Măreția zilei de 24 Ianuarie – realizarea unui stat unitar, în pofida voinței puterilor continentale. Practic, 24 Ianuarie este ziua în care ne-am trezit munteni și moldoveni și ne-am culcat români.
- Cele mai scumpe ouă de Paște
- Mitropolitul Olteniei explică ce înseamnă să mergi în Galileea
- Răspuns la conflictul din Gaza. Turcia a rupt relațiile comerciale cu Israel
- Soția fostului președinte Nicolas Sarkozy, audiată ca suspect
- Volodimir Zelenski prezintă cifrele terorii ruse din luna aprilie
Când abilitatea politică exista
Pentru oricine privește cu atenție ce s-a întâmplat la 24 Ianuarie 1859 și, mai apoi, la 24 ianuarie 1862, este cât se poate de clar că, în doar trei ani, cu sfidarea tuturor marilor puteri ale continentului, un grup de câțiva oameni au făurit un stat național unitar, fără să tragă un singur glonț și fără să piardă un singur om.
Cuza, pictură de Valentin Tănase
Mai simplu spus, statura marțială a colonelului Cuza și mintea sclipitoare a lui Kogălniceanu au creat România modernă. Pas cu pas și pe sub nasul sultanului otoman și al țarului rus. Deși faptele sunt în general cunoscute, nu strică să le prezentăm exact în secvența în care trebuie privite pentru a fi înțelese.
Prima lege din această țară, în sens modern este intitulată „CONVENŢIE din 7 august 1858 convenţiune pentru organisarea definitivă a Principateloru-Unite-Române” și a fost publicată în Monitorul oficial din 7 august 1858. Această convenție este, de fapt, decizia următorilor: „Majestatile loru Imparatul Ottomaniloru, Imparatul Austriei, Imparatul Francediloru, Regina Rigatului-Unitu a marei Britanii şi Irlandei, Regele Prusiei, Imparatul tutulor Rusiiloru şi Regele Sardiniei” și cuprinde hotărârea acestora de a se înființa o federație, numită „Principatele-Unite Moldavia şi Valahia”, aflată sub suzeranitatea Porții Otomane (art.1), cu doi domnitori diferiti (numiți „hospodari” și două parlamente diferite (numite „adunări elective”):
„Articolul 3
Puterile publice voru fin încredinţate, în fiecărui Principatu, unui Hospodaru sau unei Adunări elective ce voru lucra în cadurile prevadute de aceasta convenţie cu concursulu unei comisii centrale, comuna ambeloru Principate.”
Pentru a fi și mai clar că vorbim de un stat federativ merită citat și articolul 6:
„Legiuirile de interesu specialu fie-căruia Principatu voru fi pregătite de Hospodaru şi votate de Adunare.
Legiuirile de interesu comunu amîndurora Principateloru voru fi pregătite de Comisia Centrala şi votate de Adunări, la care voru fi supuse de către Hospodaru”.
De asemenea, articolul 22 vorbește despre două bugete statale diferite: „Budgetulu venitoriloru şi acela alu chltueliloru, pregatita anualu pentru fie-care Principatu, prin îngrijirea Hospodarului respectivu, şi supusu Adunarei, care va putea face amendamente, nu voru fi definitive de catu după ce voru fi votate de densa.
Dacă budgetulu nu ar fi votatu în timpulu priinciosu, puterea esecutiva va indestula serviciului publicu după budgetulu anului precedentu.”
Acestea toate, puse la un loc, constituie dovada faptului că puterile continentale au dorit ca cele două principate române să creeze un stat federal, nicidecum unul unitar și național.
Dar, cu toate acestea, abilitatea politică și înțelepciunea unui grup de patrioți au făcut ca, la 24 ianuarie 1859, la București să se voteze domnitor („hospodaru”), aceeași persoană care fusese votată și la Iași, pe 5 ianuarie. Pusă în fața faptului împlinit și cu sprijinul Franței lui Napoleon al III-lea, la 13 aprilie 1859, Conferința de la Paris a puterilor garante recunoaște oficial faptul împlinit de la 24 ianuarie 1859. Imperiul Otoman, însă, l-a recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor, în condițiile concrete de la București, abia prin firmanul din 16 decembrie 1861. Și pentru a face o paralelă interesantă cu ceea ce se întâmplă astăzi, Imperiul habsburgic nu a recunoscut niciodată noua situație a Principatelor Unite.
