Gheboizarea României

Melodia „Dă-i țigancă”, interpretată la UNTOLD, în acest an de trapperul Gheboasa (Gabriel Gavriș), cu versuri obsecene cântate la unison cu interpretul de mii de tineri, a fost lansată în urmă cu un an și are pe YouTube 14 milioane de vizualizări. Faptul că atâția tineri știau versurile suburbane și păreau că se simt reprezentați de ele a generat polemici în toate mediile. Profesorii Mircea Platon și Vasile Dîncu au explicat pentru Q Magazine de ce subcultura cuprinde generația tânără, dar și cum un stil muzical poate crește rata sinuciderilor.  

• Iulian Dumitrescu anunță război total familiei Cosma în bătălia pentru CJ Prahova. Lansarea candidaților PNL Ploiești cu scandal, sechestrări și apel la Poliție
• Ce ar putea face România cu două miliarde de euro
• Răsvan Popescu, O istorie trăită
• Politico: Procurorii europeni, la un pas de a da în judecată Comisia Europeană
• Sindicaliștii protestează, nemulțumiți de taxarea ridicată pe muncă

TRAP-UL CA „EDUCAȚIE PENTRU VIAȚĂ”

de Prof. Mircea Platon

Vor românii, oare?

Pe vremea mea, adolescenții citeau în vacanță Cocoșatul lui Paul Féval. Acum citesc versurile lui Gheboasă. Fapt care, vădit cu ocazia Untold, a stârnit un moment de consternare.

Mircea Platon este Doctor în istorie la Ohio State University, redactor-șef Convorbiri literare

Am putut urmări în timp real cum ceea ce ar fi trebuit să fie o discuție despre lipsa libertății românilor de a fi oameni normali s-a transformat într-o discuție despre libertatea românilor de a fi rasiști și misogini, despre faptul că Gheboasă există pentru că l-au gândit românii și, gândindu-l, l-au chemat la viață pe scenă.

Gujditul din Târgoviște există, ne asigură tot felul de comentatori, pentru că piața o cere, pentru că tinerii români îl consumă. Prin urmare, oferta e doar un efect al cererii. Și cererea românilor e una pentru rasism, misoginie și obscenitate.

Dar oare așa stau lucrurile?

Oare românii își controlează și modelează atât de liberi și de armonioși în mișcări propriul sistem cultural?

Oare răspund rotițele sistemului cultural-politico-mediatic atât de uns la comenzile românilor? Oare au vrut românii să aibă, cu doar o săptămână înainte de manifestarea lui Gheboasă, un marș pe străzile Bucureștiului, la care, sub oblăduirea presei și cu participarea ambasadelor care contează, s-au strigat sau arborat lozinci precum: „Protejați-vă copiii de familia tradițională!” sau „WE PUT THE CUR IN CURCUBEU”?

Oare nesfârșitele reforme ale învățământului, inclusiv cele două legi ale României educate, au fost elaborate și puse în aplicare din inițiativa românilor sau împotriva voinței lor? Oare toate acordurile internaționale semnate și planurile de măsuri adoptate de guvernanții români în privința pandemiilor, vaccinărilor, pașapoartelor verzi, subordonării Constituției României legilor internaționale, știrbirii suveranității naționale și așa mai departe se fac cu voia și sub presiunea românilor?

La Festivalul UNTOLD de la Cluj din acest an au fost prezenți peste 420.000 de spectatori

Din expunerile de motive ale acestor acte normative și din rapoartele organizațiilor internaționale reiese că românii sunt mai degrabă sceptici sau chiar inamicii acestor mașinațiuni. Trebuie să li se reamintească permanent faptul că, dacă nu sunt cuminți, vor rata varii integrări și tranșe de finanțare, care oricum ajung în buzunarele guvernanților și ale clientelei lor.

Românii sunt ținta, nu inițiatorii acestor mișcări. Ei, mai ales tinerii români, suferă degradarea care e rezultatul modelării lor de către sistem.

Cocalarul, ca model

Publicul lui Gheboasă este alcătuit din elevi cărora, în condiții de deteriorare structurală și sistemică a sistemului de educație, li se spune că „cine vrea să învețe… învață”. Cu alte cuvinte, deși scopul asumat al școlii este acela de a produce forță de muncă pentru piața globală a muncii, nu români care să-și locuiască și gospodărească țara, deși programele sunt proaste, manualele dezastruoase, competiția școlară măsluită, pregătirea elevilor condiționată financiar, statutul profesorilor decăzut, iar prestanța profesorilor de multe ori jalnică, elevilor li se cere să fie demni, culți și curați la trup și la suflet.

Cu alte cuvinte, determinismul social nu există. Or, tocmai determinismul social este invocat de presa mainstream și de experții woke în apărarea prestației lui Gheboasă care, ni se explică, e așa cum e pentru că a crescut în condiții vitrege.

Tinerii din ziua de azi, în schimb, ar putea fi cu toții niște elfi ambientali pe trotinete cu pânze, deși cresc într-o societate în care comportamentul de tip cocalar consumerist sau elită cinică și stearpă care vinde tot a fost amplificat și glorificat prin cele mai respectabile și mai intime canale culturale posibile, dus până în intimitatea căminului, școlii și bisericii.

Dacă Gheboasă e așa cum e pentru că nu a fost nimeni care să pună ordine în viața lui, de ce factorii de decizie permit ca în societatea românească să nu facă nimeni ordinea pe care o cer tradițiile și modul nostru de viață confirmat istoric?

La ce fel de „generație de mâine” ne așteptăm în momentul în care trăim ca o națiune orfană, de izbeliște?

Tinerilor li se spune că oricine vrea să asculte Mozart e liber să o facă, chiar dacă sistemul cultural din jurul său e penetrat de jeg, infuzat de pornografie și stimulat de energizante.

Ca elev, de la gimnaziu în sus, și chiar în școala primară, trebuie să te îmbraci în „țoale de firmă”, să trăiești printre neoane de firmă, să mănânci și să bei chimicale de firmă. Ai nevoie de un smartphone de ultimă firmă. Dacă nu, ești un paria.

Părinții responsabili trebuie să încerce să-i facă pe copiii de șase ani să înțeleagă chestiuni complexe de filosofie a tehnologiei sau de neuroștiințe pentru a-i convinge să nu stea continuu pe telefon, așa cum fac colegii lor abandonați de părinți naivi, sau copleșiți, sau plecați, sau divorțați.

Cine nu  merge cu turma mânată de la spate pe rețelele de socializare este izolat. Și e greu pentru un copil să înțeleagă că nu se poate juca în fața blocului cu nimeni pentru că toți sunt în casă, jucând jocuri la care lui nu-i dau părinții acces.

În creștinism, Dumnezeu lucrează împreună cu omul pentru a-l mântui. Mai puțin milostiv, statul nostru îl lasă pe om de izbeliște și le cere copiilor să se apere singuri de toate relele.

Tinerilor li se spune că oricine vrea să asculte Mozart e liber să o facă, chiar dacă sistemul cultural din jurul său e penetrat de jeg, infuzat de pornografie și stimulat de energizante.

Corporațiile cunosc foarte bine rolul pe care îl joacă peer pressure (n.r. presiunea colegilor), dorința tinerilor de a se conforma grupului din jurul lor, de aceea investesc sume imense în publicitate: nu pentru a răspunde cererii, ci pentru a modela cererea în funcție de ofertă. 

Sistemul cultural în care trăim – și când spun cultural mă refer și la sistemul economic, pentru că am în vedere comportamentul, inclusiv comportamentul economic, determinat și el de varii sisteme de simboluri manipulate expert – e mai puțin unul de satisfacere a cererii preexistente, cât mai ales unul de modelare, de inventare a cererii pentru lucruri de care ieri nu aveai nevoie, pentru că nici nu știai că există. Și nici nu existau.

De aici și preponderența modelor, a fițelor, a lucrurilor care nu au alt rost decât acela de a te face să simți că aparții. Cui? Scării rulante din mall.

Trap-ul este genul generației crescute în mall

Am auzit vorbindu-se despre „actul artistic” al lui Gheboasă sau despre „muzica” lui. Nu există așa ceva. Gheboasă practică un comportament de interlop urban, prins în capcană, trap, în ițele unei existențe subterane, ilicite, neluminate de vreo speranță sau vreun impuls constructiv. E existența mucedă, de subsol și de hrubă, de club de sub scară.

În România, dacă hip-hopul a fost muzica băieților din marile cartiere muncitorești lovite de desființarea bazei industriale în anii ’90, după restricțiile și cartelarea apei, a căldurii, a electricității și a mâncării în anii ’80, dacă maneaua este genul mahalalei și al satelor purtate de microbuzele anilor 2000 spre periferii căpșunărești sau hoteliere occidentale, trap-ul este muzica generației crescute în mall după anul 2010.

Publicul este furnizat de școala reformată, transformată în nimic digital-oengist. După cum o spune chiar un reprezentant al acestui gen de comportament: „Școala a fost degeaba, m-a învățat să-mi fac CV-ul/ Mi-au spus că tre’ să ai un job, pentru că ăsta-i deal-ul/ Că tre’ să ai job ca să îți plătești din bill-uri/ Decât să fiu corporatist, mai bine îmbrac sicriu’…” (Bvcovia, „Culori”)

În aceste condiții, trapper-ii preiau funcția educativă a școlii: „Cât sunt aici trebuie să cânt/ Mă ascultă copiii, tre’ să-nvăț cum să educ, bro/ Profii mi-au zis că n-o să fac, că n-o s-ajung/ Mă piș pe ei, sunt mândru de tot ce-am făcut”. (Bvcovia, „Culori”)

Școala care pregătește pentru viață pregătind pentru mall și corporație se pare că pregătește, de fapt, pentru o viață oscilând între depresie și crimă.

