SFÂNTA

De ce a devenit Maica Tereza Sfântă. Câteva răspunsuri.

Noaptea obscură a sufletului

 Mică de statură, dar uriașă prin iubirea față de Isus și implicit față de semeni, Fericita Tereza de Calcutta, „albaneză, după sânge, indiancă după cetățenie, catolică după credință, aparținând lumii după vocație, dar a cărei inimă aparținea cu totul inimii lui Isus” s-a născut la 26 august 1910 la Skopje.

Anjeze Gonxhe Bojaxhiu, cea mai mică dintre cei cinci copii ai lui Nikola și Drane Bpjaxhiu, primește Prima Sfântă Împărtășanie la vârsta de cinci ani și jumătate, iar Mirul în noiembrie 1916. Doi ani mai târziu, copila îşi pierde tatăl. Model de autoritate şi de iubire va rămane mama, Drane, care va modela sufletul micuţei purtătoare a luminii lui Isus printre cei năpăstuiți.

În 1928 pleacă la Rathfamham, lângă Dublin, la călugărițele irlandeze de Loretho, unde învață limba engleză, și unde primește numele de Sora Maria Tereza, după Sfânta Tereza de Lisieux. Alegerea se dovedeşte a fi o premoniţie, pentru că, mai târziu, la fel ca aceasta, va trece prin „noaptea obscură a sufletului”.

În 1929, Maica Tereza părăsește Irlanda plecând spre India, la Darjeeling, unde, în 1931, depune primul jurământ de credință.

E trimisă apoi la Calcutta, unde predă la Liceul de Fete „Sfânta Maria”, condus de călugărițele de Loretho. Aici, în mijlocul elevelor din familiile sărace, învaţă bengaleza și hindi. Apoi, în 1937, la 24 mai, depune jurământul final de credință. Avea 27 de ani, iar de acum încolo numele ei va fi Maica Tereza. Continuă să predea la liceu. În 1944 este numită directoare şi încercă să le insufle și elevelor devoțiunea față de Isus:

„Dă-mi puterea să fiu lumina din viața lor, pentru ca, în cele din urmă, să-i pot conduce către Tine” (fragment dintr-o rugăciune).

La 10 septembrie 1946 pornește spre Darjeeling pentru un popas spiritual de câteva zile. În tren are celebra acufanie: „Vino, fii lumina Mea! Nu pot merge singur!”, îi spune Isus, revelându-i suferința provocată de lipsa de grijă a semenilor față de cei săraci, durerea că nu este cunoscut de ei, dar și dorința de a fi iubit de acești năpăstuiți. Viziunea este cea a unei comunităţi religioase a cărei activitate să fie dedicată celor mai săraci dintre săraci.

Ieșirea din mănăstire, intrarea în lumea celor săraci

Pentru a pune în aplicare un asemenea proiect trebuia să părăsească mănăstirea, iar pentru aceasta era nevoie de o aprobare oficială. Acceptul vine în 1948, când arhiepiscopul Calcuttei și al Vaticanului aprobă înființarea „Misionarelor Carității” a căror sarcină importantă era aceea de a-i ajuta „pe cei nedoriți, pe cei neiubiți și pe cei neîngrijiți”.

Odată primită binecuvântarea, la 17 august 1948, Maica Tereza îmbracă pentru prima oară sari-ul alb cu margini albastre și iese pe poarta mănăstirii Loreto pentru a intra în lumea celor săraci. Mesajul ei era scurt și concret:

„Cei săraci trebuie să știe că-i iubim”.

Urmează șase luni de pregătire medicală la Patna, apoi revine la Calcutta, fiind găzduită temporar de „Micile Surori ale Săracilor”. Crăciunul îl petrece la periferia orașului: vizitează familii, spală rănile unor copii, îngrijește un bărbat în vârstă care zăcea bolnav pe stradă și o femeie bolnavă de tuberculoză, care murea de foame. Câteva luni mai târziu i se alătură, una câte una, câteva din fostele sale eleve.

