Ion Iliescu, un personaj tragic

Ion Iliescu, primul președinte ales al României, s-a stins din viață la 5 august 2025. Avea 95 de ani. Paradoxal, omul care a obținut ultimul consens național, Pactul de la Snagov (1995), a adus prin moarte dezbinarea forțelor politice ale țării. În timp ce Partidul Social Democrat, al cărui președinte a fost, l-a omagiat, liderii USR l-au defăimat chiar în ziua funeraliilor sale, pe care au ales să le boicoteze prin absență și proteste.

• Ce au simțit politicienii la sfințirea picturii Catedralei Mântuirii Neamului
• The Cathedral of National Salvation: God’s Triumph, the Greatness of the Romanian People and the Legacy of Patriarch Daniel
• Catedrala Mântuirii Neamului: Triumful lui Dumnezeu, Măreția Poporului Român, ctitoria Patriarhului Daniel
• Pentru prima dată, o femeie este condamnată la închisoare pe viață în Franța. Imigrantă alegeriană, a violat și ucis o fetiță de 12 ani
• Un celebru milionar avertizează: „Cred că dezvoltăm o nouă specie de bărbați asociali, asexuali, care se confruntă cu un inamic aproape insurmontabil- tehnologia divinizată” Ce sfaturi dă pentru salvarea tinerilor

Este foarte greu a rezuma activitatea unui om politic atât de longeviv precum Ion Iliescu. Și-a început cariera politică la sfârșitul anilor 1950, după ce și-a desăvârșit educația politică la Moscova. Nu a fost un oportunist, ci un personaj cu puternice afinități de stânga.

OM DE STÂNGA

Ion Iliescu a explicat propriile sale alegeri în mai multe scrieri autobiografice, dintre care cea mai importantă este Destinul unui om de stânga din 2009. Alți lideri comuniști au devenit parte a nomenclaturii dintr-un pur interes personal, de înaintare pe scara socială. Ion Iliescu a fost un „comunist cu față umană”, care a avut o activitate decentă în slujba concetățenilor săi din pozițiile din cadrul PCR. Acesta este motivul dezacordului său cu Ceaușescu, devenit de notorietate în anii comunismului și folosit ca un mit fondator după 1989. 

Iliescu ar fi avut ocazia să fie un Václav Havel (ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Republicii Cehe, n.r.) al României, să protesteze deschis, să scrie împotriva dictaturii, să expună mecanismele terorii, odată ce s-a familiarizat cu acestea din interior. Ar fi putut fi ceea ce este în prezent Péter Magyar (politician maghiar, n.r.): dizidentul din interior care devine inamicul redutabil din exterior. 

A ales în schimb să fie Alexander Dubček (om politic slovac, n.r.): liderul comunist împins la margine care mai păstrează doar aparența și mitologia unei confruntări directe cu regimul comunist. Diferența este că Dubček nu și-a mai dorit poziții publice după Revoluția de Catifea din 1989, în vreme ce Iliescu nu a refuzat poziția supremă în noul stat postcomunist.

Ion Iliescu nu a fost niciodată un dizident veritabil la adresa lui Nicolae Ceaușescu. Grupul din care făcea parte realiza anumite acte curajoase, dar sub atenta privire și tacita aprobare a autorităților. 

Silviu Brucan (politician comunist român, n.r.) putea călători nestingherit în anii 1980 la Washington, apoi la Moscova – pentru a fi urmărit și a vedea contactele pe care le avea. La fel s-a întâmplat și cu Ion Iliescu: marginalizat, dar niciodată luat în serios pentru eventualitatea unei schimbări de regim. Așa se explică de ce generalul Iulian Vlad, în timpul Revoluției de la Timișoara, cerea măsuri împotriva dizidenților, mutări în orașe de provincie sau chiar arestări, în timp ce Ion Iliescu era considerat a fi doar un personaj care poate fi tolerat, deoarece astfel mișcarea din care făcea parte putea fi mai ușor supravegheată.