Comportamentul trap e produsul intersecțional al tuturor alinierilor, modernizărilor, diversităților, incluziunilor și echităților generate de neputința românilor de a-și controla propriul sistem cultural, adică propriul mod de viață. Deviată, agresiv, ideologic, punitiv, de la normal, masculinitatea devine banditism, feminitatea devine prostituție digitală,  sensibilitatea devine generatoare de argou și de formule care mimează înțelepciune de viață, dar sunt doar capcane. Traps.

Uitați-vă la publicul de trap de la Beach, Please, festival din Costinești: toți băieții sunt tunși în același fel și poartă hanorace. Au, cu alte cuvinte, uniformă. Dar nu de școală, ci de viață.

Uitați-vă la versuri, în care trapper-ii povestesc cum au plecat și au venit în România, cum au lucrat ani de zile traducând, adaptând versurile trapper-ilor străini. Numeroși trapper-i din SUA au venit la festivaluri din România, popularizând acest gen ca mod de viață venit de la hegemon, deci vrednic de a fi imitat ca modalitate de ascensiune în raiul consumist.

Din 1998 până în 2018, metaforele referitoare la boli psihice au crescut de la 8% la 44% în versurile de hip-hop din SUA. Din 2007 până în 2017,  rata sinuciderilor în rândul copiilor și tinerilor cu vârste cuprinse între 10 și 24 de ani a crescut cu 56%. (Sursa BigThink.com)

Cererea pieței nu e o simplă cerere a pieței, o poftă de vulgaritate, misoginie și rasism, așa cum ne asigură sociologii de duminică, ci rezultatul unei vectorizări culturale a întregii societăți românești, supusă în ultimele decenii unei uriașe presiuni de a adopta modele străine, de a ne converti propriile idiomatisme culturale, specificul nostru național, în moneda culturală a altora, pentru a putea fi manipulați mai eficient și mai ieftin.

A măsurat cineva impactul școlii online și al digitalizării școlii asupra capacității părinților de a controla sau filtra ce anume consumă online copii lor?

Toată lumea s-a întrebat unde sunt părinții acestor copii. E o jumătate de întrebare legitimă. Dar nu ni se spune de către aceiași experți că „tinerii de azi sunt nativi digital”? Ce credeți că înseamnă acest fapt? Înseamnă că, de exemplu, copiii de azi sunt formați mai puțin de părinți și mai mult de mediul virtual atât de grăbit asimilat școlii de cei care îi conduc destinele.

Ce credeți că a însemnat și va însemna școala digitală, școala online, tablele inteligente instalate în clase? Credeți că Gheboasă nu va apărea pe tabla inteligentă din liceul de elită sau din școala de fițe a copilului dumneavoastră? Sau pe ecranul tabletei la care e silit, de când cu școala online inventată și impusă de tehnocrați diabolici și mercenari, să-și desfășoare activitatea?

Sistemul politico-mediatic din România nu a lucrat din greu la diminuarea acestui control? Nu s-a lucrat chiar și prin legi? În plus, dacă trap-ul este o expresie a traficului de droguri, cum anume pot pune părinții capăt traficului de droguri? Trafic care a început nu pentru că piața românească o cerea, ci pentru că structurile din România au asigurat mai întâi statutul de placă turnantă sigură a rețelelor de droguri dinspre Est către Vest.

Poporul român a fost atras în capcană

Românilor nu li s-a dat posibilitatea să-și practice liber virtuțile. Nicio națiune nu se poate structura de jos în sus, de acest fapt se ocupă elitele, adică cei care au acces la pârghiile de putere.

De preferat este ca aceste elite să fie competente și cu dragoste de națiune. Dacă nu sunt, dacă sunt incompetente și mercenare, acționează ca inhibitor al virtuților poporului, al pornirilor sale naturale, sănătoase. Îl atrag în capcane, îi pervertesc cuvintele, instituțiile, destinul.

Ceea ce s-a întâmplat la Untold nu e simptomul rasismului și al misoginiei românilor, ci confirmarea faptului că poporul român a fost atras într-o capcană. Pe care zbaterile spasmodice de genul trap-ului nu o slăbesc, ci o strâng în jurul lui: „Yeah, yeah, aay/ Venim de acolo de unde n-au fost vreodat’ speranțe/ Iar mulți ne-au luat în râs, acum vor să ne strângă-n brațe/ Le-aș da pac-pac, pac-pac pân’ la ultimele gloanțe…” (Bvcovia, „Culori”)

Sistemul generează anarho-tiranie, își stimulează culturile virale de care are nevoie pentru a pretinde că trebuie să intervină în viețile noastre în moduri fără precedent în istorie pentru a ne salva.

