Fost timonier pe nave comerciale, fost scafandru voluntar la Delfinariu, fost consultant tehnic al trupelor DIAS din Constanţa, preparator fizic la Academia de fotbal Gheorghe Hagi, antrenor de Aikibudo și Katori Shinto Ryu, trainer pentru alţi alergători și copilot în Raliul României. În plus, în ultimii ani, ţi-ai făcut un obicei din a alerga în inumanul Maraton al Deşertului, paradoxal, pentru o cauză umanitară. Simţi că nu ai „construit” încă suficient?
Corect, sunt câteva dintre isprăvile mele, dar, până la urmă, e o viaţă obişnuită. Sunt un om obişnuit, şi nu spun asta doar ca să dau bine, ci chiar cred asta. Am avut norocul să dau peste nişte oameni extraordinari, care mi-au spus că nu e mereu despre mine, că trebuie să mai şi dau. Şi da, dacă n-aş crede că încă mai am de dat (drace, n-am decât 46 de ani!), m-aş călugări.
Cum ai ajuns să alergi pentru copiii bolnavi de inimă?
E simplu. Un prieten comun, Sam, mi-a făcut cunoștinţă cu ei. Ne-am văzut, ne-am plăcut, ne-am luat. M-au impresionat realizările lor de la spitalul „Marie Curie” şi-am zis că pot să fac ceva ca să nu mă mai simt inutil. Oamenii ăştia sunt pur şi simplu excepţionali, iar asta se vede în ceea ce fac. În fiecare zi se întreabă cum pot să facă mai mult pentru copiii aceştia mai puţin norocoşi. Şi e pe bune, crede-mă!
Cât costă participarea la o astfel de cursă şi cât de greu este să faci rost de aceşti bani?
Da, asta e o problemă. Vreo 5.000 de euro, cu totul: taxa de participare, echipament, hrană şi suplimente. Primul an a fost de groază, mi-am vândut maşina pe doi lei, mi-au mai dat oamenii, cunoscuţi şi necunoscuţi, a fost incredibil. Dar în ultimii patru ani am avut norocul să primesc sprijinul şi încrederea unui cunoscut grup financiar, care mi-a plătit tot.
1.000 de oameni aleg an de an să ia startul în Marathon des Sables, acest adevărat iad – 7 zile de alergare prin deşert, căldură de 50 de grade, furtuni de nisip, frig cumplit, șerpi, scorpioni, apă fierbinte de băut şi aşa mai departe. Nu e un pic straniu?
De fapt, sunt vreo 1.300-1.400. Oameni normali, ca şi mine, care vor să vadă cum e înăuntrul lor. Şi aleg calea asta. Unii reuşesc, alţii nu. Toţi consideră că problemele de acolo sunt doar oportunităţi pentru a se cunoaşte mai bine. Pentru că mulţi dintre ei au probleme grave – au cancer, sunt infirmi sau chiar nevăzători… Asta e, se duc acolo şi se bucură de deşert, cu tot ce le aduce acesta.
Care ar fi una dintre cele mai frumoase amintiri din cei cinci ani de Marathon des Sables?
Una faină? Păi, la un moment dat, alergând, au venit la mine niște copii, în plin deșert (naiba știe unde aveau bordeiul, că-s sărăcuţi tare oamenii pe acolo), și-au început să-mi sărute mâna. Mi s-a ridicat părul pe mine și-am buşit în plâns. Ce să zic, sunt multe povești frumoase acolo.
Cum arată România lui Paul Dicu? Mai avem vreo speranță?
Dacă n-aş mai avea vreo speranţă, aş pleca de-aici. Nu ştiu unde. Oriunde! Dar încă sunt aici. Da, lucrurile se schimbă. E adevărat, nu suntem nici suedezi, nici japonezi, iar mârlănia, minciuna şi impostura contiinuă să fie la loc de cinste. Stai să mă vezi când mi se urcă şi mie la cap, înjur şi zic că le dau dracu’ pe toate. Da’-mi trece. Beau un vin, mă întâlnesc cu oameni dragi, şi-mi trece. Sau nu. Dar mai fac un pas.













