Albert Hirschman susține că în cadrul unei societăți poți adopta atitudinea exit (abandon) sau voice (protest). Există însă și o a treia atitudine: loyalty. Unii oameni rămân loiali unui regim chiar și atunci când se prăbușește. Ion Iliescu nu a abandonat, nu a plecat în exil, nici nu a protestat deschis, a fost însă loial toată viața idealurilor politice din tinerețe.

ÎNCEPUTURILE DEMOCRAȚIEI

Ce s-a întâmplat în decembrie 1989 cu Ion Iliescu îmbracă forma unui decor niciodată demantelat. Este evident că în decembrie 1989 a avut loc o revoluție profundă, reală, care ulterior a fost deturnată într-o lovitură de stat militară, de scurtă durată, la capătul căreia puterea militară a predat întreaga putere unui civil – Ion Iliescu. 

Ion Iliescu nu a fost „emanația Revoluției”, cum îi plăcea să se prezinte, ci a marcat ascensiunea la putere a unui grup dizident din cadrul puterii de stat și de partid care se instaurase la putere odată cu consolidarea regimului Ceaușescu. 

S-a afirmat de mai multe ori că Ion Iliescu ar fi meritat mai multă atenție din perspectiva reinstaurării pluripartidismului și a organizării primelor alegeri libere în mai 1990. Să ne aducem aminte totuși că la acea vreme FDSN a decis să se scindeze în cadrul CPUN, asigurând 50% din locuri pentru FSN și 50% din locuri pentru partidele nou înființate. Din start, democrația românească s-a bazat pe un viciu. Alegerile din 20 mai 1990 aveau să transforme acest viciu într-o nouă majoritate politică ce nu se situa prea departe de unipartidismul dominant al perioadei comuniste. 

Expresia „unitate în cadrul Frontului” a rămas celebră și reflectă nostalgia față de un trecut foarte recent atunci, cel al partidului unic ce tolerează curente, chiar dizidențe dar nu și confruntarea cu alte partide. 

O POVESTE FĂRĂ SFÂRȘIT

Două evenimente violente au marcat primele mandate ale lui Ion Iliescu: revoltele de la Târgu Mureș din martie 1990 și Mineriadele, episoade care puteau fi evitate. Datorită acestor evenimente, a apărut un clivaj social care nici astăzi nu este pe deplin eradicat. 

Ion Iliescu a fost implicat în dosarele Revoluției și în cel al Mineriadelor, dosare complexe, nefinalizate niciodată. Este vina sistemului de justiție care le-a tergiversat într-un mod tragic și absurd până când condiția limitată fizică a celor inculpați s-a dovedit a fi cel mai redutabil dușman al aflării adevărului. 

Până la un punct, s-a procedat corect. Ulterior, pe măsură ce aceste dosare se adânceau în blocaje absurde, a devenit evident că nu continuarea lor era soluția. România nu a avut curajul Africii de Sud, de exemplu, de a forma o Comisie pentru Adevăr și Reconciliere, un loc unde victimele Revoluției sau ale Mineriadelor să depună mărturie, iar apoi, după ce se adunau dovezi substanțiale, aceleași victime să poată da în judecată pe cei care au comis crime. S-a preferat a se merge cu interpretarea exclusiv legalistă până la capăt. Un capăt unde nu ne aștepta, de fapt, nimic. Acum Ion Iliescu nu mai este printre noi. Cum vor continua oare aceste dosare în instanță?

RATAREA UNEI ȘANSE ISTORICE 

Ion Iliescu a ratat o șansă istorică pentru România, Unirea cu Republica Moldova. România a fost prima țară din lume care a recunoscut independența acesteia în 1991, dar și ultima care a semnat un tratat cu defuncta URSS. Ion Iliescu a continuat să creadă în posibilitatea unui comunism reformat, chiar și atunci când devenise evident că acest lucru nu mai era posibil.

