Cătălina Buzoianu devenise o legendă în viaţă

S-a dus încă o mare doamnă a artei româneşti…

Şi cât mă bucurasem acum două-trei zile că găsisem o înregistrare din faimosul ei Pescăruş (1993) de la Teatrul Mic – al ei, al doamnei Cătălina Buzoianu!

Pentru mine şi pentru orice iubitor mai tânăr de teatru, Cătălina Buzoianu devenise o legendă în viaţă. La fel ca spectacolele unui Esrig ori Ciulei, spectacolele Cătălinei Buzoianu, amintirea lor, ne frustrează.

Nu vom cunoaşte acele spectacole. Nu vom cunoaşte spectacole ca acelea. Spectacolele Cătălinei Buzoianu, amintirea lor, ne înspăimântă. Mediocritatea – chiar abjectul -, sub blestemul căreia – cărora – se află şi arta teatrului în zilele noastre, pare cu atât mai nedreaptă, mai de neînţeles: cum s-a putut ajunge aici, dacă a existat o Cătălina Buzoianu?

Am avut onoarea să o cunosc datorită soţului ei, actorul Papil Panduru, care a iubit-o enorm şi care a avut grijă de ea ca de un copil. Şi care acum, la telefon, plângea ca un copil, el, aprigul, haiducul.

Le-am călcat pragul apartamentului din Rosetti, le-am ascultat cu smerenie vorbele. „- Papil, cu cine ai venit?/ – C-un prieten al nostru!” Mă înroşeam tot când domnul Panduru îmi zicea că, împreună cu doamna Cătălina, citeau în paralel numerele revistei noastre, „Manifest Româneşte”…

Reţin totuşi o anumită amintire: când i-am oferit braţul pentru câţiva paşi, până la „părcuşorul” din apropierea casei, unde o aştepta maestrul Panduru, pentru a merge împreună la masa de prânz, la Casa Universitarilor. Era toată albă: părul, pielea, rochia, umbreluţa de soare ce îmi părea luată direct dintr-o miniatură a Orientului Îndepărtat. Am stat o oleacă pe un fel de bancă din piatră. Nu îmi amintesc ce am întrebat-o sau dacă într-adevăr am îndrăznit să-i vorbesc. Îmi era ruşine teribilă. Ştiu doar că zâmbea, privind spre Cer. La plecare, am stat în loc un buchet de clipe, privindu-i cum se îndepărtează, uşor, la vale pe Pitar Moş.

Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească!