DE CE UN PROIECT DE ŢARĂ? Răspunsul Profesorului Vasile Pușcaș, fostul negociator al României pentru aderarea la UE

O Comisie prezidențială formată din 10 personalități s-a constituit zilele acestea pentru elaborarea unui proiect de țară. Q Magazine a adresat câteva întrebări pe această temă profesorului Vasile Pușcaș de la Universitatea Babeş-Bolyai şi fost negociator-şef pentru aderarea la UE, care face parte din Comisie.

***

Alături de acesta se regăsesc: Cristian Popa, fost viceguvernator BNR şi fost vicepreşedinte al Băncii Europene de Investiţii; Dan Dungaciu, sociolog şi geopolitician, preşedinte al Fundaţiei Mării Negre; Gabriela Drăgan, profesor universitar la Academia de Studii Economice Bucureşti, director general al Institutului European din România; Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca; Gheorghe Oprescu, profesor universitar la Universitatea Politehnică din Bucureşti şi fost preşedinte al Consiliului Concurenţei; Lucian Croitoru, consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR; Cristian Pârvulescu, politolog, preşedintele Asociaţiei Pro Democraţia; Valentin Lazea, economist-şef al BNR şi Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial al preşedintelui Traian Băsescu.

Vasile Pușcaș a comentat pentru Q Magazine șansele acestui demers.

De când preşedintele României a anunţat că intenţionează să propună cetăţenilor români şi opiniei internaţionale un „Proiect de ţară” s-au exprimat multe sentimente şi opţiuni pro şi contra. Majoritatea celor care au agreat lansarea acestei iniţiative a recunoscut necesitatea elaborării unei viziuni coerente şi a unui program de dezvoltare a societăţii româneşti. Între cei care au evaluat negativ un astfel de demers, destul de mulţi şi-au arătat scepticismul că proiecte de ţară, strategii şi programe naţionale ar fi luate în considerare în procesul de guvernare a României, având în vedere o istorie de peste două decenii a managementului vieţii publice de la noi; alţii, tot din categoria scepticilor, confundând politicianismul cu politica, cred că un proiect de ţară ar fi unul „politic” şi astfel s-ar degrada de la sine. Împreună, aceste opinii dovedesc însă un interes real pentru existenţa unui proiect de ţară, chiar şi pornind de la retorica pamfletară a întrebării rostite frecvent: „Avem o ţară, ce facem cu ea?”.

Ştim ce ţară avem?

În decembrie 1989, societatea românească (inclusiv auto-intitulatele elite) nu avea un program, o concepţie, un proiect privind evoluţia ţării. Exista doar dorinţa răsturnării unui regim politic şi orientării spre Vest. De aceea, mult prea îndelungata tranziţie de la comunism a fost spre „nu ştim ce” şi nu către un anumit model societal concret sau o poziţionare specifică a ţării în sistemul internaţional.

„Consensul de la Snagov”, în 1995, a fost important pentru că a indicat mai precis direcţia (Vest) şi căile (UE, NATO) de evoluţie, dar în substanţă nu a propus un model de dezvoltare. Acesta doar se presupunea, prin apelul la sincronism şi imitaţie.

Un proiect de ţară conectat apartenenţei noastre la cele două structuri instituţionale/organizaţionale europene şi euro-atlantice ar fi trebuit să conceapă construcţia unui sistem modern de dezvoltare şi de securitate a ţării şi cetăţenilor ei circumstanţiat deceniilor următoare.

Ştim ce ţară vrem?

În 2004 România a devenit membru al NATO, iar în 2007 a aderat la UE. La respectivele date, România ar fi trebuit să aibă pregătite viziuni clare de integrare în cele două organizaţii, să-şi definească funcţional profilul de partener şi participant la înfăptuirea obiectivelor şi politicilor acestora, dar mai ales să-şi contureze opţiunile de evoluţie proprie în vederea dezvoltării accelerate, a transferului beneficiilor către cetăţeni şi a fructificării avantajelor competitive în folosul ţării şi al partenerilor ei. Or, o astfel de proiecţie a lipsit (doar la sfârşitul anului 2004 a fost o palidă tentativă, dar datorită campaniei electorale şi schimbărilor politice de la sfârşitul acelui an a rămas la stadiul de încercare).

