Jurnal

Nunta Alinei Borcea
29 august 2011

Am fost la nunta „mileniului”, ca să-l citez pe prea lingușitorul Octavian Ursulescu, sau a kitsch-ului şi a prostului gust, ca să citez niște comentatori invitați în studioul Realitatea TV  să-şi dea cu părerea despre eveniment. N-a fost nici una, nici alta.

Cristi Borcea nu este nici doctor docent şi nici nu descinde din vreo familie cu sânge albastru, cu rigori în educație şi şcoli înalte în instrucție. Este un om cu studii medii, un produs al tranziției de la comunism la capitalism, un pasionat al fotbalului, sport ale cărui virtuți stau mai mult în picioare decât în cap.

Nunta aceasta nu a fost prestația lui sau a soției sale, Alina, la vreo emisiune de „Cine știe câștigă”, ci, pur şi simplu, o petrecere așa cum şi-au dorit-o ei pentru invitații lor. N-a fost nici pe departe „ţigănia” pe care, culmea culmilor, era chemat s-o evalueze cel mai rege dintre țigani, Cioabă, şi pe care eu însămi mă așteptam s-o descopăr odată ajunsă la locul petrecerii, influențată fiind de ce auzeam şi vedeam la televizor.

Nu s-au cheltuit sumele exorbitante vehiculate în transmisiile publice, care nu știu dacă au fost livrate presei chiar de miri din dorința de-a impresiona, de organizatori pentru a-şi consolida cartea de vizită sau au fost, pur şi simplu, inventate de jurnaliști pentru senzaționalul aducător de uluire şi rating.

Au fost prezenți oameni de sport, oameni politici, a fost o paradă a rochiilor frumoase, dar, mai ales, a femeilor superbe, cărora le reproșez, în mod special, machiajul excesiv. Meniul a fost fin, deși n-am gustat decât din al treilea fel, un medalion de vită cu ficat de gâscă şi trufe, s-a dansat mult şi toată lumea s-a bucurat. Muzica a fost bine dozată ca timpi şi a cuprins toate genurile, de la Pepe, Andreea Bănică, la vioară clasică pe ritmuri moderne, muzică tradițională, muzică aromână, Călin Geambașu şi, spre dimineață, Adi Minune şi Adi de la Vâlcea. Nimic nu mi s-a părut prea mult sau nepotrivit contextului, inclusiv manelele la care eu am plecat, dar nu doar gustul meu conta în context.

Rochia Alinei, semnată de Zuhair Murad, a fost, așa cum ați văzut-o şi la televizor, spectaculoasă, ca o spumă de valuri, dar, personal, nu este genul de rochie pe care aş fi ales-o. Mi-ar fi plăcut o variantă muuuult mai simplă, regală, cu borduri din dantelă, în genul celei purtate de Grace Kelly la nunta ei cu prinţul Rainier de Monaco şi chiar al celei McQueen purtată de viitoarea regină a Angliei la recenta nuntă londoneză. Alina este înaltă şi slabă, are un corp divin şi o rochie mai simplă i-ar fi pus în valoare frumusețea şi statura, accentuându-i calităţile fizice. Aş fi profitat de acest moment pentru a mă impune în conștiința vizuală a telespectatorilor dând o lecție de rafinament, de stil şi de simplitate. Dar… dacă vreau asta, s-o fac la propria-mi nuntă, nu?

Am văzut multe coafuri moderne şi multe doamne cu aer occidental, semn că trendul emancipării feminine este în progres. Aranjamentele florale au fost un mixt între fluorescente albe, orhidee şi trandafiri roz pal sau alb. Mi-au plăcut mult. În ciuda dimensiunii, tortul a fost bun şi frumos ornamentat.

Recunosc onest că m-am dus cu așteptări mici şi-am avut o surpriză plăcută, motiv pentru care am stat cu mult mai mult decât stau la astfel de evenimente.

Mi-a displăcut la această nuntă prezenţa gorilelor cu cefe late, pe care i-aş fi preferat mai discreți vizual.

Nu am făcut aici o cronică clasică de eveniment, ci am împărtăşit cu voi niște impresii, desigur, subiective. La sfârșitul acestei nunţi vă pot da un sfat: nu credeți tot ce auziți sau vedeți la televizor, nu judecați lucrurile şi oamenii după aparenţe şi acordați-i Alinei Borcea clemenţa şi admirația pe care o merită pentru cei opt ani de zile în care s-a rugat, a așteptat şi a sperat această zi… ziua nunţii ei.