Începând cu validarea de către otomani a alegerii unui domnitor comun, Cuza demarează imediat un alt proces dificil și anume unificarea formală a tuturor instituțiilor noului stat, astfel încât, într-un alt 24 ianuarie, în 1862, se reunește, la București, primul Parlament comun al principatelor, semn că Unirea era deja completă din punct de vedere instituțional. Deja la 22 ianuarie, cu doar două zile înainte, se instaurează primul guvern unic, cel condus de către Barbu Catargiu.
Mihail Kogălniceanu, arhitectul marilor reforme
Imediat după asasinarea misterioasă a primului premier român, sub clopotnița de pe dealul Mitropoliei, la 8 iunie 1862, în urma unui discurs în Parlament în care apăra un proiect mult prea puțin reformator de lege rurală, în ziua de 23 iunie, gruparea a 26 de deputați, condusă de Mihail Kogălniceanu inițiază o moțiune prin care acuză refuzarea reformelor de către conservatori și cere urgentarea acestora.
Mihail Kogălniceanu
Pentru a aduce pace politică, Cuza numește un guvern de coaliție (în care erau atât conservatori cât și reformiști) prezidat de Nicolae Crețulescu și care a condus țara timp de un an și jumătate, până la 11 octombrie 1863. A fost un fel de guvern PSD-PNL de astăzi, dar care a avut meritul de a finaliza construcția statului unitar, desființând directoratele din Moldova (un fel de ministere ale fostului principat) și unificând deplin serviciile publice.
În acea perioadă, însă, s-a produs o scindare clară în politica românească: Cuza a rămas sprijinit de o parte din parlamentari, în vreme ce restul deputaților s-a radicalizat pe o poziție total opusă. Marile reforme, promise încă de la Unire și care ar fi permis modernizarea țării și reducerea decalajelor de dezvoltare față de Occident, nu mai aveau cum să fie realizate. Pentru a înțelege cât mai bine starea de blocaj total în care era națiunea atunci, elocvent este rezultatul de la votul de blam din Parlament, practic o moțiune de cenzură a acelor vremi: 50 pentru, 50 contra și 5 abțineri.
Alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pictură de Valentin Tănase
Este momentul în care Cuza apelează la cel mai apropiat sfătuitor al său, Mihail Kogălniceanu, care se bucura de un mare prestigiu în mediul politic. Kogălniceanu formează un guvern din persoane din afara parlamentului, un fel de tehnocrați ai acelor vremi.
Prima mare reformă inițiată de Cabinetul Kogălniceanu este și cea mai controversată și anume secularizarea averilor mănăstirești. Pentru a înțelege contextul, trebuie să spunem că mănăstirile românești acumulaseră o datorie imensă către bugetul statului (31 de milioane de lei, echivalentă cu totalul veniturilor bugetare anuale), ca urmare a faptului că aproape tot ceea ce realizau era trimis către mănăstirile grecești din Sfântul Munte Athos. Problema era extrem de spinoasă, pentru că multe mănăstiri de la noi erau „închinate” unor mănăstiri de la Athos, iar Imperiul țarist și (bineînțeles) Imperiul Otoman sprijineau continuarea acestui statut. Marile puteri continentale pasaseră, cu indolență, această problemă spinoasă impunând un arbitraj internațional pentru rezolvarea chestiunii, arbitraj care nu putea conduce la nicio soluție, în condițiile în care Moscova și Istanbulul sabotau orice schimbare în acest sens.
