Dr. Diaconu: Statul român e slab pentru că nu se bucură de încrederea cetățenilor

Doctorul Gabriel Diaconu este de părere că acțiunile guvernului din ultimele zile sunt „o tentativă relativ stângace de soft lockdown și atrage atenția că o „încordare suavă a restricțiilor nu este posibilă” în România.

Într-o postare pe Facebook, medicul explică de ce în țara noastră nu este posibil ca restricțiile să fie înăsprite. Unul din cele mai importante motive este lipsa unui sistem performant de tip T&T (track and trace).

„Performanța T&T include testare rapidă, identificarea rapidă a contacților, izolarea clusterului contaminat în interval de maxim 48 de ore. În România, prin supraîncărcarea sistemului, timpul de așteptare pentru un rezultat la test Covid a crescut din nou la 48 de ore sau mai mult. DSP-urile funcționează în regim analogic (creion/hârtie), practic NU avem o strategie T&T, și nici nu o vom avea curând. Cine susține contrariul delirează.”, scrie Gabriel Diaconu.

De asemenea, acesta arată și neajunsurile organizării ca în anii ’70 a secțiilor de ATI.

„Secțiile noastre ATI sunt distribuite la nivelul demografic al anilor ’70, cu mai bine de o treime a totalului de paturi în capitală, o altă treime în cele câteva orașe mari, și restul de 30% fiind de fapt disponibile pentru marea majoritate a populației care trăiește în orașe mici, sau mediul rural. În această zonă roșie – orașe mici și mediul rural – demografia raportată la un pat ATI este descurajantă.”

Mai mult, Diaconu arată că varianta soft lockdown este avantajoasă din punct de vedere economic, în timp ce hard lockdown cere stoicism și sacrificiu.

„Avantajul unui soft lockdown este strict economic. Într-un soft lockdown pui, practic, în luptă sistemul sanitar conștient fiind că poate duce, că are cu ce, și că el însuși este sănătos, transparent și adaptabil. România nu are cu ce, sistemul sanitar este el însuși bolnav, opac și greu adaptabil. Nu e o rușine, și nici nu merită să-l faci de rușine doar de dragul palmaresului.

Hard lockdown, prin comparație, este detrimental economic în primul rând. Cere stoicism, sacrificiu, și va fi nepopular prin dimensiunea brută a restricțiilor. ”

Vă prezentăm textul integral al postării:

„Ce face, zilele acestea, Guvernul României este o tentativă relativ stângace de soft lockdown. O încordare suavă a restricțiilor NU este, însă, posibilă și adecvată decât într-o țară care în mod obligatoriu are:

i. O societate educată sanitar, compliantă și angajată în efortul comun cu autoritățile cât privește gestionarea unei calamități sanitare. Complianța trebuie să fie deosebit de înaltă (peste 60% rată de acceptare a regulilor propuse), iar educația sanitară să fie dublată de infrastructură competentă. România nu are nici, nici.

ii. Un sistem performant de tip T&T (track & trace). Sistemele de tip T&T trebuie EXCLUSIV digitalizate, includ legislație flexibilă (pe care România nu o are), sănătate publică integrată informațional (România o are, dar limitat via SIUI / DES), și personal specializat pentru anchete epidemiologice (și cu voluntari, sistemul nostru este subdimensionat cu un factor de 1:100, adică avem doar 1% din necesarul de epidemiologi).

Performanța T&T include testare rapidă, identificarea rapidă a contacților, izolarea clusterului contaminat în interval de maxim 48 de ore. În România, prin supraîncărcarea sistemului, timpul de așteptare pentru un rezultat la test Covid a crescut din nou la 48 de ore sau mai mult. DSP-urile funcționează în regim analogic (creion/hârtie), practic NU avem o strategie T&T, și nici nu o vom avea curând. Cine susține contrariul delirează.

iii. O capacitate de absorbție logistică a cazurilor mediu-grave care să permită supra-plin. România funcționa la supra-plin, dpdv spitalicesc, și înainte de pandemie, îndeosebi din criterii financiare. Spitalele supra-licitau serviciile prestate (a se citi furau) încât CNAS să deconteze servicii, unele dintre care erau frecvent listate fictiv. Decontarea CNAS era variabilă pe caz, continuă să fie variabilă pe caz și în pandemie, per caz COVID.

Secțiile noastre ATI sunt distribuite la nivelul demografic al anilor ’70, cu mai bine de o treime a totalului de paturi în capitală, o altă treime în cele câteva orașe mari, și restul de 30% fiind de fapt disponibile pentru marea majoritate a populației care trăiește în orașe mici, sau mediul rural. În această zonă roșie – orașe mici și mediul rural – demografia raportată la un pat ATI este descurajantă.

Soluția de transfer al pacienților, deocamdată agreată de DSU, este inadecvată financiar, devine potențial o sursă de transmitere a bolii la pachet cu cross-contaminare nosocomială bacteriană.

Lucid spus, un pat ocupat e un pat ocupat. Dacă-l ocupi la Brăila pentru că nu mai ai la București, e un pat în minus pentru Brăila.

Avantajul unui soft lockdown este strict economic. Într-un soft lockdown pui, practic, în luptă sistemul sanitar conștient fiind că poate duce, că are cu ce, și că el însuși este sănătos, transparent și adaptabil. România nu are cu ce, sistemul sanitar este el însuși bolnav, opac și greu adaptabil. Nu e o rușine, și nici nu merită să-l faci de rușine doar de dragul palmaresului.

