Nimic nu e pierdut, nimic nu e definitiv, nici măcar o moarte despre care nimeni n-a știut nimic până acum

„Comunismul n-o murit, numa-un pic s-o hodinit”. Constatarea aparține unui conductor de tren, cu care povesteam undeva pe la Comănești, în drumul meu dinspre Brașov spre Tîrgu Ocna, unde m-am dus acum doi ani să continui dezgroparea deținuților politici care au murit la penitenciarul-spital de acolo. E un mare adevăr în acest distih popular, care cuprinde, în cîteva cuvinte, tragedia unei veșnice „tranziții”.

• Mediocritatea în era AI. De ce doar profesioniștii adaptabili vor supraviețui transformǎrii digitale
• MApN: O dronă rusească s-a prăbușit în Galați
• Rolls-Royce SMR și CEZ deschid un nou capitol în energia nuclearǎ a Cehiei
• Nazare a anunțat desființarea unui număr important de sedii ale ANAF
• Tuneluri Hezbollah ascunse sub un magazin de haine

Galeria foștilor deținuți politici de la memorialul Sighet Foto Q Magazine

UN CERC ÎNCHIS

Într-o carte-interviu, publicată anul trecut de Lavinia Betea și Virgil Măgureanu sub provocatorul titlu „Ce s-a întâmplat de fapt. Un dialog despre perioada post-decembristă”, fostul director al Serviciului Român de Informații admitea că „în pofida numeroaselor detalii, un model post-comunist aplicabil nu s-a putut închega însă pentru noi, românii. Și mai greu este că nu s-a aplicat niciun model de construcție social, care să ducă la un proces cert. Deși, în afara unor litigii politico-economice, nu există un conflict real între modelele americane și europene, noi, românii nu putem spune că am progresat ireversibil în niciunul dintre modele”. Afirmație crudă, dar exactă pentru realitatea României, după 33 de ani de la prăbușirea regimului comunist.

Față de comunism, ne purtăm cu mănuși. Există o sensibilitate socială imensă, în raportarea la trecutul recent, care se manifestă în două direcții diametral opuse. Prima, o reacție comună, poate fi surprinsă într-un singur cuvânt: nostalgia. Ea s-a născut, treptat, prin trecerea de la viscerala reacție anticomunistă din decembrie 1989 (mai degrabă, anticeaușistă – pentru că, oarecum pe bună dreptate, marea masă a românilor a identificat regimul cu soții Ceaușescu) la uitarea rapidă a necazurilor trăite (cozi, lipsuri, de la pâinea cea de toate zilele la căldură și libertate, toate amestecate într-un amalgam numit „înainte”), raportate permanent la necazurile prezente – o perpetuă, nesfârșită și cenușie „tranziție”, marcată de nesiguranța individuală.

Libertatea de a-ți alege destinul, în condițiile unei societăți confuze și impredictibile a devenit curând după 1989 o povară, în raport cu acel „înainte”, când locul și rolul omului era prestabilit. Fiecare știa ce i se cere și ce i se oferă, la schimb: muncă și tăcere, pentru apartament și butelie. Orizontul cel mai îndepărtat de confort al românului se oprea la „lada frigorifică” și televizorul color „Cromatic”, care costau cât un sfert de automobil Dacia – aproape 20.000 de lei. Cu toate acestea, curând după căderea comunismului, largi pături ale populației au ajuns să afirme că „înainte era mai bine”.   

Arheologia crimelor comunismului e un proiect inițiat în 2006 de istoricul Marius Oprea. De atunci încoace, lui i s-au alăturat arheologii Gheorghe Petrov (coordonator), Gabriel Rustoiu, Raluca Mocanu, Paul Scrobotă și Horațiu Groza.