Intrarea în NATO a însemnat obţinerea statutului de „Aliat” (cu obligaţiile şi drepturile aferente) şi doar mai târziu s-a căutat un concept de securitate(„la Marea Neagră”) care nici până acum nu a primit o exprimare concretă şi deplină (unii analişti cred că nici nu a fost formulat că să aibă o şansă reală).

Aderarea la UE nu a dus automat la integrare europeană, aşa cum credeau cei mai mulţi dintre liderii români, iar o strategie post-aderare care să desăvârşească pregătirea proprie ca stat membru şi să traseze opţiunile ţării în procesul integraţionist nu s-a elaborat niciodată, ba chiar s-a considerat a fi inutilă. Ceea ce dovedea că elita politică din România nu a fost interesată să realizeze integrarea europeană şi să aplice politicile europene de dezvoltare în propria ţară,considerând că prin aderare a obţinut acceptabilitatea în lumea Occidentului şi accesul la fondurile europene.

De ce un proiect de ţară?

După aproape 10 ani de la primirea statutului de stat membru al UE, România se află unde a fost poziţionată de leadership-ul naţional. Câteva milioane de cetăţeni români, văzând că liderii autohtoni nu aduc mai repede şi consistent „Europa la noi acasă”, au ales să plece din ţară şi să se integreze individual în societăţile unor ţări europene, să beneficieze acolo de libertăţile fundamentale europene(incluzând Piaţa Internă) câtă vreme în ţara lor astfel de libertăţi erau apanajul unor grupuri politico-economice care au decis să beneficieze preponderent ele de aderarea la UE şi nu integralitatea societăţii româneşti. Iar instituţiile europene de la Bruxelles şi statele membre ale UE tratează România că un actor care nu şi-a definit încă profilul de membru al comunităţii europene.

Parteneriatele europene se realizează între actori statali şi sociali care se cunosc bine între ei, au încredere reciprocă şi se pot baza pe angajamente asumate, sunt predictibili pe termen mediu şi lung.

Construcţia şi integrarea europeană au însemnat unul dintre cele mai eficiente răspunsuri la globalizare şi la gestionarea interdependenţelor complexe. Este o utopie şi o mizerie să se creadă că parohialismele promovate de unii lideri europeni ar putea stopa anumite efecte negative ale fenomenului globalizării. Dimpotrivă, o asociere la beneficiile globalizării se va putea obţine prin intensificarea integrării, inclusiv a celei regionale, iar experienţa integrării europene va potenţa creşterea eficienţei gestionării globalizării.

Vrem şi putem?

Acestea sunt realităţi palpabile ale lumii în care trăim şi pe care va trebui să o facem şi mai bună. Or, pentru a crea oportunităţi de dezvoltare societăţii româneşti, tuturor cetăţenilor României, e necesară o viziune comun asumată de toate forţele sociale şi politice creatoare ale ţării, trebuie ca cetăţenii români, cetăţenii europeni, partenerii noştri din UE, NATO şi din întreaga lume să ştie ce dorim şi putem să facem pentru binele nostru şi pentru binele Planetei. E nevoie de un program credibil de dezvoltare economico-socială, instituţională, politică şi culturală care să mobilizeze cetăţenii, actorii publici şi privaţi, liderii autohtoni pentru realizarea unui nou sens al evoluţiei comunităţii noastre naţionale, convergent nu doar aspiraţiilor locale, dar şi politicilor europene de dezvoltare,participării societăţii româneşti la fructificarea oportunităţilor pe care le poate oferi mediul internaţional contemporan şi cel viitor.