Hard lockdown, prin comparație, este detrimental economic în primul rând. Cere stoicism, sacrificiu, și va fi nepopular prin dimensiunea brută a restricțiilor.

Rezolvă totuși două mari probleme:

i) problema inegalității respectiv

ii) problema inevitabilă a colapsului, respectiv crizei de timp.

Prin analogie, când ai o hemoragie masivă și nu ai resursa de-a face o hemostază eficientă, apelezi la garou, ca să nu pierzi pacientul. Vrei să aplici o strategie de tip hard lockdown câtă vreme încă ai resursă și autoritate să faci asta. Nu vrei să faci asta când deja stigmatele disperării încep să se vadă în sistem. Când oamenii îți spun că nu mai pot. Când secțiile au mai puțin de 20 – 30% capacitate de absorbție.

Nu există contradicții între soft vs. hard lockdowns. Sistemele hibride, dacă sunt implementate solid, au cele mai bune rezultate (strategiile acordeon sau start-stop).

România ȘTIA, încă din februarie, că acest moment va veni. El a fost discutat, răs-discutat și para-discutat încă din luna martie. Populația știa. Guvernul știa.

Venim, acum, la începutul iernii noastre, dintr-o perioadă care doar propagandistic a fost prezentată drept relaxare progresivă. În fapt, începând din iulie, cu excepția deciziilor punctuale de hard lockdown pe sectoare ale economiei (Horeca îndeosebi, dar și acolo cu excepții/ vezi sezonul estival, sau sistemul de educație publică), românii au trăit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum nimic n-ar prevesti vreun pericol.

Mobilitatea s-a întors rapid la nivelurile pre-pandemice. Comportamentul oamenilor a revenit la cel pre-pandemic. Cheltuielile oamenilor, consumul, risipa de resursă individuală și comunitară s-au dus într-o zonă estivală care-ar fi trebuit să dea de gândit. Oamenii s-au smintit, la propriu, peste vară.

Oamenilor nu le-a mai păsat că de la 400 de decese pe lună astăzi suntem la 400 decese pe săptămână. De asta s-a ocupat plenar și INSP care a transformat bilanțul într-unul mic, cifrat, relativ inestetic, și ușor de trecut cu vederea. România are astăzi peste 5000 de morți, la aproape 8 luni de la primul diagnostic de COVID. Fără hard lockdown, vom ajunge curând la 1000 – 1500 de decese pe săptămână, adică vom avea tot atâtea decese într-o lună cât am avut în tot timpul de până acum.

Am devenit o societate râzgâiată, care se agață de privilegii. Care neagă pericolul pe care îl vede cu ochiul liber. Și care în loc să-și ajusteze punga, cureaua, consumul, restriștea la o adică, preferă să condamne oameni nevinovați la moarte. Ca să-ți continui rata. Ca să-ți mai iei o casă, o mașină. Ca să-ți păstrezi serviciul. Fie oricâte morți, doar tu să-ți vezi de viață. Doar că un soft lockdown nu-ți garantează asta. Nici pe departe. Nicăieri mai sus nu am scris că tu ai să fii ferit. Nicăieri mai sus n-am scris decât adevărul evident: că tu vei fi printre următorii care vor face boala. Pentru o lună de salariu. Sau pentru o lună de profit. Principalii actori care pun presiune pentru acțiuni de tip soft sunt cei economici. Corporațiile. Multinaționalele. Agregatele centrate pe profit. Care își vor dividendele la sfârșit de an. Care au un reflex carnasier de apărare și aproape deloc investiție socială în ce privește habitatul unde trăiesc. Și pentru care e oricând preferabil să continue să funcționeze chiar și într-o țară copleșită sanitar, și cu atât mai mult când piața forței de muncă e spoliată prin șomaj și dificultăți financiare.

E capitalism de criză. Iar statul român e slab. E slab pentru că nu se bucură de încrederea cetățenilor lui. Eu sunt medic. Și sunt pentru hard lockdown. Așa cum am fost obișnuit să iau decizii grele pentru pacienții mei încât să nu plătească inutil cu viața, așa gândesc și scriu și acum. Știu, în sufletul meu, că tot leadership-ul sanitar gândește ca mine. Știu că pentru mulți dintre confrații mei e îngrozitor să vorbească din nou și din nou la pereți. Sau să-și vadă unii dintre colegi loviți cu leuca ieșind în spațiul public cu opinii profund non-medicale, malițioase sau evident rupte de realitate, context ori responsabilitate. E clar că această meserie nu e făcută nici de oricine, dar nici pentru oricine. Dar tot ce are de făcut samsarul de îndoială e să planteze o sămânță, și restul e istorie. Mie nu îmi e teamă să mă înșel. Dar îmi este teamă de oamenii care mimează certitudinea, în pofida dovezilor clare.

Soft lockdown, în România, a eșuat. Mai mult, a ajuns să fie ridiculizat ca a doua cocoașă pe trend crescător al valului doi care era primul val. Oricine poate să numere. Am ajuns la peste 150 de mii de infectări, din care în ultima săptămână tot atâtea cât am avut în primele trei luni de epidemie (!), pentru că noi am vrut soft lockdown, dar n-am făcut nimic. Tot aceleași DSP-uri. Tot aceleași mecanisme de înregistrare a datelor. Și o capacitate de testare crescută spectaculos de 10x, în condițiile unei nevoi de cel puțin 10 ori mai mare, și întrucâtva inutilă fără celelalte elemente de T&T. Aici suntem. Unde vom fi mâine? Nu cred că vrem să rămână de văzut.”