Ministrul Monica Anisie m-a ajutat să „salvăm” 100 de copii! Îi mulțumesc

Strigătul disperat al unei profesoare din Țibana, Iași, a ajuns și la mine. Mi-a scris în numele unor copii îngroziți de faptul că neavând tablete sau telefoane mobile, nu „pot ajunge” la școala …on-line.

Mi s-a părut atât de nedrept, (revăzându-mă pe mine, în primii ani de școală, cu o pereche de săndăluțe pe care le purtam până îmi ieșeau degetele din ele pentru că mama mea nu avea bani să-mi cumpere altele), încât i-am semnalat situația ministrului Educației. Nu o cunosc personal și nu am fost deloc indulgentă cu gafele făcute de-a lungul timpului. Multe cred că au fost generate de emoție și de presiunea publică (motivație pe care nu am fost vreodată disupși să o evocăm în cazul Vioricăi Dăncilă, de pildă!), altele cred că din imperativul de-a comunica ceva chiar și atunci când realitatea era în dinamică și ceea ce era valabil acum, devenea hilar o oră mai târziu. Asta a erodat mult imaginea publică a ministrului Educației.

O lună mai târziu, Monica Anisie ducea personal, în această comună săracă din Moldova, tablete pentru o sută de copii care de acum înainte „se vor putea salva” de la abandonul școlar. Îi mulțumesc infinit pentru acest gest, de normalitate până la urmă, însă în lumea nebună în care trăim, și normalul merită elogiul său. Păcat că Erasmus din Rotterdam nu mai este printre noi să mai scrie unul…

Scrisoarea profesoarei

 „19 mai 2020

Hristos a Înviat!

Au venit la poarta casei… Au venit la domnul și la doamna. Ieri, ea… Azi, el… Amândoi cu ochi albaștri ca un cer pe care s-au strâns câțiva nori, dar care n-au acoperit Lumina. Amândoi în clasa a cincea. Nu au telefon, însă au griji de oameni mari. Și sunt tare triști că lipsesc de la ore. I-am îmbrățișat și m-am gândit că n-o fi bună școala asta online, dar pe ei îi doare că nu sunt ca ceilalți copii.

Sunt mulți ca ei. Mai știu eu sigur o copilă frumoasă și silitoare din clasa a VII-a și o mamă îngrijorată care mă sună seara târziu, probabil la rugămințile fetei… „Doamnă, Denisa mea mai trece clasa dacă n-are telefon?…”

Aș plânge dacă n-aș avea credința că Dumnezeu îi vede și că El mi-a dat gândul cel bun de a vă scrie… Iar.

E-o vreme tulbure și oamenilor le e greu, dar haideți să îi ajutăm!…

Dacă aveți telefoane sau tablete pe care nu le mai folosiți, însă în stare de funcționare, vă rog să îmi scrieți și să încercăm împreună să găsim o soluție pentru ca aceste dispozitive să ajungă la copiii din Țibana!… 

Dario-Andrei Pîrvu, a terminat clasa a V-a și a fost unul dintre copiii care au inspirat campania „Școala online pentru toți elevii”. A venit la poarta profesoarei Ioana Diaconu, îngrijorat fiind că nu va putea lucra în perioada când trebuia să stea acasă. Foto:Fundația World Vision România

I-am trimis această scrisoare ministrului Educației, rugând-o să aibă în vedere situația copiilor. Ca ei sunt sute de mii de copii.

În zilele stării de urgență, când școala se mutase din sala de clasă pe calculator, am vorbit cu mulți profesori și părinți despre ce șanse egale mai putem vorbi între copii, bogați și săraci, care au și care nu au un laptop, o tabletă sau chiar un telefon mobil în casă. Ca să nu mai vorbim de șansele copiilor români în concursul cu copiii americani, francezi, germani sau chiar chinezi, acolo unde se va juca viitorul națiunii române.