De aceea, cred că avem nevoie de un PROIECT DE ŢARĂ care să nu se oprească la definiţii şi enunţuri, ci să meargă spre programare şi aplicare cât mai eficientă şi benefică României şi cetățenilor.

Să credem că putem împlini ceea ce vrem cu adevărat,să afirmăm şi să confirmăm voinţa şi putinţa, să ajungem odată la ceea ce Lucian Blaga aspira, după 1918, adică „plenitudinea istorică”. Personal,eu cred că este posibil şi realizabil. Şi mai cred că este, cum zicea Vasile Pârvan, în 1919, datoria vieţii noastre.

 ***

Declarația de la Snagov este un document semnat la 21 iunie 1995 de liderii partidelor parlamentare din România prin care erau de acord  față de strategia națională pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană. Este considerat unanim ultimul mare consens național.

Evocând acel moment, Ion Iliescu a scris pe blogul său că oamenii l-au votat  „pentru că le-am oferit un proiect de țară. Politicul are o problemă cu incapacitatea sa de a oferi o miză românilor. Politica a ajuns un lucru în sine, rupt de realitățile României”.

„Lumea nu se învârte în jurul unor elite rupte de realitate, oricât s-ar crede ele un buric al acestei lumi. Într-o democrație fiecare își are rolul și responsabilitățile lui. Ca să dai lecții trebuie să poți s-o faci. Adică să fi dovedit că știi să faci ceva pentru oameni. Politicienii nu trebuie să uite acest lucru. Așa cum nu trebuie să-l uite nici elitele dătătoare de lecții. Vor fi crezând ei că gândirea în clișee este o meserie de stăpâni. Dar de stăpâni peste himere. (…) Democrația nu este, totuși, tirania majorității. Cum nu este nici tirania unor minorități extremiste. Dacă acceptăm asta, ne întoarcem, într-un fel, la ideea dictaturii proletariatului, care a produs un monstru, deși s-a renunțat la ea, din păcate nu suficient de repede, pentru a nu produce drame. Democrația este locul unui dialog permanent între majorități și minorități, pentru a construi acel consens care poate duce lucrurile înainte, fără prea multe confruntări și crize”, a scris Iliescu.

În proiectul de țară oferit de Ion Iliescu s-au regăsit diverse categorii de oameni, iar problema actuală a politicului este tocmai aceea că nu are capacitatea de a oferi o miză românilor.

„De ce m-au votat oamenii? Explicația este mult mai simplă decât cred cei care despică în patru un fir de păr ce nu există: le-am oferit o miză, un proiect de țară, o perspectivă. Cu acest proiect s-au identificat și oameni cu studii mai puține — dar care au gândit și gândesc cu capul lor – dar și oameni de cultură, elite profesionale în diferite domenii, și, oroare pentru unii, chiar și filosofi! (…)

Politicul nu are probleme cu «cei mulți și proști», care nu votează pe placul «elitelor». Politicul are o problemă cu incapacitatea sa de a oferi o miză românilor, un proiect de viitor. Politica a ajuns un lucru în sine, rupt de realitățile României.

Consumă prea multă energie cu gestionarea unor jocuri de putere lipsite de sens, până la urmă, și mult prea puțină pentru rezolvarea problemelor țării, satisfacerea nevoilor cetățenilor, mediului de afaceri, construirea unei societăți normale și funcționale”, a mai susținut fostul președinte.

Răspunsul cetățenilor „la acest mod de a face politică, lipsit de responsabilitate, este retragerea lor din spațiul public, refuzul de a face politică, ceea ce lasă loc unor minorități agresive, care-și impun, pe fondul slăbiciunii tot mai accentuate a politicului, a democrației, în general, propria agendă (…) care nu are nimic în comun cu agenda publică”, a mai scris Ion Iliescu.

Ion Iliescu, ultimul președinte al României care a reușit un consens politic în jurul unui proiect comun național