Muzeul ascuns

În Anul Centenarului Marii Uniri merită să aruncăm o privire și asupra monumentelor istorice ale minorităților etnice. Reporterii Q Magazine au vizitat Muzeul de Istorie al Evreilor din România.

Bucuresti Centenar Proiect Primaria Capitalei prin AMPT

Sinagoga transformată în muzeu

Undeva, în spatele magazinului Unirea, pe o stradă lăturalnică, ascuns de blocurile „epocii de aur”, se găsește Muzeul de Istorie al Evreilor, singurul de acest fel din Capitală.

La începutul lui 2018, muzeul destinat să conserve memoria și identitatea evreilor din București a intrat în cel de-al 40-lea an de existență.

Către sfârșitul anilor ’70, începuseră să se pună la punct planurile de ștergere de pe fața pământului a cartierului evreiesc. Totul pentru împlinirea unei sistematizări megalomanice a Bucureștilor. Rabinul șef din acea perioadă, Moses Rosen, a încercat să salveze de la distrugere fosta Sinagogă a Croitorilor de pe strada Mămulari. Formula cea mai bună a fost cea a transformării sinagogii (în care nu se mai desfășurau servicii religioase din 1966) într-un muzeu al comunității evreiești. Data oficială a „nașterii” noii instituții este 15 ianuarie 1978.

A fost un pas în încercarea de a contracara deziudaizarea și deconfesionalizarea unei etnii care părea că este pe cale de dispariție. Numărul evreilor din București, dar și din țară, scăzuse dramatic începând cu anii ’50, când foarte mulți au luat drumul Israelului, părăsind definitiv România.

„De regulă un muzeu încastrează mărturii ale trecutului. Muzeul nostru, singurul de acest fel dedicat în Capitală unei minorități naționale, se dorește o demonstrație pentru viitor, prin efectul benefic asupra opiniei publice românești tot mai pregătită pentru multiculturalitate: chiar dacă acest exercițiu este prilejuit de aproape cea mai puțin numeroasă dintre minoritățile aflate azi în România”, scria academicianul Nicolae Cajal în urmă cu două decenii.

Loviturile istoriei

Discretă, dar impunătoare, fosta mare Sinagogă a Croitorilor – denumită inițial Templul Unirea Sfântă (Ahdut Kodesh) – impresionează prin simplitatea austeră specifică stilului mozaic. Ideea construirii unui lăcaș de cult evreiesc a apărut în 1836, dar discuțiile au durat 14 ani până la începerea efectivă a construcției. A durat un an ridicarea sinagogii de pe strada Mămulari (1850-1851).

La jumătate de secol de la construire, între 1910-1920, sinagoga a fost refăcută după planurile arhitectului Iulius Grunfeld. S-a păstrat vechiul model, însă i s-a adăugat încă o încăpere numită sinagoga mică sau sinagoga de zi cu zi. Acest spațiu a fost creat mai ales pentru perioada de iarnă, pentru a nu încălzi toată clădirea.

Din punct de vedere arhitectural, clădirea este un amestec de stiluri. Se regăsesc elemente maure, romanice și, nu în ultimul rând, bizantine.

Între 1920-1926, sinagoga a cunoscut cea mai înfloritoare perioadă, deoarece atunci comitetul avea personalități cu mare potență financiară.

Însă timpul a fost neîndurător cu lăcașul de cult al comunității evreiești. În ianuarie 1941, când deja funcționau o serie de legi antievreiești, în timpul rebeliunii legionare, sinagoga este devastată și jefuită. Pentru restaurarea ulterioară, regele Carol al II-lea a dat o sumă importantă de bani.

Sinagoga supraviețuiește și celui de-al Doilea Război Mondial și epocii lui Nicolae Ceaușescu. În perioada regimului comunist s-a încercat să se ascundă străinilor faptul că în vechiul Regat al României, evreii erau a doua etnie a țării, iar după Marea Unire deveniseră a patra naționalitate. Sigur, efortul era inutil și stupid, întrucât aceste date erau ca secretul lui Polichinelle.

La amenajarea muzeului se implică Marius Mircu, scriitorul Norman Manea, împreună cu soția sa, Cella. Ei sunt cei care adună, sistematizează și ordonează ceea ce urma să devină Muzeul obștii evreiești.

Primul director al muzeului, Marius Mircu, scrie în amintirile sale: „Soții Manea nu ar fi putut amenaja muzeul fără mine, întrucât eu cunoșteam istoria evreilor din România, cunoșteam și materialul adunat în timp de secția de documentare; dar nici eu fără ajutorul celor doi artiști nu aș fi reușit singur să realizez un adevărat muzeu, ci cel mult un… hambar supraaglomerat”.

Muzeul din sinagoga dezafectată se află în plin proces de refacere, de modernizare, pentru că, așa cum spune directoarea muzeului, Carmen Iovițu, trebuie adus în mileniul trei. Însă în curând cei ce vor să afle parcursul comunității evreiești din București vor putea vedea aici exponate, care să contureze viața religioasă, viața cotidiană, pinacoteca (din care nu va lipsi Iosif Iser, Margareta Sterian,  Marcel Iancu etc.). Iar Carmen Iovițu a asigurat că muzeul nu va dezamăgi nici pe evrei, nici pe ne-evrei.

În Cuvântul înainte din ghidul muzeului, academicianul Nicolae Cajal scria: „am avut întotdeauna convingerea că între țara în care s-au așezat predecesorii noștri cu câteva secole în urmă și din care descindem s-a produs o osmoză benefică, oglindită de o istorie nu lipsită de tensiuni, dar plină de întrepătrunderi care au sporit diversitatea în contextul românesc”.

Arnold Schwefelberg este unul dintre eroii de seamă ai comunității. A luptat în Primul Război Mondial, iar în timpul armistițiilor a scris poezii pacifiste. El a fost unul dintre cei 300 de soldați evrei care urmau să primească cetățenia română.

În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, din cei peste 8.000 de medici existenți în România, 2.000 erau evrei, peste 2.000 de ingineri au fost înregistrați în Asociația Inginerilor Români și în jur de 3.000 de avocați au fost înscriși în Baroul Avocaților.

În războiul pentru reîntregirea țării au fost sub arme peste 23.000 de evrei, aproximativ 10% din totalul populației evreiești din țară.