Oamenii timpului nostru

De ce ai ales să devii freelancer după opt ani petrecuţi prin redacţiile marilor ziare?

Până în 2010, redacțiile ziarelor centrale la care am lucrat erau prilej de bucurie și nu de puține ori de efervescență intelectuală. Eram toți mai tineri și mai naivi, am legat prietenii care au rezistat și am crescut, în primii cinci ani de presă, într-un mediu sănătos. Apoi, totul a început să cadă în derizoriu. Am ales să fiu freelancer dintr-o nevoie, aproape patologică, de libertate, pe care în redacții nu o mai aveam. Dacă aș recâștiga-o, aș reveni oricând într-o redacție. Îmi lipsesc redacțiile, dar cred că îmi lipsesc redacțiile ideale, din mintea mea, nu cele din realitatea imediată.

Vara asta ai lansat Baricadele, o colecţie de texte jurnalistice. Volumul a fost  bine primit de public, dar mai ales de critică.

„Baricadele” e o carte de pură publicistică, îi lipsește ficțiunea. E o carte scrisă de un ziarist. Firește, voi face pasul către ficțiune, l-am făcut deja, e un pas mic într-un sertar. Nu e genul de carte la care am visat, dar nici genul de carte pe care să nu o iubesc. Visez să scriu cărți de ficțiune în care toate personajele să fie secundare și să moară relativ repede și fără sens.

Ştiu că, deşi ai vreo 12 joburi/colaborări, reuşeşti să îţi faci timp şi pentru lungile tale călătorii, pentru poezie şi alte scrieri personale. Probabil asta faci tot timpul, scrii şi apoi iarăşi scrii.

Nu îmi e ușor să scriu tot timpul, recunosc. Pentru că atunci când nu dorm, scriu, iar când nu scriu pe hârtie, scriu la mine în cap. Am capul plin de texte de care aș vrea să mă eliberez. Mă ajută, aş zice, și cei treizeci și unu de ani de școală pe care i-am împlinit la treizeci și unu de ani de viață. E adevărat, am avut și 12 joburi la un moment dat, am mai pierdut din ele, se închid reviste, mor ziare, dispar până și site-uri. Călătoresc foarte mult, pentru că nu poţi fii reporter stând pe scaun. E imposibil. Aceasta e meseria pe care mi-am ales-o și pe care mi-am dorit-o pentru măcar zece ani. Peste un an și șase luni împlinesc acest deceniu obsedant. Ce va fi mai departe, nu știu, însă a meritat efortul, pentru că am văzut cele câte sunt pe lume și mă tot apropii de liniștea din „Ecleziastul” – totul e vânare de vânt.

O întâlnire providenţială din viaţa ta?

Întâlnirea providenţială a fost cea cu scriitorul Radu Cosașu. Din fericire, e o întâlnire care se tot repetă. Încerc să îl văd pe Radu Cosașu de câte ori pot, când sunt în București. Îmi face bine, foarte bine. Sunt cele mai frumoase întâlniri pe care le pot avea.

La ce proiecte lucrezi acum şi ce te vezi făcând în următorii 10 ani?

Lucrez la două articole mai ample, care nu se lasă scrise, sunt cronofage și îmi devorează ficatul. Mai lucrez la o carte de proză scurtă, la un roman și la o carte de poezii, care probabil nu vor fi gata în timpul vieții mele. Și, desigur, la următoarele volume de publicistică, pe care aș vrea să le așez tot sub titlul „Baricadele”. Nu mă văd nicăieri peste zece ani. N-am o speranță de viață atât de îndelungată. Dacă nu se schimbă ceva în bine, probabil îmi voi fi început deja o foarte discretă, dar odihnitoare, postumitate.