Acest rezultat a fost prima oară confirmat de o anchetă psihosociologică, pe care Alina Mungiu-Pippidi a făcut-o într-o localitate din mediul rural, în 1993. Rezultatele sunt concludente: „Cele mai idealizate erau condiţiile de viaţă din timpul lui Ceauşescu, prin opoziţie cu preţurile mari ale perioadei de tranziţie. Foarte puţini păreau să‑şi amintească de faptul că totul era cartelat în ultimii ani ai lui Ceauşescu şi că deseori nu se găseau nici cantităţile infime de pe cartele. Deşi majoritatea au afirmat că ştiau de existenţa unui mare număr de deţinuţi politici, aceasta nu i‑a împiedicat să declare perioada lui Gheorghiu‑Dej drept o perioadă ideală. În mod convenabil, toate detaliile neplăcute au fost uitate. Cheia principală pentru citirea trecutului sunt interesele prezentului, chiar dacă procesul se petrece inconştient”. Concluzia Alinei Mungiu, realizatoarea investigaţiei, era la fel de îngrijorătoare, precum constatările – suntem „la fel de izolaţi faţă de propriul trecut. Un popor în care elita este distrusă sau redusă la tăcere şi în care stăpânirea este suficient de lungă, ca toţi cei care trăiseră conştient şi alte vremuri să îşi atingă sfârşitul biologic este practic un popor nou. Această distrugere nu a fost accidentală, ci programată. Singura memorie autentică a populaţiei pe care am întâlnit‑o se referea la perioada de la Gheorghiu‑Dej încoace. Aceasta se constituie în singurul câmp de referinţă la care populaţia are acces, pentru raportarea experienţelor sale contemporane. Totul se petrece într‑un cerc închis, în universul sărăcit, concentraţionar aproape, al experienţei comuniste româneşti”.

Acolo, în acest cerc închis, am rămas și în prezent. Numai că, peste tot, s-a așternut un praf tot mai gros, un amestec de nostalgie și uitare. Motivul rezidă și în acțiunea politică, cu rare excepții raportată critic, vocal și prin acțiuni concrete, la trecutul comunist. Ar părea, de fapt, că nici n-a existat vreodată „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Că ne-am fi aflat, veșnic, în „tranziție”. De la nimic, spre nimic.

COMPLOTUL TĂCERII

La nivel oficial, toţi deţinătorii „adevărului”, adică al arhivelor regimului comunist au ţinut ani de zile, cât au putut, cu dinții de păstrarea lor în fonduri documentare secrete. Şi, când n‑au mai putut, în unele cazuri au trecut la distrugerea documentelor incriminatoare, atât pentru moştenitorii comunismului, foștii nomenclaturiști ajunși după 1989 în aparatul noii puteri, cât şi pentru cei care continuau să păzească secretele defunctului regim – securiştii. Astfel, între 1990 și 1997 cele mai bine păzite secrete au fost arhivele fostului Partid Comunist și cele ale Securității. Exact cele care ar fi împiedicat nașterea nostalgiei după fostul regim, pentru că ar fi arătat adevărata lui natură criminală. A fost vorba, în această decizie a factorilor de putere al primei etape a „regimului Iliescu”, de acel tip de ipocrizie identificat de Andrei Pleşu la persoanele care „confundă morala cu discreţia”, cele pentru care „nu actul blamabil e ruşinos, ci eventuala lui publicitate”.

Era cazul trecutului „noilor lideri”. Ion Iliescu n-ar fi vrut ca, în campania electorală din 1992, de pildă, să se afle că el a ajuns în 1968 membru plin în Comitetul Central, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, cu unanimitate de voturi, în locul rămas vacant după excluderea criminalului-torționar Alexandru Drăghici, căruia i s-a „găsit” vina de a fi fabricat probele pentru condamnarea la moarte a lui Lucrețiu Pătrășcanu. Despre restul sutelor de mii de victime ale Securității din anii stalinismului, nu s-a scos atunci nicio vorbă și nimeni n-a fost găsit vinovat. Și nici Alexandru Bârlădeanu, de pildă, ajuns președintele Senatului, n-ar fi vrut să se știe despre el că, în 1954, s-a aflat în delegația de partid trimisă de Dej la Moscova, pentru a solicita acceptul condamnării și executării lui Pătrășcanu. Numai acestea două, sunt motive îndeajuns care au făcut ca Alexandru Drăghici, împotriva căruia se deschisese un dosar penal în 1993 pentru crimele sale, în urma plângerii depuse de Asociația Foștilor Deținuți Politici, să poată pleca nestingerit în Ungaria, într-un autoexil prelungit pînă la moarte, fără ca nicio autoritate din România să-i solicite extrădarea.