Două personaje tragice au avut aceeași iluzie: Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov. Le-a fost dat amândurora să supraviețuiască mult timp după căderea comunismului în țările lor pentru a observa că, până la urmă, s-au înșelat.

Pentru liderul comunist educat la Moscova, Basarabia nu putea fi din nou parte a României (la fel ca în timpul „burgheziei” sau al „fascismului”). 

Propaganda sovietică despre Basarabia, internaționalismul proletar, au fost mai puternice pentru Ion Iliescu decât sentimentele naționale. Atunci când Mircea Snegur cerea la București un post de senator pentru a iniția unirea celor două țări, Ion Iliescu s-a văzut confruntat cu propriile sale limite de înțelegere a noilor realități istorice, la fel cum Gorbaciov acceptase reunificarea Germaniei fără a fi capabil să întrevadă consecințele pe termen lung. Poate că istoria recentă a României ar fi arătat altfel dacă la acea vreme am fi avut la conducere un lider care să nu fi trecut prin experiența educației comuniste.

S-a spus despre Ion Iliescu că este artizanul consensului de la Snagov privind integrarea europeană. Un eveniment istoric, dar tragic totodată. Ion Iliescu a fost crescut în cadrul gândirii consensuale, tipic comuniste: deciziile nu se iau prin majoritate, ci prin consens. Întâmplător, acest consens a fost benefic pentru România în deceniile care vor urma, iar momentul Snagov a fost întrucâtva irepetabil. 

TRANZIȚIA LA CAPITALISM

Marele eșec al lui Ion Iliescu a fost tranziția de la comunism la capitalism, de la economia centralizată la cea de piață. România a traversat un deceniu nefast, 1990-2000, un deceniu de stagnare, de privatizări dubioase, de acumulări frauduloase de capital. Bancorex și Caritas sunt cuvintele definitorii ale acestei perioade. O perioadă de care nimeni nu vrea să își mai aducă aminte. Un al doilea „obsedant deceniu” pentru România, alături de cel stalinist. Acesta este motivul pentru care dispariția lui Ion Iliescu nu a generat pasiuni: fiecare încearcă să uite, în felul său, ce s-a întâmplat atunci, iar Ion Iliescu se suprapune, în mare parte, cu acea perioadă.

Comunist convins, nu i-a fost dat să aplice consecvent principiile în care a fost format ideologic. A avut această ocazie într-o perioadă istorică în care comunismul nu mai era un proiect de societate. 

Ion Iliescu a încercat să se adapteze, timp de peste un sfert de veac în care a fost activ în politica românească de după 1989. Dacă a reușit sau nu, istoria va da un răspuns definitiv. Cert este doar faptul că, deși a dorit întreaga viață să cultive consensul politic, a fost martorul și totodată artizanul unor dezbinări care marchează și astăzi societatea românească. 

Traian Băsescu salută sicriul în care este predecesorul său, Ion Iliescu Foto Eduard Vînătoru, Inquam

„ULTIMA BARICADĂ”

În ziua în care președintele Ion Iliescu a încheiat epilogul vieții de 95 de ani, Ionuț Vulpescu, consilierul său și fost ministru al Culturii, lansa primul episod al unui documentar inedit și exclusiv, Ultima baricadă. 

de Nora Noapte

VIZIONAR

Serialul, care cuprinde câteva episoade despre președintele, omul, democratul de dinainte de 1989 și alte etape-cheie din biografia lui Ion Iliescu, este singurul documentar despre un fost lider de stat al României democrate. 

Ultima baricadă a cucerit de la primul episod (difuzat la 7 august) o Românie polarizată, divizată, care fie l-a adorat, fie l-a renegat pe Ion Iliescu, dar care a avut deopotrivă surpriza să descopere, în această pastilă de istorie documentată, mărturiile unor personalități remarcabile ale mediului politic și cultural din ultimul secol, despre cine a fost cu adevărat unul dintre cei proeminenți lideri din estul Europei. 

