Cine a făcut primul brad de Crăciun

Prima felicitare de Crăciun datează din 1843, când Sir Henry Cole, un funcționar de stat britanic de seamă, i-a cerut unui artist să creeze o urare de Crăciun pentru prietenul lui. El a tipărit 1.000 de felicitări. Această idee a prins, iar în prezent, în fiecare an se vând milioane de felicitări de Crăciun.

• Bolojan: Voi continua să exercit mandatul de premier astfel încât să asigurăm stabilitatea guvernării
• Grindeanu: „Mai bine o opoziție cu voce, decât o guvernare cu capul plecat!” PSD retrage sprijinul politic pentru Ilie Bolojan
• Rumen Radev,câștigător al alegerilor parlamentare: O victorie a speranței asupra neîncrederii, o victorie a libertății asupra fricii
• Bolojan și „șobolanii” ajung la CNCD și la Parchet
• Hagi, noul selecționer al echipei naționale

La mijlocul secolului al XIX-lea, una dintre cele mai populare tradiții noi de Crăciun a ajuns în lumea vorbitoare de limba engleză prin Germania. Folosirea plantelor perene pentru a sărbători este un obicei la fel de vechi precum Imperiul Roman. Însă brazii aveau să fie aduși în case abia în vremea lui Martin Luther, care nu numai că a dat naștere Reformei protestante, ci e posibil să fie și primul om care a aprins vreodată un brad. În anumite părți din Germania era obiceiul ca oamenii să se ducă în pădure, să taie vârful unui conifer, să-l aducă în casă și apoi să-l atârne cu vârful în jos de acoperiș.

Se spune că Martin Luther este cel care a pus lumânările în brad pentru prima dată.

Legenda spune că, în timp ce se plimba prin pădure, a văzut minunatul cer înstelat și asta i-a amintit de steaua din Bethlehem. Întors acasă, a vrut să le spună soției și copiilor despre minunata scenă înstelată din pădure. Însă nu a reușit să le explice membrilor familiei sale cât de frumos era totul. Așa că s-a gândit să se ducă să taie un copac, să-l aducă în casă și apoi să pună niște lumânări în el. Ar fi fost mai ușor să se folosească de cuvinte, dar, în mod clar, el era un om al acțiunii. Îi plăcea să bată în cuie teze pe uși sau să taie copaci în care să pună lumânări, când ar fi putut, mai degrabă, să poarte o discuție.

De-a lungul anilor, bradul de Crăciun a devenit popular în rândul germanilor, care au adăugat pe ramuri fructe, turtă dulce și ornamente de hârtie. Pe atunci, în vârful bradului se punea un model al Pruncului Iisus, însă când protestanții au ajuns la putere și au interzis icoanele, Pruncul Iisus a fost înlocuit cu îngeri și stele.

Prin anul 1610, în Nurenberg a apărut o decorație nouă: beteala, făcută din fire adevărate de argint.

La începutul secolului al XIX-lea, bradul de Crăciun a ajuns în Anglia prin intermediul castelului Windsor, locuința familiei regale britanice, ai cărei membri se născuseră în Germania.

Primul membru al familiei regale care a adus bradul de Crăciun aici a fost regina Charlotte, în anul 1800. Însă ea nu era prea populară, așa că această tradiție nu a prins la public. Au fost vești despre apariții sporadice ale brazilor de Crăciun în Anglia, dar nici pe departe ca în anul 1840, când prințul Albert a adus bradul de Crăciun. Fiind iubit de oameni, aceștia voiau să îl imite pe prinț. Astfel, brazii de Crăciun au apărut peste tot. Apoi, imaginea cu Albert, Victoria și copiii lor, prinții și prințesele, stând toți în jurul bradului de Crăciun, a fost publicată în Anglia și, văzând asta, brusc, oamenii și-au spus: „Ce frumoasă scenă de familie! Trebuie să ne luăm și noi așa ceva!”

Din Anglia, nebunia bradului de Crăciun s-a răspândit și în America, iar prințul Albert și regina Victoria au oferit lumii și alte tradiții de Crăciun. În fiecare an, de Crăciun, la cină, ei mâncau carne de curcan, iar copiii lor, asemenea majorității copiilor din Germania, își primeau cadourile în Ajunul Crăciunului. Această tradiție este respectată de familia regală și în prezent. De-a lungul secolelor, tradițiile de Crăciun au continuat să evolueze, fiind când laice, când creștine.

În America, ambasadorul SUA în Mexic, Joel Robert Poinsett, a introdus o nouă plantă de Crăciun. Frunzele, având formă de stea, erau considerate a reprezenta steaua de deasupra Bethlehemului, în timp ce culoarea simboliza sângele lui Hristos. În cinstea ambasadorului, această plantă a devenit cunoscută drept Poinsettia.