Tiparul unei zile din viaţa sfintei era acelaşi: ziua începea cu Isus Euharistic, apoi ieşea pe stradă cu rozariul în mână, pentru a-L căuta și a-L sluji pe El, în mijlocul celor năpăstuiți. Va deschide o școală în aer liber și o casă pentru cei fără adăpost şi va convinge autoritățile locale să facă donații pentru a sprijini acest proiect.

Arhidieceza de Calcutta recunoaște oficial noua „Congregație a Misionarelor Carității” la data de 7 octombrie 1950.

În 1952 îi este repartizată o casă cu trei etaje, situată pe Lower Circular Road 54-A, viitorul sediu central al congregației. Cele 250 de călugărițe ce împart acest acoperiş își încep ziua la ora 4:30 cu rugăciuni și meditații, iar apoi, foarte devreme, ies pe străzi pentru a aduna morții din șanțuri și canale, sugarii abandonați și pentru a împărți pâine săracilor.

Tot în 1952 este deschis Nirmal Hriday, un cămin din Kalighat, unde și-au găsit adăpost 60 de mii de bătrâni nevoiași; în 1955 orfelinatul Shishu Bhawan, iar în 1964, colonia de leproși din apropiere de Calcutta. Vor urma o clinică pentru bolnavii de tuberculoză, o maternitate, un cămin pentru mamele necăsătorite și numeroase școli.

Văzând-o cum spală rănile grave ale unui bolnav, un ziarist i-a spus că el n-ar face așa ceva nici pentru un milion de dolari. Zâmbind, Maica Tereza, i-a răspuns: „Nici eu. Pentru un milion de dolari, nu, însă din iubire față de Hristos, da, și cu bucurie”.

 La începutul anului 1960, surorile sunt trimise și în alte părți ale Indiei. Dreptul Pontifical acordat Congregație de Papa Paul al VI-lea în februarie 1965 o încurajează să deschidă chiar în același an, în Venezuela, primul cămin din afara Indiei.

Maica Tereza împreună cu Lady Di, despre care adesea spunea “Diana este fiica mea”

Urmează alte fundații la Roma, dar și în Tanzania, iar mai apoi pe toate continentele. Între 1980 și 1990 va deschide case de misiune în aproape toate țările comuniste, inclusiv în fosta URSS, Albania, la Tirana și Cuba. New York-ul va fi locul unui sanatoriu pentru cei infectați cu HIV/SIDA, iar la Beirut va îngriji atât copii creștini, cât și musulmani.

În 1990 vine în România, la București și în Bacău, cu ocazia deschiderii „Casei Misionarelor Carității”. În poză apare cu Ioan Robu, Arhiepiscopul-Mitropolit romano-catolic de București

În 1995 congregația susținea financiar, din donații publice, 534 de cămine în 115 țări, iar în 1997 număra 4 mii de surori în 610 fundații din 123 de țări.

Banchetul de la Premiul Nobel, înlocuit cu cină pentru săraci

Maica Tereza s-a împotrivit în mod categoric avortului, în anul 1994, în cadrul unei conferințe la Washington, declarând:„Nu ucideți copilașii! Le rog pe toate mamele din lume: Dacă nu doriți un copil, dați-mi-l mie… Eu îl doresc! Așa am adoptat peste 3.000 de copii în Calcutta”.

În toată această perioadă extrem de agitată, Maica Tereza a intrat în atenția lumii, devenind una dintre cele mai cunoscute personalități ale vremii. A primit numeroase distincții, în jur de două sute, începând cu Premiul indian Padmashri, în 1962, pentru ca în anul 1979 să primească Premiul Nobel pentru Pace, „spre slava lui Dumnezeu și în numele celor săraci'”. Motivația Juriului Nobel: „Pentru activitatea întreprinsă în lupta de a depăși starea de sărăcie și suferință, care constituie, de asemenea, o amenințare la adresa păcii”.