Societatea deschisă? Către ce?  

DESPRE  INCULTURĂ, MULTĂ IPOCRIZIE ȘI EDUCAȚIE

Sociologul VASILE DÎNCU a identificat „cea mai mare problemă” a generației tinere și  consecințele ei.

de Alexandra Lucia Crăciun

UNTOLD, eveniment politic

Vasile Dâncu este profesor universitar și sociolog, director al Institutului Român pentru Evaluare și Strategie (IRES)

De ce evenimente cum ar fi Untold strâng un număr atât de mare de participanți?

Festivalul UNTOLD este un fenomen important al zilelor noastre și un brand al României deja. Un caz de succes în cultura de masă autohtonă. Cunosc acest fenomen de la început, am și făcut cercetări sociologice legate de receptarea lui și cred că merită studiat serios în viitor de psihologi și sociologi. În cazul UNTOLD nu vorbim despre o simplă scenă luxuriantă, acest festival are un concept complex legat de imaginarul contemporan și acele lucruri nerostite care ne mișcă și animă inconștientul colectiv și tânăra generație.

Este, evident, și o mare întreprindere de marketing și, mai recent, prin modul obsesiv în care liberalii și primarul Clujului se afișează, este și un eveniment de marketing politic.

Să privim cu realism: românii merg acolo pentru a se întâlni cu ce are muzica contemporană mai actual, vor să participe live la vibrația colectivă a marilor evenimente. Unii critică distrugerile și poluarea sonoră, alții exagerează profiturile orașului. Însă, trebuie să recunoaștem, UNTOLD este unul dintre brandurile României, un brand care arată România pozitivă.

Succesul este o funcție complexă, este legat și de rețetă, dar și de nefirescul de a fi organizat un festival de o asemenea amploare în centrul unui oraș vechi, deși, în alte țări, asemenea festivaluri au fost izgonite pe câmpurile îndepărtate de oraș. Pe lângă faptul că ajung pe scene sute de artiști, cei mai mari din lume, UNTOLD este un festival al imaginarului colectiv.

Am analizat fenomenul încă de la primele ediții în activitatea mea de sociolog. Tinerii prezenți vorbesc despre faptul că acolo se simt altfel, simt că pot visa cu ochii deschiși, simt o vibrație comună și anumite forme de extaz, aproape mistice, spun unii. Acolo, adolescenții și tinerii pot să trăiască apropierea, atingerea, e o proximitate pe care nu o mai pot simți în viața socială, mai ales după experiențele separării prin distanța socială în pandemie. La toate edițiile lucrează zeci sau sute de designeri și creatori din toate domeniile pentru a crea un univers de basm, de poveste.

Cu mijloacele polisenzoriale ale muzicii, luminii și efectelor video speciale, spectatorii explorează universuri nemaivăzute, teritorii fractalice și simt energiile universului mare.

Mainstage-ul este o adevarată operă de artă, reprezentând, de fiecare dată, un concept unic, plin de forță imagistică, și o adevărată constelație de semne și simboluri. Dacă organizatorii ar edita un album cu toate scenele din toate edițiile, ar ieși un fantastic inventar al imaginarului colectiv.

Sintetic, spectatorii vin aici și simt că fac parte dintr-un univers al visării, fără bariere și opreliști. Sunt împreună și rezonează, se creează un NOI AD-HOC, au sentimentul narcotic al mulțimii și al unității, al participării la întreg, chiar dacă după fiecare spectacol se întorc într-o lume fragmentată și stratificată, unde cei mai mulți nu-și găsesc locul. Dincolo de alte ingrediente, aceasta este forța festivalului: un uriaș univers al experienței de trăire prin imagini și simboluri ale fanteziei și prezenței magicului în viața reală, mediate de muzică și ambianță onirică.

Și mai este un lucru observat de toată lumea, mai ales de către străini: poți visa în siguranță. Aici securitatea este o regulă importantă: în  primul rând, ești în mijlocul unui oraș cu mii de polițiști, jandarmi și forțe de ordine, care asigură fiecare colțișor al festivalului. La fobiile tinerilor de azi și violența cotidiană, nu este puțin lucru.

Cultura underground

Cum ar trebui interpretată/decriptată prestația tânărului cu numele de scenă „Gheboasa” și ce ne spune despre condiția tinerilor din zilele noastre? Act artistic normal, firesc, de subcultură, de anticultură?

Scandalul Gheboasă are mai multe laturi de impostură, dar și de ipocrizie și prostie. În  primul rând, Gheboasă nu este un băiat singur, crescut la casa de copii, care strigă vulgarități pe scenă, îngânat de vocile adolescenților nevinovați care nu știu ce fac. El este un produs de marketing, este produsul casei de discuri Global Records și al grupului MediaPro, care i-a produs și care îi împinge în  față pe mulți dintre cei pe care-i ascultăm astăzi, de dimineață până seara, la radiourile comerciale. Câteva nume sunt INNA, Antonia, Carla’s Dreams, The Motans, Irina Rimes, Minelli, Gran Error, SICKOTOY și mulți altii.