Guvernul Kogălniceanu impune o lege drastică la 3 noiembrie 1863, prin care 25% din suprafața țării este secularizată și formează Domeniile Statului. Deși guvernul a dorit să despăgubească mănăstirile grecești cu imensa sumă de 82 de milioane de lei (mai puțin datoria de 31 de milioane de lei), echivalentă cu două bugete naționale anuale, Biserica a refuzat și până la urmă nu a mai primit nimic. Culmea este că, deși punctul de plecare era oprirea fluxurilor financiare către mănăstirile grecești, regimul a deposedat de avere și mănăstirile naționale, de pe teritoriul țării, chipurile pentru a nu fi considerat discriminatoriu etnic.
Au urmat promovarea și adoptarea legilor contabilităţii, a cumulului, a celei pentru comunele urbane şi rurale, dar și codurile de procedură penală şi civilă. Și, astfel, s-a ajuns la cea mai așteptată lege a acelor timpuri, cea a reformei agrare. Proiectul de lege propus de Kogălniceanu a fost respins prin vot de Parlament la 13 aprilie 1864.
Din acel moment, Cuza decide o lovitură de stat și, la 2 mai, premierul Kogălniceanu citește în Parlament decretul de dizolvare a Adunării legislative, iar deputații sunt evacuați cu ajutorul soldaților.
La 10 mai, după doar 8 zile, Cuza supune votului o nouă constituție, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, aprobată de națiune printr-un vot covârșitor (682 000 voturi pentru, 70 000 de abțineri și doar 1300 de voturi împotrivă).
Conform noului act fundamental, Parlamentul devine bicameral, se înființează Consiliul de Stat și creștea puternic numărul celor care puteau vota (direct sau indirect).
În mod neașteptat, puterile garante acceptă, după numai o lună, la 16 iunie, rezultatul votului popular. La 14 august, domnitorul promulgă Legea rurală, prin care se împroprietăresc 406 000 de țărani cu 1 650 000 de hectare și se desființează claca, noii proprietari urmând a-și plăti pământurile dobândite în următorii 15 ani.
Prin această lege, în Principatele Unite s-a pus capăt epocii feudale și s-a fondat capitalismul.
În noiembrie, Kogălniceanu a promovat o nouă lege fundamentală pentru dezvoltarea ulterioară a statului, Legea instrucțiunii, cea prin care învățământul primar devenea gratuit și obligatoriu. Acesta a fost apogeul regimului Alexandru Ioan Cuza și momentul politic astral al adevăratului arhitect al noii ordini, Mihail Kogălniceanu.
Alegerile convocate pe 24/25 noiembrie în același an 1864 au condus la o majoritate covârșitoare a parlamentarilor cuziști, niciun lider al opoziției nefiind ales.
După Kogălniceanu, potopul
Dar toate aceste uriașe și decisive reforme l-au făcut pe domnitor să îl invidieze pe marele său amic politic, Kogălniceanu. Lipsa de anvergură a lui Cuza a devenit evidentă în momentul în care acesta l-a silit pe premier să demisioneze, în ianuarie 1865. Demisia lui Kogălniceanu l-a lăsat singur pe Cuza, expus adversarilor politici, dar a și adus o criză economică majoră pentru tânărul nostru stat.
„Unirea Principatelor”, pictură de Valentin Tănase
Culmea este că realizarea reformei agrare și secularizarea averilor bisericești ar fi trebuit ca, dimpotrivă, să aducă un mare avânt economic, mai ales pe fondul sprijinului popular entuziast pentru guvern. Mai mult, țara reușise, în vara lui 1864, primul său împrumut extern din istorie: la data de 10 august 1864 Principatele Române contractau primul împrumut extern în valoare de 916.000 de lire sterline. Banii erau luați de la Banca Imperială Otomană și casa Stern Brothers din Londra, dobânda fiind de 7% pe o perioadă de 22 de ani. Împrumutul a fost negociat de ministrul de finanțe de atunci, moldoveanul Ludovic Steege, jurist, medic și diplomat cu origini săsești. Steege era un apropiat al lui Cuza și un adversar al marelui Kogălniceanu.