Răspunsurile au fost dintre cele mai diverse, dar toate arătau același fapt: că rata abandonului școlar va crește enorm.

Perspectiva rămâne încă actuală dacă din septembrie, școala se va face doar on-line cum se preconizează. Statul român, obligat prin Constituție să asigure accesul tuturor la învățământ gratuit, în mod nediscriminatoriu, nu va putea furniza câte un device necesar fiecărui copil și chiar fiecărui profesor, până în septembrie. Și tocmai de aceea, statul nu poate lua șansa unui copil și chiar dreptul lui de a face școală, mai ales când ea este singura cale spre a înlocui o existență plină de privațiuni materiale și sociale.

Daniel Ursu a terminat clasa a V-a, provine dintr-o familie cu mulți copii, parcurge, în fiecare zi 6 km, drumul de acasă la școală și înapoi. Foto:Fundația World Vision România

Un ministru uman

Poate că unele declarații confuze sau greșite pe care Monica Anisie le-a făcut, în dorința ei de a echilibra asigurarea sănătății cu garantarea școlii, își au originea tocmai în realitatea pe care ea o cunoaște cel mai bine: nu poți nici să aduci toții copiii la școală fără măsuri care să le protejeze sănătatea, nu poți nici să faci doar școală on-line. Nu au putut nici țări avansate economic precum Marea Britanie și Franța care și-au deschis grădinițele și toate unitățile de învățământ.

Nu este nici o fericire să fii ministru al educației în asemenea circumstanțe. Dimpotrivă, este un chin. Și cred că și din această perspectivă trebuie privită prestația Monicăi Anisie. Și dacă și-a asumat această misiune sau nu mai poate scăpa de ea, avem deja un motiv suficient pentru a o și încuraja, iar nu numai blama.

Luni, 13 iulie, ministrul Educației s-a dus personal la Țibana să ducă o sută de tablete pentru copiii de aici, să îi cunoască și să îi încurajeze.

Monica Anisie și profesoara Ioana Diaconu

La  o lună și ceva de la prima ei scrisoare, Ioana Diaconu a ajuns din nou în Inboxul meu, cu aceeași sinceritate necenzurată pe care o păstrez și o redau ca atare tocmai pentru autenticitatea ei:

„Vă scriu în urma vizitei doamnei ministru, pentru a vă mulțumi. Din nou. A fost o bucurie și o onoare să o cunosc. Chimia dintre noi a fost evidentă. Din întreaga suită oficială, politicos-autosuficientă, importantă și, pe alocuri, arogantă, specifică politicienilor, două chipuri au fost mereu zâmbitoare: al doamnei Anisie și al meu.

Vă mulțumesc! Sunteți printre viii mei. Dumnezeu să vă răsplătească gestul făcut!

Cu drag,

profesor Ioana Diaconu”

Obișnuiesc să spun mereu că „Dumnezeu lucrează prin oameni” și viața mi-a arătat că, de data aceasta, ministrul Monica Anisie a fost unul dintre ei.

Nu știu cât de competent este acest ministru, dar încep să cred că este uman și că, fiind uman, suferă la vederea suferinței celorlalți; că vrea ce se cade, chiar dacă nu poate face uneori ceea ce ar trebui. Or, dacă așa stau lucrurile, haideți să facem tocmai ceea ce Guvernul nu face: să dialogăm, să vorbim omenește, măcar cu demnitarii care pot fi empatici. Nu avem nevoie doar de legi care să ne oblige și sancționeze, așa cum sunt convinși cei care nu știu, nu vor și nu pot să comunice cu poporul; avem nevoie de cuvinte care să ne inspire, mobilizeze, emoționeze și adune.

Iar acolo unde, așa cum s-a întâmplat în cazul despre care am scris aici, cuvântul bun al unui profesor de țară s-a întâlnit cu cel responsabil al unui ministru al țării, mediat de cuvântul unui jurnalist, acolo a coborât și harul Domnului printre ei. Nu vi se pare?