Președinți, premieri, ambasadori, miniștri, sportivi și oameni de cultură din țară și din străinătate au mărturisit întâmplări necunoscute din viața lui Ion Iliescu. 

Mărturiile sunt absolut neconvenționale, mai ales cele venite de peste hotare. 

Fostul președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, a declarat în exclusivitate cum președintele Iliescu l-a rugat să intervină pe lângă Boris Elțîn, primul președinte ales al Rusiei, în baza bunei relații pe care o aveau, ca România să înceapă să își recupereze, gradual, tezaurul. De altfel, președintele Lucinschi a declarat că figura controversată a lui Ion Iliescu a cunoscut polarizări din pricina succesului inegalabil pe care l-a avut ca om politic aflat la putere, dar și în opoziție, și a condamnat atitudinea statului și a mediului politic față de primul președinte al României de după Revoluție. 

Pentru ultima dată la Cotroceni

O mărturie exclusivă vine și din partea ambasadorului George Maior, care a solicitat o audiență Președintelui Iliescu în 2002, pentru a discuta cererea americanilor referitoare la poziția României cu privire la războiul din Irak, ceea ce avea să devină al doilea război din Golf. Fostul director al Serviciului Român de Informații consideră că Ion Iliescu a dovedit că avea sângele unui practician autentic al realismului politic: 

„L-am întâlnit pe Președintele Iliescu la reședința de la Scroviștea. Era, țin minte, foarte bolnav, de-abia putea să vorbească. Totuși, a ținut să-mi expună timp de jumătate de oră, o oră, de ce credea el că americanii fac o mare greșeală strategică. 

Tot ce a spus atunci s-a adeverit în timp, fapt confirmat, de altfel, și de mediile politice, de analiza de opinie publică.

Acesta era, cred eu, președintele Iliescu: un practician rece al realismului politic, când era vorba de interesul nostru național, dar și o minte lucidă, un analist profund al fenomenului internațional”.

POVESTEA ABIA ÎNCEPE

 „Sfârșitul lui pământesc are ceva din sfârșitul lumii. Îndelung așteptat, dar nedorit nici măcar de cei care l-au urât”, a afirmat Ionuț Vulpescu.

„În țara în care totul e între odă și pamflet, în care nimeni nu rămâne nedoborât de dezamăgiri programate și iluzii controlate, Ion Iliescu a polarizat. Așa cum se întâmplă cu liderii mari. A primit senin și trist injuriile și invectivele, singurătățile, ca un Gatsby părăsit de superficialitatea lumii. A învins de cele mai multe ori și a pierdut câteodată, pentru că politica e asemenea vieții, cu vârfuri și abisuri”, a declarat Ionuț Vulpescu, fostul ministru al Culturii. 

„Am învățat de la Domnul Președinte ce înseamnă răbdarea, demnitatea și curajul. Că politica este despre putere, dar și despre opoziție. Că forța nu îți vine din funcții, ci din credibilitate și din autoritate. Dacă ai ceva de spus lumii, mai devreme sau mai târziu, lumea va fi îmblânzită, oricâtă propagandă sau cenzură se vor împotrivi. De aceea, povestea lui Ion Iliescu abia începe. 

Malraux spunea despre De Gaulle că a intrat viu în eternitatea istoriei.

Eu cred că Ion Iliescu a fost unul dintre puținii oameni care au făcut neviul viu, care au însuflețit un corp social, care au schimbat destinul unei țări, fără a fi patriotard sau erou.

Fiind ceea ce puțini reușesc să fie, deși sunt oameni politici, președinți. 

Sunt fericit că i-am spus, înainte ca marele epilog să înceapă, cât de mult l-am prețuit și cât a însemnat pentru mine. I-am spus de multe ori în timpul vieții, când oamenii arareori își mărturisesc recunoștința și lasă lucrurile să curgă, ce îi datorez ca individ, ca om politic, ca prieten mai tânăr. Sunt fericit și pentru că i-am spus cum ceva esențial din ce a construit va merge mai departe, el mulțumindu-mi că am rămas același Ionuț Vulpescu, care a lucrat pentru Ion Iliescu de când se știe”. 