Povestea lui George Enescu
31 august 2011

Mâine debutează Festivalul „George Enescu”. Este una dintre puţinele realizări ale României după 1989. Este momentul şi motivul care face să se vorbească şi să se scrie despre ţara noastră laudativ, cu admirație şi cu respect. Şi toate acestea meritat.

Din 1996, când am primit cadou un abonament, n-am absentat la niciuna dintre edițiile următoare. Gusturile mele în materie de muzică simfonică, contemporană, operă şi balet s-au dezvoltat, s-au șlefuit, s-au rafinat şi datorită acestui Festival, independent de alte alegeri ale mele.

Cu ani în urmă am pus flori la mormântul compozitorului român aflat în cimitirul Père Lachaise.

Pentru că vom avea în revistă cronici permanente specializate, prefer ca acum să scriu mai mult despre Enescu, așa cum mi-l amintesc eu, din memoriile lui pe care i le-am citit cu ani în urmă.

Copilul

S-a născut din părinţi români, în satul  Liveni, județul Dorohoi, în inima Moldovei. Enescu spunea că nimic nu este mai variat decât ţara în care s-a născut. „Comparați lanțul munților Carpați cu câmpia Moldovei. Într-o parte, munți imenși, abisuri, roci vulcanice. De cealaltă, văi cât vezi cu ochii, ravene şi câmpia pe care e greu să o descrii celui ce n-a văzut-o niciodată”.

Enescu purta o dublă pecete, de ţăran şi de mistic. Pământul şi religia au fost divinitățile copilăriei sale. Le-a rămas credincios transferându-le în muzică. După el, singura valoare sigură este pământul: din nefericire, nu mai avea niciun petec.

Enescu spunea spre sfârșitul vieții că muzica îi apare din cele mai îndepărtate amintiri, pentru simplul fapt că nu a existat vreodată o frontieră între „viaţa şi arta” sa. A avut permanent sentimentul că a trăit, a respirat, a gândit prin muzică. Găsea în muzica populară românească o stranie melancolie. „Pentru mine, această muzică este, înainte de toate, o muzică a visării, pentru că revine cu obstinație în minor, culoarea însăşi a visării nostalgice”.

Când avea doar trei ani a auzit, din întâmplare, un taraf de țigani, format dintr-un nai, câteva viori, un țambal şi un contrabas. A fost atât de impresionat încât a doua zi a încercat să întindă un fir de ață de cusut pe o bucată de lemn şi, încredințat că chiar construise o vioară, imita ceea ce auzise cu o zi înainte. Fluiera imitând naiul şi cu niște beţe de lemn improviza țambalul. Aceasta a fost prima experiență muzicală a lui Enescu şi prima sa „orchestră”.

Ceva mai târziu, părinţii i-au dăruit o vioară cu trei corzi. „Am luat-o şi fără să stau pe gânduri, am aruncat-o în foc!”, ofensat. Îşi dorea o vioară adevărată, cu numărul reglementar de strune.

„La Liveni, eram tot atât de pierdut ca şi Franz Liszt la Raiding, în fundul Ungariei, cu șaptezeci şi cinci de ani în urmă…”.

Când avea cinci ani, tatăl său l-a dus la Iași, prezentându-l unui discipol al lui Vieuxtemps, care se numea Caudella. Rugat de acesta să cânte ceva, Enescu îl pune să cânte el mai întâi, „să vadă dacă ştie”! Violonistul i-a spus tatălui că are un fiu prost crescut, dar lipsit de ranchiună, l-a încurajat, recomandându-i tatălui să-l pună să înveţe notația muzicală.

„– Dacă vrei cu adevărat să faci muzică, trebuie să înveţi notele, i-a spus tatăl. – Dar tată, muzica se cântă, nu se citește! i-a răspuns fiul.” Însă când i-a propus ca alternativă la muzică, păzitul porcilor, Enescu a preferat prima variantă. Așa se face că pe pământ a apărut un muzician în plus şi un porcar în minus.

Fără să stea pe gânduri a început să compună. Nu ştia nimic, nu ascultase nimic sau prea puţin, nu a avut prin preajmă o persoana care să-l influenţeze, şi totuşi, de copil, a avut această dorinţă de-a fi compozitor. Cu o idee fixă în minte, mişti munţii din loc, căci faptul că nu ştie sau nu poate nu l-a oprit niciodată din drum pe un om încăpăţânat, credea Enescu. Şi adevărul este că fiecare mare muzician al lumii, indiferent că a fost compozitor sau interpret, demonstrează validitatea acestui principiu.