Ceremonia de decernare a avut loc la 10 decembrie 1979, dar festivitatea de premiere nu s-a încheiat cu obișnuitul banchet, deoarece proaspăta laureată l-a anulat pentru a organiza o masă de Crăciun la care au participat 2.000 de săraci.

Gestul neaşteptat a impresionat opinia publică și, drept urmare, Misionarele Carității au primit peste 50.000 de dolari din donații spontane. După decernarea Premiului Nobel, Maica Tereza porneşte din nou la drum, într-un turneu în SUA, Uniunea Sovietică, RFG, RDG, Albania și China.

La 5 septembrie 1997, trupul ei neobosit îşi găseşte odihna.

A fost înmormântată în sediul central al congregației Misionarele Carității de pe Lower Circular Road din Calcutta, iar la ceremonia religioasă au participat peste patru sute de demnitari din douăzeci de țări ale lumii.

Şase ani mai târziu, în 2003, la 19 octombrie – Ziua Mondială a Misiunilor, în cadrul unei Liturghii solemne celebrate în Piața Sfântul Petru din Vatican, Maica Tereza a fost beatificată de Papa Ioan Paul al II-lea.

La ceremonie au fost prezenți câteva sute de mii de pelerini din lumea întreagă, peste o sută de cardinali și episcopi, sute de surori din congregația fondată de Maica Tereza, mii de săraci, personalități religioase creștine și musulmane și un impresionant număr de personalități politice. Din partea României a participat o delegație condusă Hildegard Puwak, ministrul Integrării Europene de atunci, și Principesa Elena a României. După Liturghie, săracilor le-a fost oferit prânzul în Aula Paul al VI-lea.

 „Maica Tereza de Calcutta, fondatoarea Misionarelor Carității, pe care astăzi am bucuria să o înscriu în rândul fericiților, a mers pe urmele lui Cristos, pe un itinerar de iubire și de slujire, care răstoarnă orice logică omenească. (…) Să îi aducem laudă acestei mici femei îndrăgostite de Dumnezeu, mesageră umilă a Evangheliei și neobosită binefăcătoare a omenirii”, au fost cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea.

O știm cu toții, adevărata rezolvare a acestor grave probleme ale omenirii, în care s-a implicat cu atâta dăruire Maica Tereza, ține de instituțiile statale. Creștinul însă nu trebuie să fie nepăsător la suferința aproapelui. Să nu uite că „toată Legea și Profeții” se rezumă doar la a-L iubi pe Dumnezeu, pe care nu-L poți iubi fără a-ți iubi aproapele, dar și la „Tot ce vreți ca oamenii să facă pentru voi, faceți și voi pentru ei”. Să nu uite răspunsul Mântuitorului: „Mie mi-ați făcut”. Sau „nu” (Mt 22, 37-40; 7,12; 25,40;45). Creștină catolică, Maica Tereza nu a uitat acest răspuns, cum nu a uitat nici că Isus bate la ușa inimilor noastre: „Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu mine” (Ap 3,20). Ea i-a deschis ușa inimii sale cu iubire nemărginită pentru cei aflați în suferință, fără a ști cât de dureroasă poate fi această iubire, fără a se lăsa învinsă.

Un Nobel pentru o Sfântă

Puterea Maicii Tereza a constat în umanitatea ei, pentru că, mai întâi de toate, a fost un om ca oricare altul, cu bune şi rele, cu forţă și slăbiciune, cu încredere și îndoială. Eroismul ei capătă însă adevărata sa valoare în lumina descoperirilor ulterioare ale unor aspecte necunoscute din viaţa ei. 

În volumul „Maica Tereza: Vino și fii lumina mea!”, publicat sub îngrijirea reverendului Brian Kolodiejchuk, un fost prieten apropiat, sunt incluse o serie de scrisori neştiute ale Maicii Tereza, din conținutul cărora se vede cât de chinuitoare a fost pentru ea  suferința din jur și cât de copleșită era de sentimentul de neputință:

„Într-o seară, am mers pe străzi şi am adus cu noi patru oameni. Printre ei era o femeie care era foarte bolnavă. Le-am spus surorilor: «Aveţi voi grijă de ceilalţi trei, eu voi avea grijă de această femeie». Am ajutat-o să se întindă pe un pat şi am observat pe faţa ei un zâmbet fericit. Ea mi-a luat mâna şi a spus doar atât: «Mulţumesc». Apoi a murit. Nu am putut să o ajut, dar mi-am analizat conştiinţa în faţa ei. M-am întrebat: «Ce aş fi spus eu dacă aş fi fost în locul ei?» Răspunsul meu era foarte simplu, aş fi încercat să îi atrag atenţia asupra mea. I-aş fi spus: «Mi-e foame, sunt pe moarte, mi-e frig, mă doare» sau altceva asemănător. Dar ea mi-a dăruit mult mai mult: iubirea ei plină de recunoştinţă. Şi a murit cu un zâmbet pe faţă.

Altă dată, am ajutat un bătrân sărac, cu corpul plin de răni, pe care l-am luat dintr-un şanţ. După ce l-am dus în casă, el ne-a spus doar atât înainte de a muri: «Am trăit ca un animal pe stradă, dar voi muri ca un înger, îngrijit şi iubit. Soră, mă duc acasă la Dumnezeu!» A fost copleşitor să văd măreţia acestui bătrân care putea vorbi astfel în starea în care era, fără a învinovăţi pe nimeni, fără a compara viaţa lui cu a altcuiva”.

A iubit până a durut-o sufletul

Şocul provocat de nepăsarea celor din jur, reacţiile egoiste precum cea a jurnalistului care afirma că „nu ar spăla rănile unui bolnav nici pentru un milion de dolari”, culminând cu acuzaţiile pline de satisfacţie ale celor care susţineau că nu ar fi „chiar atât de sfântă”, au împins-o pe Maica Tereza într-o „noapte a sufletului”, fără ca detractorii ei să ştie că în viaţa misticilor această încercare supremă este o etapă premergătoare unirii mistice cu Cristos.

I-au fost aduse o serie de acuzații cu privire la faptul că nu a creat un spital, ci doar o casă pentru muribunzi, deși acesta era scopul acestei case – să asigure persoanelor fără speranță de vindecare un loc în care să poată muri cu demnitate –, că a primit donații de la persoane cu o moralitate îndoielnică și altele asemenea.

„Mult se mai bucură muritorii de rușinea omului căzut în păcat”, spune Dostoievski în „Frații Karamazov”, când, la constatarea că trupul Părintelui Zosima a intrat în putrefacție, „mulți nu-și mai încăpeau în piele de bucurie, dând dovadă de o atitudine stupidă și dușmănoasă, deși fusese socotit sfânt încă din timpul vieții și nimeni nu se îndoia de harul său. Și nu atât prin minunile pe care le făcuse, cât mai ales prin puterea iubirii sale”.

O sfântă a întunericului…

„Dacă iubeşti până când începe să te doară, atunci nu va mai exista durerea, ci numai iubirea”. Se spune că în prima legendă a Graalului, piatră miraculoasă care prin virtutea ostiei sfințite satură orice foame, va aparține celui care va spune cel dintâi păzitorului pietrei: „Care îți este chinul?” Prin fiecare ființă umană pe care a îngrijit-o şi căreia i-a redat demnitatea umană, Maica Tereza a pus această întrebare.

Iar El i-a răspuns: „Setea și foamea de iubire. Iubește-i pe săraci!” Și i-a iubit încât a durut-o sufletul, iar în urma ei a rămas doar Iubirea.

A fost canonizată de Papa Francisc pe 4 septembrie 2016, ziua care a marcat Jubileul Milostivirii. Ceremonia a avut loc în Piața San Pietro din Roma. Calcutta a fost și ea în sărbătoare.