Este promovat de Lucian Gîtiță, un meseriaș care l-a preluat pe tânărul rom din Târgoviște și acesta a devenit Proiectul „Gheboasă”. A fost promovat la Survivor, concursul de pe ProTV, și a câștigat astfel, considerabil, în notorietate. Este adevărat, are și o biografie care poate fi exploatată, dar și un discurs bine articulat. Vorbește despre credință, despre educație și familie, ceea ce arată o anumită atenție la mesaj și o minimă pregătire. Am ascultat câteva podcasturi cu el chiar înainte de a ajunge la ediția din acest an a UNTOLD și se vede o anumită pregătire în spate, chiar dacă, prin limbaj și unele inabilități lingvistice, el rămâne încă veritabil, autentic.

Văzând cum a început această indignare publică cu privire la Gheboasă, chiar îmi vine să spun că îmi pare un scandal falsificat, cunoscându-se anumite sensibilități și imposturi ale marilor noștri comentatori și influenceri.

Azi deja multă lume a auzit de Ghebe și calea îi este deschisă spre și mai multe vizualizări, spre și mai mulți bani din spectacole. Putem vedea în viitor poate o convertire miraculoasă la un limbaj mai civilizat, sau o virare spre cine știe ce atitudini evlavioase, sau vreo morală strictă pe baza unei iluminări subite, asta doar specialiștii de marketing de la Global Records vor hotărî.

Cât privește vulgaritatea, aici imi pare că este o mare ipocrizie. În  primul rând, trap-ul este un subgen al fenomenului culturii hip-hop, raperii și acum verișorii lor, traperii,  au dus un lung război cu cenzura din anii ‘90 până acum. Ne prefacem că nu mai știm, deși de aproape un sfert de secol mai multe generații au ascultat, liber sau clandestin, trupe și interpreți rap precum: R.A.C.L.A., BUG Mafia sau Paraziții, La Familia, Moromeții, Deliric, Cedrik2k, Carbon, DJ Grand, Deceneu, K-Gula, Zale, Bitză, Brugner sau trapperi ca Ian, Azteca, Bruja, Satra B.E.N.Z. Piesele lor au avut și au toate caracteristicile genului, de la critica socială, la piese cu limbaj licențios și vulgarități greu de acceptat de urechile sensibile. Pentru zona de limbaj vulgar pot ilustra doar câteva dintre cele mai cunoscute: BUG Mafia, Limbaj de cartier sau După Blocuri; Paraziții, Bad Joke; Puya, Mă doare în  p__ă… Și aș putea continua cu zeci de alte exemple de piese devenite clasice.

Poate că cei mai mulți dintre critici nu știu, dar în rap-ul românesc sunt și destule piese care caută să transmită un mesaj educativ. O piesă din 2013, semnată de Vlad Dobrescu (Ăștia mici), are versuri în care caută să-i convingă pe adolescenți să se ferească de etnobotanice, iar trupa Paraziții a scris o piesă pentru o întreagă campanie intitulată Instigare la cultură, care se termină cu versurile: Mesajul e clar și nu se îndreaptă către Marte/ De dragul Diversității/ Citește-o carte!/ Dacă vrei să faci lumină când e pentru tine noapte/ Educă-te singur, frate,/ Citește-o carte!

Nu voi continua cu exemple sau analize, dar ceea ce vreau să arăt este faptul că descoperim azi, ipocriți, o cultură hip-hop care are deja istorie în România – și chiar isterie -, deci nu are rost să ne prefacem acum că nu știm de ea și să ne indignăm ritualic pentru că un băiat din Târgoviște, rom de felul lui, face un trap cu influențe manelistice, promovat însă de cel mai mare grup de producție și difuzare de divertisment, vorbesc aici de MediaPro și toate elementele sistemului său.  Este și impostură atunci când îl acuzăm de rasism, dar este greu de argumentat cum reușește băiatul acesta să se autodiscrimineze, el fiind rom și cântând despre romi într-o manieră în  care valorizează o dimensiune erotică implicită.

Mai grav este că Jandarmeria caută să fie în trend, își face publicitate, amendând artiștii, inclusiv retroactiv (pe unii care au cântat la Neversea cu ceva timp înainte). Bravii noștri jandarmi nu ar trebui să se pronunțe asupra mesajelor dintr-o piesă artistică, chiar dacă este vorba despre una cu o calitate estetică îndoielnică, pentru că acestea nu erau mesaje vulgare proferate în spațiul public general, ci într-un spațiu rezervat, unde oamenii se așteptau la aceste mesaje și chiar le-au apreciat. Aici mai apare un aspect: acești rapperi și trapperi cântă, în fiecare an, la UNTOLD, pe o scenă secundară. Acolo, an de an, este încartiruită cultura underground și, până acum, nimeni nu a făcut scandal, deși au trecut pe acolo versuri și refrene cu mai multe vulgarități.

