tehnocrați fără carnete de partid este structural mai potrivit pentru a semna un astfel de acord – și tot structural mai potrivit pentru a prelua vina austerității ce va urma.

Mecanismul nu este conspirativ – este documentat în literatura de economie politică: atunci cînd un guvern trebuie să implementeze măsuri de austeritate profund nepopulare, existența unui cabinet tehnocrat permite transferul răspunderii politice către „constrîngerile externe” și „experții internaționali”. Niciun partid nu plătește politic. Toți vor putea spune că „nu ei au decis”.

Ce preferă FMI și ce obține de la un guvern slab

Instituțiile financiare internaționale nu au neapărat o preferință ideologică pentru guvernele tehnocrate. Ba chiar preferă, de regulă, interlocutori care pot livra angajamente credibile și ireversibile – ceea ce presupune majoritate parlamentară solidă. Precedentul românesc din 2009-2011 e ilustrativ: Guvernul Boc a putut implementa tăierea cu 25% a salariilor bugetare și creșterea TVA la 24% tocmai pentru că avea majoritate parlamentară. Acordul a fost credibil pentru că era sustenabil politic, chiar dacă devastator electoral și știm toți cum au sfîrșit Boc și PDL.

Un guvern tehnocrat fără conexiuni cu partidele, pe de altă parte, implementează mai greu, dar semnează angajamentele mai ușor. FMI știe din experiență – Grecia, Argentina, România anilor 90 – că acordurile semnate de guverne fără legitimitate parlamentară sunt prima țintă a executivului următor. Paradoxul este că tocmai această fragilitate îl face, pe termen scurt, convenabil în faza de negociere: nu are coaliție de consultat, nu are sindicate afiliate politic de mulțumit, nu are baroni regionali de convins. În Grecia s-a ajuns chiar la un referendum național pentru respectivele măsuri de criză și nici asta nu a ieșit prea bine. Ori, un guvern gen Tomac ar semna, probabil, foarte rapid o scrisoare de intenție și un memorandum de înțelegere. Îndeplinirea angajamentelor devine problema altcuiva. La fel cum plata vaccinurilor din pandemie e sarcina guvernelor și generațiilor viitoare, nu a celor care le-au contractat.

Măsurile care vin la pachet cu un împrumut FMI sunt întotdeauna de o duritate extremă. România a mai trăit acest coșmar în perioada 2009-2010, iar istoria recentă a Greciei (2010-2015) ne arată cum măsurile de austeritate impuse de creditori au distrus guverne succesive (de la Papandreou la Samaras), au aruncat șomajul la tineri la peste 50% și au declanșat revolte sociale masive. Grecia a ars la propriu.

Niciun partid mare din România – fie că vorbim de PSD, PNL sau USR – nu vrea să își asume politic un astfel de tratament de șoc în fața cetățenilor. Soluția convenabilă? Un guvern de așa-ziși tehnocrați, plin de nume de mîna a doua-treia sau figuri chiar dubioase apărute peste noapte. Aceștia vor semna decontul austerității, vor fi învinși de greve și ură publică, iar ulterior vor fi măturați de pe scena politică, lăsînd partidele mari „curate” și gata să pozeze în salvatori la următoarele alegeri.

România nu este Grecia din 2015 – nu încă. Evaluînd situația macroeconomică actuală, probabilitatea ca România să apeleze la un acord de tip stand-by cu FMI în toamna-iarna 2025, ori în primele luni ale anului viitor este de luat în calcul serios și ea crește cu fiecare lună.

Concluzia ar fi că un guvern tehnocrat fără majoritate și fără legitimitate electorală nu poate scoate România din criză. Poate, în schimb, să semneze mult mai rapid și mai lesne angajamentele pe care instituțiile financiare internaționale le vor cere și pe care niciun partid politic nu va vrea să și le asume în fața electoratului. Dacă această ipoteză se confirmă, România nu va intra sub un directorat extern prin forță sau prin accident – ci printr-o construcție politică internă deliberată, al cărei preț îl vor plăti, ca întotdeauna, cetățenii