Şi totuşi, Viorica Petrovici, scenograf permanent al Operei Naţionale din Bucureşti, ne contrazice. De ce nu mai seamănă Othello din anii ’90 cu cel din 2013, în ce constă originalitatea unui costum care trebuie să aducă în zilele noastre o lume de acum câteva secole, dar şi care este diferenţa dintre a etala şi a purta o haină, special pentru Q Magazine.
La ce proiect lucraţi în acest moment?
Montez, pentru Opera Naţională din Bucureşti, Othello de Giuseppe Verdi, care va avea premiera în această toamnă.
Cum reuşiţi să vă păstraţi originalitatea astfel încât să aduceţi mereu ceva nou în faţa spectatorilor?
Încercând tot timpul ceva nou. Este a doua oară când montez Othello. L-am mai montat în regia lui Cristian Mihăilescu la Opera din Constanţa acum vreo 10-12 ani cred, iar acum, când m-am confruntat din nou cu Othello şi cu alt tip de concept asupra spectacolului de operă, mi-am dat seama cât de perisabilă este o montare a unui spectacol şi faptul că toată nebunia asta din lume: viteza, internetul, informaţiile care vin una peste alta modifică foarte mult structura spectatorului. El nu mai are răbdare să vadă un spectacol descriptiv sau unul la care pur şi simplu te uiţi ca la un tablou. El vrea să vadă un spectacol în care trăieşte, în care se întâmplă nişte lucruri. M-am gândit care ar putea fi o temă actuală, socială, politică cu care s-ar putea repovesti drama lui Othello şi am ajuns la concluzia că tema emigrantului dintr-o lume mai puţin dezvoltată într-o altă lume, integrarea lui şi toate dramele pe care le trăieşte un individ care este pus în această situaţie este cea mai potrivită pentru contextul în care se află societatea noastră acum.
Pentru spectacolul de operă, costumul a evoluat foarte mult. Când am venit în acest teatru, personajul Othello, de exemplu, se îmbrăca la fel şi 30 de ani. Indiferent dacă venea alt interpret şi ce personalitate avea interpretul respectiv, trebuia să îi pui acelaşi costum pentru că aşa l-a gândit scenograful acum 30 de ani. Or, lucrurile stau altfel. Artiştii sunt diferiţi. Fiecare interpretează partitura la fel, dar are interiorul lui. Deci trebuie să adaptezi costumul pe interpret şi pe personaj. Interpretul, chiar dacă joacă Othello în fiecare seară, joacă mereu un alt Othello. Eu trebuie să fac în aşa fel încât acele materiale inanimate care sunt pe el să poată fi animate de către personaj, să facă parte din psihologia lui. Când te uiţi la un spectacol trebuie să simţi că tot ceea ce este pe scenă nu te deranjează. În momentul în care te-a deranjat ceva, înseamnă că nu e bine. Dacă iese scenografia în evidenţă, spectacolul nu este ce trebuie. Trebuie să iasă în evidenţă întregul, nu costumul meu sau scenografia mea.
Haina îl face pe om. E adevărat?
Uneori da, uneori nu. Haina îl face pe om în diferite contexte. Depinde foarte mult de starea lui culturală. Unii îşi etalează hainele, alţii le poartă. A le etala înseamnă să ai foarte mulţi bani şi să îi foloseşti în acest sens. A le purta înseamnă să ai cultură, să arăţi şi să porţi ceea ce ai pe tine. Când hainele ies în evidenţă mi mult decât tine, nu e bine.
Alături de soţul dumneavoastră aţi creat decenii la rând diferite lumi. Există una căreia îi aparţineţi iremediabil? Cât de reconfortant este să ai posibilitatea de a evada atunci când cotidianul devine frustrant?
Peste aceste lumi am încercat să trec pentru că, dacă ţin foarte mult de trecut, nu mai evoluez. Am întâlnit în schimb oameni de care m-am ataşat foarte mult atât la Operă, cât şi în film. De exemplu, Radu Mihăileanu, cu care am făcut aproape opt filme, a marcat evoluţia mea din toate punctele de vedere. Faptul că am fost nominalizată la César şi că am fost la Cannes alături de filmul lui şi că am intrat într-o altă lume mie mi-a adus succesul mai mult decât mi-au adus toate reuşitele din cei 25 de ani de carieră. Fiecare om are posibilitatea de a evada într-o lume sau alta, dar nu trebuie să evadeze, trebuie să îşi construiască propria lume. Cred că unii oameni nu ştiu să îşi creeze această lume, nu ştiu să se bucure de prezent. Această bucurie de a trăi ar trebui să vină dintr-o credinţă într-un Dumnezeu, într-un vis, un ideal… În primul rând, trebuie să crezi în Dumnezeu. Apoi trebuie să crezi în tine că exişti aşa cum eşti şi să îţi cauţi acel ceva foarte bun. Am un prieten care spunea că „fiecare om are în grădina Lui Dumnezeu un măr de aur. Trebuie doar să îl găseşti”. Şi în momentul în care l-ai găsit, e al tău şi îl dezvolţi.
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