Pentru că un copil este mic, lumea îşi imaginează că şi visele lui sunt la fel. Greşit. La începuturile lor, Mozart sau Saint-Saëns compuneau cântece de leagăn sau mici dansuri. Enescu, având oroare de astfel de compoziţii, a „debutat” cu opera. Nişte opere mai speciale, e adevărat, fiindcă cea mai scurtă avea doar douăsprezece măsuri. Pe manuscrisul celei mai lungi scrisese „Pământ Românesc, operă pentru pian şi vioară de George Enescu, compozitor român, în vârstă de cinci ani”.

Viena şi Paris

În 1888, pe când împlinea şapte ani, speriaţi de o epidemie de difterie şi de faptul că le muriseră deja cinci copii de această boală, părinţii decid să se mute din regiune şi, urmând sfaturile lui Caudella de-a cultiva darurile naturale ale copilului, Enescu este trimis la Viena să studieze.

Enescu a fost cucerit de muzica lui Brahms, care îi amintea de lirismul bucolicelor sale ţinuturi, dar va continua să-l iubească toată viaţa pe Wagner, declarând că a iubi ceva este un lucru „grav şi definitiv”. De la zece ani, anumite cromatisme wagneriene îi intraseră în sânge şi considera că a se dezice de ele, mai târziu, echivala cu a-şi tăia o mână sau un picior. Despre oamenii care crezuseră că-l adoră pe Wagner la douăzeci de ani, dar îl negau la cincizeci, Enescu spunea că nu l-au iubit, de fapt, niciodată.

Unul dintre wagnerienii cei mai profunzi pe care îi cunosc rămâne Adrian Năstase, cel căruia, în bună măsură, îi datorăm ediţia din 1996 a festivalului şi păstrarea nivelului acestui eveniment în anii care au urmat.

După şase ani de Viena, a venit rândul Parisului. Mai bine de un secol, Viena fusese capitala Europei muzicale. În 1894, însă, aceasta a cedat locul Parisului. Odată cu îmbătrânirea lui Brahms se stingea marea generaţie romantică. De partea cealaltă, Parisul renăştea prin Saint-Saëns, iar Schola Cantorum continua să producă talente. Faurè, Debussy, Maurice Ravel, Roger Ducasse, Bizet, Berlioz erau doar câţiva dintre cei care făceau acum din Oraşul Luminilor şi farul muzicii.

Pe lângă desăvârşirea artei, Enescu spune c-a învăţat de la Faurè şi principiul de viaţă potrivit căruia ambiţia şi ranchiuna sunt stări care risipesc timpul şi forţele.

La 15 ani scrie „Poema română”, dar începe să se îndoiască de talentul său de compozitor, fiind tentat să rămână doar violonist. Saint-Saëns îi spune să nu renunţe. Acum începe „rivalitatea” cu Thibaud, pe care Enescu îl considera un violonist unic în lume.

„Mulţi oameni de cea mai bună credinţă îşi imaginează că un compozitor ar fi un fel de muritor privilegiat, al cărui drum în viaţă este aşternut cu trandafiri. Ce iluzie! Personal, l-aş descrie mai bine ca pe un om ce îndură supliciile impuse altădată martirilor”, spunea Enescu. Îi dau dreptate. Amintiţi-vă doar cele pe care le-am descris cu câteva luni în urmă, despre drumul pianistului Lang Lang spre gloria mondială! Câtă suferinţă, câte lacrimi, câtă deznădejde, câte privaţiuni, câte dureri… care nu vor putea fi uitate vreodată, nici măcar acum, când este invitat să concerteze în deschiderea olimpiadelor internaţionale sau în faţa preşedinţilor chinez şi american, la Casa Albă.

Enescu are aproape şaptesprezece ani când i se interpretează în concert public compoziţia „Poema română”. Paris, 6 februarie 1898, prima audiţie.

Este un violonist, spuneau compozitorii. Este un compozitor, spuneau virtuozii. Este doar un foc de paie, proclamau alţii. Toţi vorbeau despre „Poema română”.

De la „Sonata a doua pentru pian şi vioară”, Enescu spune c-a început să devină el însuşi, că a simţit că poate merge pe picioarele lui, chiar să fugă foarte repede şi a căpătat forţă în faţa criticior care până atunci îl răneau. El spunea că foarte adesea e suficient un singur cuvânt dur ca să te dărâme şi un altul, încurajator, ca să te învie din nou.