Ionuț Vulpescu a anunțat că un nou episod al serialului Ultima baricadă, o producție sub egida podcastului Avangarda, va ajunge la marele public, continuând seria unor mărturii exclusive despre figura președintelui Iliescu în timpul proceselor de aderare la NATO și UE.

DESPĂRȚIȚI DOAR DE MOARTE 

Ion și Nina Iliescu s-au cunoscut în 1948, pe când erau elevi de liceu în București, el la „Sf. Sava”, iar ea la „Iulia Hasdeu”. 

Prima lor întâlnire a avut loc la o ședință a unei asociații de elevi, unde el coordona compartimentul sportiv, iar ea făcea parte din echipa de volei. „Era o fată atrăgătoare. Era bine clădită, era și puțin sportsmenă. Și mai avea și o ținută care impunea respect. Ne-am plăcut reciproc”, a povestit Ion Iliescu pentru Jurnalul. 

Relația s-a consolidat la Moscova, unde ambii au fost trimiși ca bursieri: Ion Iliescu la Institutul Energetic, iar Nina la Facultatea de Chimie. Un an mai târziu, cei doi se căsătoreau. Luna de miere au petrecut-o la Sovata, într-un sejur de doar două săptămâni.

„Cel mai constant și profund suport, în toată viața mea, a fost și este soția. Nu am fost orbiți nici de putere, nici de avere. Singurele noastre bunuri sunt casa în care locuim și o mașină cumpărată de soție. Apartamentul nu este nici măcar de un confort extraordinar: biroul meu este destul de restrâns, iar în dormitor încap doar patul și șifonierul.

Soția mea este cel mai bun prieten al meu. Este o persoană cu o personalitate puternică și niciodată nu a acceptat o poziție secundară față de mine. A avut un destin profesional bine determinat și nu a vrut să accepte nicio similitudine cu Cabinetul 2. Acum, noi ne înțelegem din priviri, fără să discutăm înainte. E o stare de comuniune intelectuală și de afecțiune”, spunea fostul președinte.

Au fost căsătoriți 74 de ani.

Nina Iliescu și-a văzut soțul, pentru ultima dată, cu cca o lună de zile înainte să moară, când l-a vizitat la Spitalul Clinic de Urgență „Dr. Agripa Ionescu”. Din cauza sănătății ei precare, nu a putut fi prezentă la funeraliile lui Ion Iliescu, dar în ziua acestora a transmis un mesaj, prin intermediul blogului fostului președinte.

Nina Iliescu. Foto Lucian Tudose

O IMENSĂ DURERE

„În cea mai grea zi din viața mea, care a însemnat o viață rotundă alături de Ion Iliescu, vreau să mulțumesc tuturor celor care au organizat, susținut și participat la funeraliile primului Președinte al României libere și democrate.

Vă mulțumesc pentru că ați răspuns cu demnitate la demnitate, cu dragoste și prețuire, la devotamentul și slujirea lui pentru România. Mulțumesc doctorilor și personalului medical care în ultimele două luni au depus eforturi uriașe ca boala să nu învingă mai furios și mai devreme.

Sunt recunoscătoare tuturor celor care au participat astăzi la solemna ceremonie a unei despărțiri pământești, dar și celor care au adus un omagiu sincer, din diferite părți ale țării, oamenilor pe care nu îi cunosc, dar cu care am împărtășit iubirea pentru țară și pentru Ion Iliescu.Pentru mine e o imensă durere, alinată de onoarea cu care v-ați luat rămas bun de la un om, un lider, un prieten, un adversar. Port respect tuturor celor care mi-au fost aproape și au îngrijit doliul inimii mele. Nina Iliescu”.