Ion a fost adus în Spitalul Clinic Județean de Urgență din Brașov în ziua de 29 septembrie. Era într-o stare foarte gravă, avea arsuri pe 40% din suprafața corpului. Medicii însă s-au luptat pentru el și l-au salvat. Iar acum, când se pregătesc să-l externeze, condiția socială a pacientului devine o mare problemă.
Despre Ion și despre destinul lui povestește chiar medicul care l-a salvat, dr. Dan Grigorescu, șeful secției de chirurgie plastică din Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov. 

Jurnal de “front” – 6
Braşov, vineri, 18 noiembrie, ziua a 52-a de evoluţie a bolnavului ars de la Târgovişte.

Toate bune, vouă, cititorilor!
La finalul Jurnalului de “front” – 5 lansasem în spaţiul public o temă de reflecţie, legată de rezolvarea celei mai grele probleme aparţinând finalului de tragedie în care a fost implicat Ion. Fiind ceva special, nu v-am spus despre ce era vorba, îndemnându-vă să vă daţi frâu liber imaginaţiei. Dacă aţi făcut-o sau nu, n-o s-o ştim niciodată. Important este faptul că vă voi dezvălui acum subiectul discuției.
Este vorba de întoarcerea acasă a lui Ion.
Poate unii se vor întreba de ce ar fi aceasta o problemă şi, mai ales, de ce este greu de rezolvat? Pentru că, acum, înainte cu circa două săptămâni de momentul în care omul ăsta ar trebui să părăsească spitalul şi să meargă acasă, el devine subiectul unei situaţii kafkiene. Ion nu poate să meargă acasă! De ce?
Pentru că Ion NU ARE “ACASĂ”!
Ion nu are decât un act de identitate care, din păcate pentru el, nu-i conferă decât apartenenţa legală la comunitatea în care s-a născut (Iedera de Jos a Dâmboviţei). Adresa de domiciliu înscrisă în Cartea de Identitate a lui Ion este însă doar un avatar, pentru că din acel loc nu a mai rămas nimic. Coliba încropită de părinţi la marginea satului, în care a crescut şi copilărit Ion, este de mult pustiită de vremuri. Nici nu ar fi fost greu să se întâmple altfel, atâta timp cât, începând cu perioada adolescenței lui Ion (care azi are 53 de ani împliniți), absenţele de acasă ale părinţilor, plecaţi fiecare “în treaba lui” (după cum “îi tăia mintea”), au fost nu numai repetate, dar şi mult prea îndelungate. Lui Ion nu i-a mai rămas, de la o vârstă, decât să considere că ăsta e modelul și a făcut și el la fel în ultimii 10 ani. Nu putem spune că Ion este lipsit de detoate. Pe lângă identitatea certificată legal, Ion mai are câte ceva: neștiința de carte, neștiința vreunei meserii și neștiința de a-și cheltui banii (și ăia puțini și din greu câștigați, cu ziua) mai curând pe mâncare și haine decât pe băutură și țigări. În rest îi lipsește aproape totul ca să se poată considera un “amărât pur-sânge”. Nu ştiu cât de corect este când spun “aproape totul”, atâta timp cât, în urmă cu un an, cu puțin timp înainte de a muri, tatăl lui Ion a vândut și bucata de pământ a bătăturii casei, văduvindu-și nevasta și pe cei doi copii (Ion și sora lui vitregă) de tot ce le mai rămăsese din trecutul lor comun. Poate chiar în această lipsă de înrădăcinare își are izvorul neputința lui Ion de a se feri de aburii alcoolului și de jarul de la capătul dinspre lume al țigării, care l-au transformat în “fericitul câștigător” al unui sejur prelungit în “Capitala verde a României”, beneficiind și de transport gratuit inclus în cea mai performantă variantă de ambulanță SMURD pe traseul Târgoviște-Brașov.