Regimul personal instituit de domnitor a continuat cu două guverne lipsite de autoritate și incapabile să facă față crizei economice: guvernul Constantin Boșianu (până la mijloc de iunie 1865) și al doilea guvern Crețulescu (până la finalul domniei primului șef de stat al nostru). Cu toate că a avut un mandat scurt, guvernul Boșianu are meritul de a finaliza desăvârșirea instituțiilor judecătorești și a codurilor penal, civil, comercial. Atunci au apărut judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs. Codul Civil garanta libertatea proprietăţii şi egalitatea în faţa legii. Alte legi majore lucrate și adoptate atunci au fost Legea reorganizării serviciului de percepţie la oraşe, a pensiilor pentru funcţionarii civili şi pentru gradele militare inferioare, Legea lucrărilor publice.
Regele Carol I și regina Elisabeta
Regimul personal autoritar instituit de Cuza a condus la o largă coaliție împotriva sa, numită de presa vremii „monstruoasa coaliție”, care a reușit să-l silească să abdice în februarie 1866. Aceeași „monstruoasă coaliție” a adus apoi un principe german pe tronul țării. Acest principe, Carol I, a fost principala figură istorică în jurul căreia s-au țesut marile mituri fondatoare ale României moderne.
Economia s-a prăbușit după plecarea lui Kogălniceanu
Chiar în anul 1859, în Principatele Unite se realizează primul recensământ oficial al unui stat românesc, recensământ favorizat de înființarea, printr-o ordonanță, a Oficiului Central de Statistică Administrativă, condus de două personalități remarcabile, Dionisie Pop Marțian (1829-1865) și Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), cel de-al doilea cu un imens prestigiu științific. Ei bine, statul condus de Cuza avea o suprafață pe jumătate din cea a României contemporane, aproximativ 123 000 km2 în 1859, față de 238 000 km2 astăzi.
Populația principatelor Unite a fost, în 1859, de 4,24 milioane de locuitori și, spre deosebire de situația contemporană, majoritatea locuitorilor erau bărbați (2,27 milioane ).
Atunci când Cuza a preluat domnia, la 24 ianuarie, statul proaspăt înființat nu avea niciun metru de cale ferată și avea foarte puține drumuri, nu avea armată proprie, nu avea poștă, țăranii erau înapoiați și lipsiți de proprietate asupra terenurilor agricole. Era, practic, un stat nefuncțional, care depindea de capriciile prea multor puteri garante și de voința a doi oameni: sultanul otoman și țarul Rusiei. Religia predominantă era și atunci cea ortodoxă, cu un număr de 4,2 milioane de persoane din populația totală de 4,24 milioane de locuitori:
Împărțirea populației după religie
la recensământul din 1859
Creștini Ortodocsi 4.198.062
Catolici 45.152
Protestanți 28.903
Armeni 8.178
Lipoveni 8.375
Necreștini Israeliți 134.168
Musulmani 1.323
Total 4.424.961
Sursa „Analele statistice ale României pe anii
1859-1870“
Principatele Unite au fost un stat rural, în care ponderea populației urbane abia depășea 18% la finalul domniei lui Cuza (în 1866), în creștere cu doar un punct procentual față de ponderea pe care o avea în 1859 (17,2%). Drept urmare și economia era una bazată tot pe agricultură, exporturile de produse agricole însumând cam trei sferturi (74% ) din valoarea totală a exportului (78,5 milioane de lei).
În cei 7 ani de domnie a lui Cuza, exporturile au crescut cu aproape 50%, atingând pragul de 116,5 milioane de lei, în contextul în care produsele agricole au avut o scădere marginală a ponderii în exporturi (către 705 din total).
Principatele Unite aveau o balanță comercială externă puternic excedentară, cu excedente de 41 de milioane de lei în 1859 și de 45 de milioane de lei în 1866. Și dacă principala piață de export era Imperiul Otoman (70% din exporturi în 1866, în creștere de la aproape 40% în 1859), originea predominantă a importurilor era Imperiul Habsburgic (47% în 1866 față de 51% în 1859). Poate părea curios, dar pe atunci cam 4 din 10 lei cheltuiți pentru importuri se cheltuiau pentru …textile, nicidecum pentru produse industriale mai sofisticate, atât de necesare unei țări în plină creștere economică.