George Enescu s-a considerat mereu un polifonist şi a avut oroare de compoziţiile care stagnează. Pentru el muzica nu era doar o stare, ci o acţiune, un ansamblu de idei şi mişcări, o fugă în diferite direcţii. De aceea, muzica lui şi plăcea şi nu colegilor şi profesorilor. Deşi adora Parisul, s-a simţit mereu, din punct de vedere artistic, dezrădăcinat. Lumea pariziană era prea cerebrală pentru el, care rămăsese, în ciuda distanţei, băiatul sensibil de pe plaiurile României. „Un sălbatic pe care nimic nu reuşea să-l disciplineze definitiv, un independent nedezminţit, care nu accepta nicio constrângere şi nu se voia al vreunei şcoli, nici chiar al celei unde îşi terminase studiile muzicale”. A avut maeştri admirabili şi prieteni fermecători, dar, întrebat la ce dată a terminat Conservatorul de la Paris, Enescu zicea că nu ştie ce să răspundă pentru că i s-a părut mereu, cel puţin în adâncul său fiinţial, că a părăsit Conservatorul chiar în ziua în care a intrat în el.

Violonist? Nu. Compozitor.

Când se vorbeşte de George Enescu, în Europa, lumea se gândeşte la violonist şi, în America, la compozitor. Enescu spunea despre el că se simte compozitor până în măduva oaselor, consacrându-şi întotdeauna forţele dragostei pentru muzică şi încercării de-a o crea. Ca să se scutească de crearea unor melodii neînsemnate pentru editori sau a unor  aranjamente muzicale pentru diferite evenimente, s-a refugiat în vioară, considerând-o o salvare, nu cea dintâi opţiune. Când privea vioara, în cutia ei – „mortul acesta lucios în sicriaşul său” – Enescu îi spunea: „Eşti foarte frumoasă, prietenă, eşti foarte delicată, dar eşti prea mică!”. N-a iubit-o vreodată cu adevărat, Hazardul şi voinţa tatălui au ales vioara pentru Enescu. S-a simţit cu mult mai bucuros, mereu, în faţa pianului.

Dacă s-a impus şi ca violonist a fost doar pentru a înlocui pasiunea cu multă muncă. De multe ori, se apuca de vioară „cu elanul unui câine bătut sau al unui ocnaş care-şi târâie ghiuleaua”. Spre sfârşitul vieţii, atunci când cu toţi ne permitem adevărurile necamuflate, compozitorul spune că, spre deosebire de căsătoria din dragoste, el s-a „căsătorit” cu vioara din raţiune.

Un cuvânt de simpatie pentru una din lucrările sale îi făcea mai multă plăcere decât toate laudele rostite la adresa artei sale de interpret. Chiar şi având vioara în mână, s-a considerat mereu un om singur, zidit într-un fel de tăcere interioară. El însuși s-a descris pe scenă ca fiind „nemişcat şi zidit în singurătate”.

În ciuda faptului că mare parte din viaţă şi-a petrecut-o pe scenă, emoţia şi o oarecare slăbiciune în faţa publicului nu l-au părăsit vreodată. Dăruia bucuria pe care el n-o simţea întotdeauna. Până şi aplauzele îl lăsau indiferent. Le vedea ca pe un rug din care se înălţa o „tămâie densă” care nu-i producea nicio emoţie.

Enescu spunea despre virtuozi că în timp pentru toţi sunt nişte fiinţe invidiate şi adulate, în realitate, sunt nişte martiri, nişte ocnaşi, nişte sfinţi.

Cu mulţi ani în urmă, Enescu spunea profetic că epoca noastră devine cea a vedetei ambulante, semn sigur de decadenţă. „Când se acordă interpretului mai mult interes decât autorului, când maniera în care execută un tril sau reuşita unui arpegiu provoacă mai mult entuziasm decât talentul cheltuit pentru a scrie o sonată sau o operă, înseamnă că sfârşitul este aproape!”. De aceea, ar fi bine ca zilele acestea, în memoria celui mai important compozitor român, când ne vom aşeza în fotoliile sălilor în care vom urmări concertele din cadrul Festivalului, să proporţionăm corect extazul nostru interior, între compozitor şi interpret.

Idolii lui Enescu

Într-o zi, după ce interpretase trei sonate ale lui Brahms, cineva l-a întrebat dacă i s-a întâmplat vreodată să se creadă însuşi autorul. De atunci, Enescu a  considerat mereu că nu este un sacrilegiu să se confunde cu autorul unei capodopere şi admitea onest că aceasta este o iluzie care fecundează arta de-a interpreta respectiva muzică. „Pentru mine, care visez fără încetare însoţit de marii dispăruți, dacă nu mă transport în secolul al XVIII-lea cântându-l pe Bach, dacă nu mă cred Beethoven când atac «Sonata Kreutzer», mi se pare că nu pot să-i interpretez bine”.