Falsa noastră pudibonderie este evidentă atâta vreme cât știm cât de puțin prețuim educația și cultura veritabilă.

Dacă amendăm mesajele culturale pentru vulgaritate, nu facem decât să confirmăm că este nevoie de o cultură a protestului. Contracultura hip-hop, cu toate genurile și subgenurile sale, este uneori singurul semn de vitalitate pentru o națiune care nu-și găsește drumul, care și-a pierdut criteriile și deraiază de vreo trei decenii.

Despre acuzația că distruge tânăra generație și de aici ar veni periculozitatea mesajelor trap nu vreau să răspund aici, ci mai încolo, dar aduc un singur argument: fiul meu ascultă liber, de la vreo 12-13 ani, trap american, ce-i drept, unde vulgaritățile sunt mai frecvente decât în trapul nostru manelizat. A învățat engleza mai mult decât i-au oferit școala și meditațiile, este un cunoscător fantastic de slang, dar pentru asta nu a luat-o razna, este un băiat cuminte, la cei 22 de ani ai săi, nu înjură, nu imită și nu crede în forța de urmat versurile,  chiar a unor titani ai muzicii comerciale de azi precum: Drake, Future, Cardi B, 21 Savage, Migos, Lil Uzi Vert, Post Malone, XXXTentacion, Young Thug sau Travis Scott. Ascultând împreună cu el, am descoperit și eu un subgen interesant al muzicii hip-hop și azi ascult cu plăcere piesele lor cele mai bune, chiar dacă nu ader la versurile care propagă violența, care valorizează opulența și exacerbează raportarea la „bani și dușmani”.

Raționalitate, în epoca emoțiilor

Care ar trebui să fie valorile pe care să le promoveze societatea românească astăzi și cum facem să le transmitem copiilor noștri?

Complicată și vastă problemă, ușor de simplificat excesiv când vorbim despre educație, într-un context sau altul. Valorile sunt eterne, cum zice filosoful român D.D. Roșca. Ele își schimbă forma de expresie, poate și ierarhia, în funcție de timpuri istorice, dar, în esență, rămân aceleași.

Tabla de valori morale este foarte important a se urmări în tot demersul educativ și se desfășoară în toate cele trei instanțe educaționale: familia, școala și comunitatea.

De regulă, vorbim despre școală și familie, dar comunitatea este cel puțin la fel de importantă, pentru că aici este scena unde se joacă identitățile și unde se pun în practică valorile interiorizate. Un proverb african spune că este nevoie de un sat pentru a crește un copil și cred că sintetizează foarte bine o întreagă filosofie pedagogică. Sunt cele trei universuri enunțate aici care trebuie să câștige o anumită convergență, să aibă o minimă congruență în acțiune.

Copiii trebuie antrenați în  familie și prin intermediul școlii pentru a interpreta realitatea și pentru a putea să acționeze în societate păstrând valorile morale, respectând regulile conviețuirii, dar și să învingă în formele de competiție care există peste tot. Este simplu de spus, dar nu este ușor să fie îndeplinite aceste condiții în același timp.

Educația trebuie să ducă la dezvoltarea unui sine independent, a unui individ capabil să discearnă, pentru ca individul să poată să învețe regulile conviețuirii cu ceilalți, dar și să aibă capacitatea de a trăi ca existență unică, personalitate autonomă, capabilă de autocontrol și de creativitate, capabilă de asumare a unui destin de om liber.

Adevărul, dreptatea, binele, libertatea, frumosul, respectul, demnitatea se transmit în  formele cele mai diferite, prin mecanisme din cele mai diverse, de la lecții, la exemplul personal, prin mituri și povestiri eroice sau storytelling transformațional. Dascălii, profesorii și părinții sunt actorii principali. Ei trebuie să ghideze, să interpreteze continuu mediul și să răspundă nevoilor copiilor acolo unde nu există o programă și un curriculum, acestea rămânând mereu în  spatele evoluției lumii noastre.

Chiar dacă trăim într-un secol al emoției, raționalitatea nu trebuie neglijată. Cred că raționalitatea este chiar mai importantă acum și ea trebuie să se adapteze sensibilității tinerilor, trebuie să ne folosim de emoție în educație, nu să ne luptăm cu ea. Ce cred că trebuie mai mult este să încercăm (dacă se poate) să-i învățăm pe tineri să gândească singuri, să reflecteze.