Bugetul statului a pornit de la o situație excedentară în 1859 (+1,2 milioane de lei) și a ajuns la un deficit de peste 9 milioane de lei în 1866, în condițiile dublării atât a veniturilor statului, cât și a cheltuielilor publice. În fine, datoria publică, aproape inexistentă în 1859, a atins suma de peste 82 de milioane de lei în 1866 (peste 15 milioane de dolari SUA), serviciul anual al datoriei publice crescând de la 1,7 milioane de lei în 1859, la peste 11 milioane de lei în 1866. Practic, fiecare al cincilea leu încasat de stat mergea către plata datoriei publice…
Nimeni nu este profet în țara lui
Economia statului condus de Cuza a avut o creștere puternică în primii trei ani, după care a cunoscut o scădere (am spune, cu termenii de astăzi, o recesiune) în anii primei crize economice din istoria noastră modernă. Prăbușirea economiei a fost de o amplitudine similară cu cea din Grecia din criza din 2015. Față de vârful de 2,57 miliarde de dolari internaționali 2000 (la paritatea puterii de cumpărare), PIB-ul a scăzut cu aproape 30%, la sub două miliarde de dolari internaționali 2000 (tot la paritatea puterii de cumpărare):
Iar performanța economiei a avut o evoluție similară: o creștere inițială de aproape 12% din 1859 (563 dolari/locuitor) până în 1864 (630 de dolari/locuitor), creștere urmată de o cădere catastrofală de peste 30%, până la 483 de dolari/locuitor în 1866. Practic, țara era, la plecarea lui Cuza din domnie, mai săracă cam cu 10% decât era în momentul alegerii domnitorului.
Posteritatea: mumă pentru Carol, ciumă pentru Cuza. De ce?
Carol I a fost transformat în punctul central al dezvoltării țării și aproape divinizat mai ales în perioada interbelică, iar după decembrie 1989 a devenit marele reper al noii generații de politicieni și formatori de opinie.
Regel Carol I
Cuza, în schimb, a avut o posteritate destul de ingrată pentru un om căruia, cu toate defectele sale, îi datorăm formarea unui stat unitar național, ieșirea din feudalism și alfabetizarea poporului, precum și crearea tuturor instituțiilor care definesc un stat. Singur regimul Ceaușescu a fost cel care a făcut din Cuza un personaj aproape legendar, considerat relevant atât în plan național (fiind român, în contract cu monarhii germani) cât și relevant social, datorită legii de împroprietărire a țărănimii. Mai mult Cuza era zugrăvit și ca fiind cel care a eliberat țara de tirania unei biserici semi-repudiată de guvernele comuniste. Și, cireașa de pe tort, Cuza nu s-a sfiit să instituie un regim autoritar, similar celui instituit de Nicolae Ceaușescu însuși.
Poate cultul cuzist din anii 70-80 a re-creat, prin inversare, cultul lui Carol I de după 1989. Căci Carol venea, în viziunea noilor creatori de figuri istorice, dintr-o națiune „civilizată”, era auster (nu extravagant și hedonist precum domnitorul român), nu avea ambiții autoritare exagerate și nici nu avea mari simpatii pentru țărănimea săracă și lipsită de posibilități.
Nu trebuie neglijat nici catolicismul fervent al lui Carol, în opoziție cu faptul că Alexandru Ioan Cuza era un mason binecunoscut, care nu prea dădea doi bani pe Biserica națională.
Și iată cum, omul de al cărui nume se leagă începuturile glorioase ale zidirii unei țări în sensul european modern al termenului, nu a fost apărat de nimeni: nici de țărănimea împroprietărită, nevoită să ia în piept criza economică, nici de Biserica națională, care și-a văzut proprietățile confiscate, deși inițial confiscarea ar fi privit doar posesiunile mănăstirilor străine, nici de oamenii politici care îi datorau fotolii de miniștri și de deputați, nici măcar de armata pe care el o înființase și căreia îi fixase pensiile de serviciu. Este drama unui om care a avut în mână o șansă istorică și n-a știut să o fructifice. Este, până la urmă, drama unor jumătăți de măsură cu care a tratat fiecare dintre marile teme ale timpului său.
Articole Similare
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