Cei trei B, Brahms, Bach şi Beethoven, au fost idolii lui George Enescu. Despre Bach spune că este Sfântul Petru al muzicii. „Ca să-l evoc cum se cuvine, ar trebui să port odăjdii şi cădelniţă în mână!”.

Pe Wagner îl considera cel mai tulburător dintre toţi compozitorii, cel care, vorbind despre zei, li se adresează oamenilor, celei mai ascunse părţi a fiecăruia dintre noi.

Amintindu-şi-l pe Taine care compara omul cu o pendulă, Enescu era de părere că reuşită sau ratată, orice existenţă are aventura ei, drama ei secretă. „Arcul din mine, drama şi aventura mea se regăsesc în trei silabe pe care Sofocle le-a făcut faimoase: Oedip”.

Nu a spus vreodată dacă „Oedip” este cea mai desăvârşită dintre lucrările sale, însă aceasta i-a fost cu certitudine cea mai dragă dintre toate. Mai întâi, pentru că i-a dedicat ani întregi de trudă şi de chin. Apoi, pentru că a pus în această operă toata fiinţa sa, până la a se identifica în unele momente cu eroul sau.

Am văzut opera montată, cu câţiva ani în urmă, pe scena ONB-ului şi rămâne unul dintre momentele gravate în memoria mea afectivă. Mi-aş dori să văd şi una dintre montările internaţionale, mai ales că după anii ’50 această creaţie a înregistrat un reviriment în repertoriul teatrelor lirice ale lumii.

Pe lângă tragedia sofocliană, Oedipul enescian poartă în note propria dramă inspirată de dragostea celei căreia i-a şi fost dedicată, Maruca Cantacuzino, femeia adorată de compozitor şi căreia i-a suportat căsnicia cu un prinţ şi i-a iertat pasiunea pentru filosoful Nae Ionescu. Scena ochilor scoşi poate fi suprapusă cu cea în care Maruca îşi toarnă acid pe faţă, orbită de pasiunea nebună pentru filosoful trăirist, când acesta vrea s-o părăsească. Enescu se întoarce de la Paris pentru a-i fi alături şi a se căsători cu ea, în semn de dragoste supremă.

Joi, 15 septembrie, puteţi vedea montarea de la ONB, cu Ştefan Ignat în rolul eroului principal. Este una dintre recomandările mele pentru această lună muzicală.

Răspunsul lui Oedip dat Sfinxului abia trezit din somn este o temă la care mă gândesc adesea şi asupra căruia am polemizat cu mulţi oameni instruiţi în încercarea noastră de-a tranşa conflictul ştiinţifico-religios: omul sau destinul?

Doar inelul de aur

„Dintre toate activităţile spiritului, compoziţia muzicală este cea mai misterioasă şi, în esenţă, cea mai elementară”, spunea Enescu.

Vom avea o lună de zile la dispoziţie să evaluăm noi înșine misterul atâtor compoziţii şi arta, măiestria
pe care au dobândit-o marii dirijori şi virtuozii care vor concerta în cadrul Festivalului „George Enescu”.
Seara pe care o aştept cel mai mult este aceea în care îl voi revedea pe Zubin Mehta, dirijorul de a cărui tehnică m-am îndrăgostit prin anii ’90, de la primul concert al celor trei tenori.

Ca o concluzie,  Enescu privea înapoi spre oceanul vieţii sale oglindit în cerul său, muzica. Cum credea în muzica pe care a iubit-o atât, credea în Dumnezeu care l-a creat. „Trebuie să fii foarte naiv, după umila mea părere, să declari cu seriozitate că el nu există”, spunea compozitorul care nu-şi ascundea însă teama faţă de unele căi pe care oamenii le aleg ca să ajungă la El şi faţă de unele religii pe care le găsea amare.

George Enescu nu a căutat gloria şi poate tocmai de aceea a avut parte de  ea.

„Când suntem copii, părinții ne dau un cerc. La maturitate, o femeie ne trece în deget un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii buni ne oferă o coroană de lauri. Toate sunt jucării – toate sunt de formă rotundă – dar jucării! Nu mi-am dorit decât inelul de aur.”

Povestea vieţii lui Enescu a început pe plaiurile Moldovei şi s-a terminat în inima Parisului. Este însă o poveste mereu vie prin muzică.