Războiul cultural la care asistăm este unul între o lume a formelor europene care nu își (mai) găsesc fondul național și o lume a fondului național care nu își găsește încă forma europeană. 

Citește și: Războiul româno-ungar

Războiul european astăzi este unul cultural. Expresia lui cea mai concretă este identitară, exprimată prin apariția curentelor, tendințelor și mișcărilor politice de această factură, pe care le numim cu un termen care poate însemna totul dar și nimic – populism. Este o iluzie să punem criza UE pe seama unui inamic extern – fie el și de talia Rusiei. Că acesta lucrează intens la orice proiect menit să submineze coerența euroatlantică sau cea europeană, este evident. Din punctul lui de vedere, este firesc și logic.

Dar este mai mult decât atât. Avem de-a face cu fenomene mai adânci, interne, de substrat, care au fost scoase la suprafață de catalizatori de tipul migrației, dar care macină evoluțiile politice și devin procese și expresii politice pe care le înțelegem mai greu sau le evacuăm urgent cu judecăți morale.

Națiunea a murit! Trăiască națiunea!

Nihil obstat – „Nimic nu stă în cale” – sunt faimoasele cuvinte înscrise de cenzura catolică pe reversul paginii de titlu a volumului considerat apt de circulație, respectiv purificat de erori morale sau teologice. „Nimic nu îi stă în cale” – adică nimic nu îl poate opri să circule, nimic nu îl poate împiedica să se manifeste.

În analiza noastră, aluzia și semnificația sintagmei sunt, evident, diferite: în ciuda nenumăratelor sentințe, insistente și abundente începând cu anii ’90, după care națiunea sau naționalismul au murit, timpul lor s-a scurs, momentul lor a trecut, asistăm astăzi la resurecția neașteptată, explozivă, intempestivă a unor fenomene cărora li se anunțase, solemn, decesul. Nu judecățile de valoare ne interesează aici – este bine, este rău, este dezirabil, este pernicios –, ci judecățile de realitate.

Cum a fost posibil? Cum se face că din America până în Rusia, din China până în Europa, curentele identitare, sub diverse forme și etichete, devin tot mai pregnante pe scena politică, asaltează mainstream-ul politic, iar mesajele de acest tip abundă? Lucrurile nu sunt niciunde mai evidente, prin contrast, decât în bătrânul continent, unde, în pofida tuturor așteptărilor și prognozelor, naționalismul, iată, bântuie din nou, precum odinioară o (altă) fantomă a lui Karl Marx (din Spania până în Ungaria, din Germania până în Italia, din Marea Britanie până în Franța, din Polonia până în Belgia).

Sfârșitul secolului trecut și începutul veacului nostru au marcat apogeul, „vârsta de aur”, poate, a studiilor despre națiune și naționalism. Abundența lucrărilor, dezbaterilor, personalităților mari, dominante, care au marcat domeniul, au făcut din cercetarea acestor subiecte o temă de prim plan. Literatura acumulată este enormă.

„Bufnița Minervei nu-și începe zborul decât în amurg”, scria Hegel, într-o carte faimoasă. „Abia în maturitatea realității, idealul apare în fața realului și el își construiește aceeași lume, sesizată în substanța ei, în forma unui domeniu intelectual.”

În contextul dezbaterilor asupra națiunii și naționalismului, vorba filosofului sugerează, aparent, un capăt de drum: abundența și explozia de texte, volume sau articole, dedicată temei în, înainte și după anii ’90 – „învățătura despre cum trebuie să fie lumea”, cu expresia aceluiași filosof – ar marca „maturitatea”/apogeul fenomenului și intrarea lui fatală, de acum înainte, în declin.

Așa să fie? Diagnosticul era seducător, dar, deopotrivă, înșelător. A-l îmbrățișa fără rest incumbă riscuri, indiferent de statura sau anvergura „inculpatului”. I s-a întâmplat până și celebrului Eric Hobsbawm, care, invocându-l pe Hegel în 1990, se grăbea să anunțe că națiunea și naționalismul devin din ce în ce „mai puțin importante”, că rolurile lor de aici încolo vor fi „mai degrabă minore”, mai mult, că termenii înșiși – „națiune” și „naționalism” – nu mai sunt adecvați pentru a descrie fenomenele sau sentimentele pe care le desemnează.

I-au răspuns apoi marxistului britanic, infirmându-l numeroși specialiști ai chestiunii, dar, mai ales, evenimentele însele, după cum nu este greu să ne reamintim. În consecință, alura celor mai bine de două decenii care tocmai au trecut a subminat serios credibilitatea acestor pronosticuri, cel puțin în ceea ce privește evaluarea națiunii și naționalismului – încă una dintre multele profeții ratate ale marxismului (dacă vorbim de Hobsbawm) în ceea ce privește „chestiunea națională”.

Europenii sunt la fel de europeni precum în…. 1992!

Fenomenul nu avea cum să se încheie, să se epuizeze, din moment ce sondajele europene, așa-numitele Eurobarometre, care se derulează cu precizie de ceasornic din 1992 încoace, indică, incorect politic, dar sistematic și indiferent de starea socială și economică a continentului, că aproape 90% dintre europeni se declară „național și europeni” și „numai naționali”. Pe când cei „numai europeni” și „europeni și naționali” nu depășesc niciodată 10%.

Constatăm, unii dintre noi nedumeriți, chiar stupefiați, că doar 2% dintre cetățenii europeni se simt numai europeni, iar aproape 90% dintre cetățenii europeni se simt, în autoidentificarea lor identitară, (și) naționali. Și aici apare o interogație evidentă. Discrepanța care există din punct de vedere atitudinal între discursul unei elitei intelectuale și populație este unul dintre elementele cele mai fascinate ale domeniului. O discrepanță care trebuie recunoscută, cercetată și asumată. Până la urmă, cei care vorbesc „în numele Europei și numai al Europei” vorbesc în numele a (doar) 2% dintre cetățenii continentului…

După 26 de ani de procese europene integraționiste, după extindere, creșterea piețelor și a prosperității, demararea unor procese enorme de European-building, Euronews, programe Erasmus, Euro-loterie, drapel și imn european, președinte european și „ministru de externe”, azi-mâine „armată europeană” etc., constatăm posaci că nu s-a schimbat substanțial nimic. Cel puțin în termeni identitari. Europenii au scăzut de la 11% la 9%, iar naționalii au crescut de la 86% la 89%. Este ca și cum întreg procesul european s-a derulat alături – dincolo sau dincoace – de preocupările și adeziunilor identitare ale populației bătrânului continent.

Ceea ce urmează nu este explicit o teorie a națiunii și naționalismului, ci, eventual, o tentativă de a propune un contur al unei posibile teorii (ale cărei jaloane le prezentăm direct sau indirect, prin comentarii și exegeze critice, în volum).

Ce s-a întâmplat și se întâmplă cu relația dintre Europa și națiunile ei, pe toate palierele devenirii acestei relații – politice, economice, sociale, identitare – este o întrebare legitimă.