Nu spun că tinerii nu gândesc, gândesc și acum, dar mai mult reacționează la miile de stimuli cotidieni. A gândi înseamnă, în primul rând, o decuplare de la ping-pongul reacției continue la stimulii de pe telefon, Facebook, Tik-Tok, internet, televiziuni și altele.

Să rămâi singur cu tine și să te gândești la tine și la cei din jur, la lume și la viitor. Să faci un ping-pong cu tine însuți. E fantastic, mai ales dacă ajungi să începi să te împaci cu sinele tău, rănit, însingurat sau speriat de lume.

Am încercat de multe ori să-i învăț sociologie pe studenți, mergând vara prin țară, în  locuri complicate și greu de suportat (la Pata Rât de la Cluj, de exemplu), în Secuime sau în zone industriale decăzute.  Am încercat să le educ sensibilitatea și curiozitatea și să le transmit un lucru important: să înțeleagă faptul că și patologicul face parte din normalitate.

Sunt un fan al cărților și al bibliografiilor, al căutării a tot ce este nou în teorie, dar știu că nu totul se poate învăța din cărți.

Trebuie să adaptăm programele noastre și minții, dar mai ales sensibilității copiilor și tinerilor de azi. Trebuie să le vorbim și sufletelor, iar aceasta este o cale de a transmite valorile mult mai eficientă de multe ori. Trebuie să vedem care sunt fricile de azi și să-i pregătim pe copii să le depășească. Incertitudinea și perspectiva unui viitor nesigur, a unei evoluții neliniare, resimțite de familii, îi vor influența și pe adolescenți, așadar trebuie să găsim și aici soluții și trasee, posibile scenarii și măcar un imaginar adecvat ideii de dezvoltare și progres.

Dar cel mai important lucru este să reușim să ne schimbăm noi mentalitatea, noi, dascălii și părinții, aici este marea problemă. Cultura noastră regresează nu pentru că niște raperi mai derapează uneori, ci pentru că educația este tot mai formală și România devine tot mai needucată, pentru că nu mai citim și trăim o tranziție culturală spre un divertisment televizual de proastă calitate, spre o cultură kitsch și spre o falsificare a unor valori.

Valorosul câștigă lupta cu falșii idoli

Cum ne luptăm cu această derivă majoră? 

Putem face asta izolând copiii de influențele limbajului vulgar din muzica trap românească sau americană, atât timp cât fenomenul va exista și va fi mereu tentant pentru copil sau adolescent, pentru că setea de a reduce necunoscutul la cunoscut este un instinct de supraviețuire al nostru? În  niciun caz nu vom reuși, ba chiar îl vom lăsa neajutorat în fața unui fruct interzis care poate părea tentant. 

Este ușor să se nască falși idoli, mai ales cu social media de azi, dar o societate sănătoasă produce și modele dezirabile, vii, care câștigă în lupta cu cei care vor să profite și să sucească mințile celor aflați în formare. Dar pentru asta este nevoie de o elită care să supravegheze procesul de educație și formare, precum și politicile culturale, și să construiască și un ideal educațional, chiar dacă nu va avea întotdeauna o exprimare precisă, scolastică.

Dar aici este important un lucru, parțial exprimat mai sus: să învățăm a ne autoeduca pe noi înșine, să ne adaptăm noi la o lume impredictibilă, la o lume care este într-o stare de bulimie informațională.

Cum să nu eșueze educația când eșuăm noi înșine în procesul de acțiune și cunoaștere socială?

Ar trebui să ne gândim la transmiterea valorilor în funcție de noile mijloace de expresie (didactică, artistică, culturală, socială), dar și de tipurile de abilități de care vor avea nevoie copiii noștri într-un viitor de care oricum nu suntem siguri. Dar asta înseamnă să le cultivăm creativitatea, responsabilitatea și capacitățile de a discerne între adevăr și fals, util și inutil, vechi și nou.

Nimic nu cred că este mai util ca eficiență în educație decât experiențialul, contactul direct cu fenomenul, confruntarea cu problema. În estetică se spune clar că educația estetică și sensibilitatea artistică se realizează mai puțin din tratate și manuale, ci mai mult prin contactul direct cu opera de artă. Cred că și în viața socială este ceva asemănător, inteligența socială se naște din contactul frecvent cu ceilalți, cu regulile, prin diverse experiențe. Evident, vorbind despre un proces educativ, vorbim despre o experiență ghidată atent de mentor, de dascăl.

În timp ce curiozitatea copiilor poate fi azi inhibată de abundența de informații, cred că trebuie să le-o stârnim mereu, să le-o hrănim, și nu mi-ar fi frică să-i provoc pe adolescenți prin experiențe contradictorii, polarizante, prin trăiri și experiențe antinomice.

