Pr. Grigorie Benea: „Respiram cu gura deschisă larg ca să mai înghit cât de cât umezeală…”

Prima Înviere. Nu pot să scriu despre Înviere decât la modul personal. Nici nu știu scrie altfel. Eram spre sfârșitul clasei a XII-a, 18 ani. Descoperisem Credința cam cu un an înainte, și de atunci o trăiam ca pe o dulce îndrăgostire, de care nu mă mai săturam.

Începea Postul Paștelui, “primul” din viața mea. Îmi cumpărasem pentru asta anume un Triod (cartea de slujbe ce se cântă în Post), ca să îl citesc și să trăiesc împreună cu Biserica fiecare din acele zile.

A venit apoi Săptămâna Mare. Am hotărât să o petrec la mănăstire la Nicula și să țin întocmai rânduiala din canon. Adică mâncare fără ulei (cartofi copți, ceapă, varză murată…), o singură dată pe zi, în jur de ora 19.00. Fără nimic altceva în rest. N-a fost ușor; nu eram defel obișnuit cu astfel de posturi. Totuși, zilele au trecut, eu tot mai impregnat de lumea Liturghiei și a Deniilor. Joia Mare, Cina cea de Taină, Sfânta Împărtășanie – mâncare cu ulei, și dimineața și seara. Lux. Însă apoi, rânduiala era să nu mai mănânci nimic până după Înviere, Duminică dimineața. Și am hotărât să o ţin. Vineri a trecut cum a trecut: cu Prohodul Domnului, cu toate cântările acelea pline de farmec şi lirism…

După Prohod – greu. Țin minte că seara s-a lăsat ceața, iar eu respiram cu gura deschisă larg ca să mai înghit cât de cât umezeală. Sâmbătă însă a fost de nesuportat. Mă tăvăleam la propriu pe jos de durere. Pe la amiază am citit Paraclisul Maicii Domnului, plângând de chin. Paradoxal, parcă lacrimile m-au hrănit; m-am mai liniștit, am căpătat de undeva puțină putere. Spre seară am ieșit pe câmp, cerul ardea în luminile apusului, îl văd parcă și acum.

Iar apoi, slujba de Înviere. Biserica la Nicula era arhiplină, întuneric deplin. Era liniște, însă liniștea unei așteptări tensionate. A ieșit preotul cu lumânarea din altar: „Veniți de luați lumină!”

Și apoi toată biserica a început să cânte în vuiet: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!” Și odată cu cântarea, parcă s-a despicat ceva în sufletul meu, și de pretutindeni a început să năvălească înăuntru lumină și bucurie – lumină și bucurie de nedescris, plină, dulce, gingașă, dar puternică și de nestăvilit. Eram covârșit, copleșit de bucurie, în moalele capului lovit.

Nu mai eram acolo, rămăsese doar lumina aceea dulce orbitoare în mine și peste tot. Încă nu știam cuvintele din slujba de Paști: “Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele de dedesubt.” Din ochi îmi curgeau șiroaie-șiroaie de lacrimi pe care nu le puteam opri; încercam doar să le ascund cât de cât. Îi auzeam pe tata și pe mama că șușotesc: „cum de plânge, doar e Învierea?!”

Nu pot nici acum să explic

Dar eu de bucurie nestăpânită plângeam. Și bucuria mea avea obiect, nu era doar așa, goală: trăiam, simțeam în inimă ca pe o evidență de nezdruncinat că HRISTOS A ÎNVIAT, în cel mai concret și adevărat sens al cuvântului, și nu numai atât, ci că m-a înviat și pe mine odată cu El, și că moarte nu mai există. Că eu eram cel din mormânt, căruia i-a dăruit viaţă. Nu pot nici acum să explic sau să exprim – cuvintele sunt aşa de slabe, încât aproape parcă impietez acel dar – cât de adânc și de real simțeam că a înviat Domnul, că într-adevăr a înviat.

Îmi venea să le strig tuturor, să le strig în gura mare, să se bucure și ei și să ne bucurăm toți împreună, să-și dea seama că nu mai avem nici un motiv să fim triști sau supăraţi. Că Domnul a înviat și ne-a înviat și pe noi împreună cu El și că nimic altceva nu mai contează. Foamea, setea, chinul prin care trecusem mai devreme în acea zi, toate se risipiseră de parcă nici n-ar fi fost vreodată.

Doar mai târziu mi-am dat seama că trăisem de fapt ceea ce spune Canonul Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, Însuţi împreună mă preaslăveşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta.”

Iar bucuria și lumina acelei Învieri au rămas cu mine luni la rând; luni la rând era de ajuns să mă conectez sufleteşte la acele clipe și iarăși trăiam totul aproape la fel ca prima dată, ca pe o lumină blândă şi nespus de dulce.

A fost de departe cea mai mare bucurie ce am trăit-o vreodată, una care și-a pus pentru totdeauna pecetea în inima mea și care m-a însoțit, ca un far de nădejde și mângâiere, prin toate momentele de durere, deznădejde, îndoială sau necredință prin care am trecut. Şi care sper să mă însoţească până la capăt.

Așa mi-a dăruit Dumnezeu să trăiesc prima mea Înviere, din bunătatea Lui. O spun ca pe o mărturisire. Hristos a înviat!

Preotul Grigorie Benea a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. În 2015 și-a susținut teza de doctorat în teologie la Universitatea Aristotel din Tesalonic, Grecia. Actualmente este preot la Mănăstirea Nicula.