Oamenii timpului nostru

Istvan Teglas spune despre sine că este un… dans-actor care (încă) îşi caută menirea.

La ce proiecte lucrezi în acest moment?

Tocmai am avut ultima zi de repetiţie la Teatrul Naţional cu piesa „Butoiul cu pulbere”, care va avea premiera la începutul stagiunii, în septembrie. În acelaşi timp, am demarat un nou proiect la ArCuB, care va fi gata în luna octombrie. Tot zilele acestea, am mai avut întâlniri şi discuții legate de un proiect care va ieşi tot la toamnă, în cadrul proiectului 9G (Noua Generaţie) la Teatrul Naţional, care este o propunere a teatrului de a găzdui spectacole ale tinerilor actori şi regizori neangajaţi.

Ce te defineşte ca artist?

Cel mai mult mă interesează să nimeresc în contexte în care pot să evoluez atât ca artist, cât şi ca om. Dacă aceste două deziderate există şi merg mână în mână, nu contează nici măcar faptul că spectacolul a fost, poate, unul nereuşit.
Eu mă folosesc de meseria asta a mea, pe care o consider un liant, pentru că eu nu trăiesc doar pentru arta mea. Prin ceea ce fac, vreau să-mi rezolv problemele personale, artistice, problemele de orice fel. Sunt un tip foarte curios, mai ales în ceea ce priveşte persoana mea, un tip care prin practicarea meseriei sale vrea să afle cine este cu adevărat, ce vrea de la viaţă, de unde a venit şi încotro se
îndreaptă.

Anul trecut, ai făcut „Deseori neobservat”, un spectacol adaptat după cartea Hertei Muller, „Leagănul respirației”. A fost dificilă transpunerea în scenă?

A fost ideea regizoarei Amalia Olaru, care mi-a propus textul Hertei Muller spre a realiza din el un one-man-show. Între timp, după multe întâlniri și discuții, ne-am dat seama că de fapt trebuie să fie un spectacol în două personaje. Ca să dramatizezi sau ca să faci spectacol după un roman, e extrem de dificil. În primul rând, e greu să tai textul. E multă muncă în plus cumva. Dacă ai deja o piesă gata făcută, e mult mai simplu, dar aici nu a fost așa.

Cum eşti perceput de publicul tău, ca actor sau ca dansator?

În trecut, aveam tot felul de prejudecăţi legate de acest aspect, acum sunt mulţumit dacă publicul vine să mă vadă şi pleacă acasă satisfăcut de ceea ce a văzut, indiferent de postura în care mă percepe, de actor sau de dansator. Mi-a fost mai greu să trec de la jocul în limba maghiară la cel în limba română. Mi-a luat mult timp, şi, pentru o perioadă, m-a făcut nesigur pe forţele proprii.

Lumea e într-o continuă schimbare/mişcare, la fel și lumea teatrului şi a dansului în care îți desfăşori activitatea…

Am învăţat cât de important este să ţii pasul cu tot ce se întâmplă nou în arta spectacolului. Deşi, recunosc, sunt mai degrabă genul conservator şi nu mă omor după schimbări.

Ai crescut în Târgu-Mureș şi provii dintr-o familie maghiară. De ce ai ales să profesezi în România? 

România a fost cel mai aproape de sufletul meu. Am senzaţia că, aici, oamenii au o căldură aparte, dacă nu chiar ceva mai mult, iar eu peste tot pe unde am umblat am dat peste foarte multă răceală. Și acest lucru m-a făcut să apreciez şi mai mult România. Cred, de fapt, că mai mult am fugit de mine însumi, în căutarea umanității şi a acelei călduri de care am amintit.