Nu m-aș feri să merg cu elevii mei, dacă aș fi dascăl de liceu, la un concert cu Gheboasă și colegii lui, i-aș lăsa să se bucure să cânte cu el sau să fluiere, iar apoi aș discuta cu ei îndelung despre înțelesul versurilor, despre atitudinea din spate, despre alte variante de a exprima iubirea sau apropierea carnală. Iar dacă aș avea talent de dascăl, le-aș aduce variante din alte modalități de creație care propun alternative și le-aș da variante de alegere. Nu mi-ar fi frică de faptul că un băiat din Târgoviște care cântă despre țiganca lui în limbaj de cartier le-ar putea polua educația sau le-ar murdări profilul moral.

Știți care este una dintre cele mai mari probleme ale adolescenților de azi, așa-zisa generație a fulgilor de nea? Este singurătatea.

Chiar dacă sunt atâtea rețele de socializare și avem atâtea contacte și like-uri, cercetările sociologice arată că tinerii caută surogate de comuniune. Prietenul imaginar este bun, poți să-i spui orice, dar el nu răspunde, nu te poate strânge în brațe când vrei să plângi.

De ce sar în sus tinerii la versurile lui Ghebe și cântă în cor cu el, chiar dacă folosește cuvinte rușinoase? Pentru că le dă sentimentul de împreună și de forță, miile de voci le dau sentimentul de forță, de profunzime și de participare. De altfel, cei mai mulți dintre participanții de la UNTOLD vorbesc despre vibrația comună, despre un sentiment ciudat al ieșirii din ego și al participării la o ființă colectivă care se întrupează pentru câteva ore în întunericul scenei și tresare la lumini, lasere și la sunetele ciudate ale muzicii electronice. Iar astfel, UNTOLD devine o ființă miriapodică cu mii de inimi și mai multe brațe ridicate în aer. 

Noi nu ne-am gândit ce să facem pentru ca școala, educația și societatea să înfrângă acest flagel al solitudinii. Noi nu ne punem această problemă, vrem doar o educație care să ne coste puțin, să ne elibereze pe noi, familiile, de sarcini, iar rezultatul să fie unul excepțional. Nu ne-a trecut prin cap că trebuie să ne creștem adolescenții și din punct de vedere emoțional, să-i ajutăm să scape de angoasele vârstei, la care se adaugă și angoasele sociale și civilizaționale.

Cine i-a pus  lui Gabriel Gavriș acest nume de scenă nu știu la ce s-a gândit, dar probabil la o gheboșenie a sufletelor, la închiderea în sine și la chircirea copilului trist în poziția fătului, cum spun psihiatrii că facem atunci când suntem singuri și depresivi.

Cred că trebuie să căutăm a le cultiva copiilor noștri capacitatea de a gestiona incertitudinea și riscul, să-i punem în fața provocărilor mai grele, să-i punem să găsească soluții acolo unde nu există nici modele, nici formule care se pot replica ușor. Sunt mai puternici decât credem noi și chiar decât cred ei. Căutarea de cărări nebătute, defrișarea unor jungle informaționale, găsirea de drumuri prin deșert fără busolă și satelit ar putea reprezenta o alternativă sau o variantă complementară la educația formală de azi. Nimic din toate acestea nu conține legea pe care Deca și Iohannis ne-au băgat-o pe gât, în mod democratic,  prin legile noi ale educației.

Aș mai adăuga ceva când este vorba despre un model de a transmite valorile prin educație: cred că trebuie să ținem cont de prevalența și mai ales de schimbarea unor coduri culturale. Sunt câteva competențe pe care culturile puternice le stimulează și le educă, în  mod spontan sau organizat. În  primul rând,  este sentimentul de apartenență și construcția ei sistematică la tineri, ca un antidot la nesiguranță și incertitudine. Apoi, ar fi conștientizarea vulnerabilităților și construcția de reciprocități și, în  final, cooperarea ca o consecință a vulnerabilităților.

Uneori, pentru a putea comunica din postura de profesor cu studenții sau elevii, trebuie să-ți arăți vulnerabilitățile, să arăți zone albe pe care le puteți umple împreună. În  fine, o a treia abilitate care ar putea sprijini nașterea unor personalități flexibile, dar nu individualiste, ar fi învățarea cooperării în  cadrul unui proiect comun.

Azi, cognitiviștii și sociologii au multe cunoștințe și studii în aceste direcții, dar politrucii planificatori din educație sunt mai puternici și proiectează viziuni naive sau chiar tâmpe privind educația și transmiterea valorilor.

Din păcate, nu avem azi o elită politică în stare să înțeleagă măcar această necesitate și nici o elită culturală care să fie angrenată într-un efort sistematic și lucid de gândire a viitorului societății noastre. Așa încât totul e întâmplare și emoție episodică, fără urmări, fie că vorbim despre faptul că lotul de matematică al României este pe locul patru în lume sau că niște adolescenți speriați cântă, alături de Ghebe, despre țiganca lui, despre sărăcie, sex și bani.