Dacă în destinul lui Ion a fost cuprinsă și trecerea, mult chinuitoare, întâi prin foc și apoi prin bisturiu, doar ca “răsplată a păcatelor” antecesorilor lui, ei bine, atunci s-ar putea zice că acestea au fost plătite cu vârf și îndesat.
Bun-bun, dar acum, după ce omul şi-a plătit datoria karmică, cum rămâne cu răspunsul la întrebarea “Și acum, încotro?”, pe care eu sunt obligat să mi-o pun în locul pacientului meu? Unii dintre voi, adică aceia care vor avea senzaţia unui „deja entendu” în faţa acestei întrebări, nici nu se vor înşela prea mult, pentru că ea a mai fost adresată destinului personal de un alt Ion (Moromete ăl bătrân), ca replică fabuloasă cu care se și încheie filmul regizat de Stere Gulea, de la a cărui premieră (1988) au trecut aproape trei decenii.

“Și acum, încotro?”, deci!
Dacă răspunsul este simplu de găsit pentru un cetăţean normal integrat în societate (acasă, unde i se va asigura protecţia familială reprezentată de un pat, de o toaletă, de o alimentaţie specifică, de sprijin psihologic minimal, de transport la controalele periodice, de terapie de recuperare şi încă altele), pentru Ion, care nu are nimic din toate acestea, răspunsul devine aparent imposibil. Unde şi, mai ales, cum să pot eu, medicul, externa un pacient care NU ARE NIMIC? Nici măcar hainele de pe el! Cum să reintegrez în societate un cetăţean care, neasigurat fiind de peste 10 ani (când a încasat ultimul ajutor social de la primăria din Iedera), în secunda imediat ulterioară ieşirii din spital nu mai are niciun drept de urmărire medicală decât contra-cost? Şi asta pentru că acoperirea îngrijirii lui ca urgenţă s-a încheiat cu prilejul părăsirii spitalului. Ion se va găsi în acel moment, al externării, care pentru majoritatea pacienţilor este unul de bucurie şi de eliberare psihologică, în situaţia echivalentă a copiilor orfani care trebuie să părăsească Centrele de plasament fără a le fi fost asigurat un alt loc de şedere sau chiar un loc de muncă.

Am vorbit despre această situaţie cu multă lume în ultimele zile. Iar concluziile sunt terifiante. Mama lui Ion nu posedă nicio locuinţă şi are o existenţă aproape de a fi considerată nomadă, având-o alături şi pe sora lui vitregă, marcată de grave dizabilităţi. Familia G.G., care îl găzduia şi îl întreţinea pe Ion în Slobozia Moară de Dâmboviţa în schimbul unor munci din gospodărie nu mai este dispusă să îl reprimească a nu ştiu câta oară doar pe baza unor promisiuni întotdeauna încălcate legate de normalitatea unor comportamente, dintre care băutura fără măsură este cea mai deranjantă. Primarul din Slobozia Moară, Răzvan Bucur, nu are atribuţii (şi nici obligaţii) instituţionale faţă de un cetăţean aparţinând unei alte localităţi. Asistenţii sociali din Iedera nu întrevăd o rezolvare care să survină în timp util de la DGASPC Dâmboviţa, ţinând cont de multitudinea de cazuri la limită din zonă. Iar într-un centru medico-social e imposibil să aibă acces cineva fără venituri, atâta timp cât aceste așezăminte au devenit practic, peste tot în ţară, aproape private. Aşa că, se pare că nu există nicio soluţie pe palierul protecţiei sociale.
Iar pe afară bate vânt de iarnă…
Unii ar spune că asta e situaţia: arşii cu arşii, viii cu viii!
Mie însă mi-e greu să accept că sunt nevoit, în aceste condiţii, să suport sentimentul de adâncă durere generat de faptul că sunt responsabil de un fapt paradoxal: l-om fi salvat noi de la moarte pe Ion, dar se pare că l-am condamnat la viaţă!
Îmi cer de pe acum iertare pentru asta, Ioane!
Şi o fac chiar dacă se pare că am găsit deja, cu mintea mea întortocheată, o soluţie care să te scoată în primăvară…