Toate aceste motive, individuale și colective, au dus multă vreme la secretizarea comunismului”, la un adevărat „complot al tăcerii”. Singură, „societatea civilă” avea drept motor de agregare ”memoria ca formă de justiție”, după expresia nimerită a Anei Blandiana, președinta Alianței Civice și autoarea, alături de Romulus Rusan, a singurului proiect serios de conservare muzeală a ororilor regimului comunist – „Memorialul Sighet”. Abia mult mai târziu, cartea anticomunismului” a devenit și un atu politic – atunci când, după ce a fost huiduit în primăvara anului 2006 în fața sediului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Comunismului, președintele Traian Băsescu a hotărât că aceasta merită jucată. Și a făcut-o cu un succes imens, păcălind cea mai mare parte a „intelighenției” din România, pe care a câștigat-o de partea sa, doar printr-un gest simbolic, dar fără nicio finalitate practică.

Stigmatizat drept „criminal și ilegitim” în decembrie 2006 în Parlament de către Băsescu, ca urmare a „Raportului Tismăneanu”, comunismul s-a plimbat în continuare, fără să-i pese, prin lumea tot mai nostalgică după el. La fel, declarați ca „agenți ai poliției politice comuniste” de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și cu numele publicate în Monitorul Oficial, singurele consecințe ale abuzurilor și chiar crimelor săvârșite, foștii securiști și-au văzut în continuare de carierele lor în Serviciul Român de Informații și în celelalte șase servicii secrete existente în România, în afaceri sau în asociațiile de rezerviști, pe care le conduc „cu onor” până în ziua de azi, când ridică „troițe” în cinstea „eroilor de pe frontul nevăzut” la Pitești, locul în care Securitatea a patronat groaznicul și unicul fenomen al „reeducării prin tortură”, ori fac slujbe comemorative pentru proprii lor „eroi”, aproape concomitent cu „Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”. Exact la 75 de ani de la cel mai mare val de arestări operat de poliția politică comunistă, din noaptea de 14 spre 15 mai 1948. E ceea ce s-a petrecut pe 15 mai 2023, la Catedrala Mitropolitană din Iași, unde a avut loc, în organizarea unor filiale ale Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din SRI (proveniți în marea majoritate din fosta Securitate) o slujbă de comemorare a „eroilor căzuți la datorie” din propriile „structuri”. De Securitate, se înțelege. A căror datorie a fost tocmai să reprime, oricât de brutal, orice împotrivire față de regimul comunist.

50 DE LEI, „PENTRU ADEVĂR”

Autoritățile, „STATUL” – cu un termen generic – nu sprijină (în afara conservării și accesului la fonduri arhivistice și a susținerii câtorva duzini de cercetători „bugetari” ai istoriei comunismului) în mod real acțiuni de recuperare, de devoalare a crimelor comunismului. Un „muzeu al ororilor comunismului” există doar pe hârtie, prin lege, dar el funcționează cu doi angajați într-un birou la Ministerul Culturii și poate susține doar punerea în scenă a unor spectacole de teatru.

Altfel au stat lucrurile, cu ceva timp în urmă. În 2005, creasem Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, trecând la exhumarea victimelor comunismului din mormintele lor fără cruce și încercând pedepsirea vinovaților pentru uciderea lor. Am profitat atunci de calitatea mea de consilier de stat pe probleme de Securitate națională, în guvern. O vreme lucrurile au mers bine. Dar numai o vreme – după ce Traian Băsescu a „condamnat comunismul” la finele anului 2006, în mod paradoxal, mai toate autoritățile din România au considerat subiectul încheiat („gata, s-a condamnat comunismul, ce mai vreți?” Totul s-a rezumat apoi la „cercetarea științifică”, lipsită, din păcate de relevanță în plan social, după ce am și fost înlăturat în 2010 de la conducerea acestui Institut, iar „arheologia crimelor comunismului” a fost sistată official, sub direcția lui Vladimir Tismăneanu. Dar o lume nu se schimbă, oricât am spera la acest fapt, prin studii – oricât de aprofundate și pertinente ar fi ele. Știința istorică are rareori de-a face cu realitatea înconjurătoare, puterea ei de a schimba lumea e mai mult teoretizată și în cazul cel mai bun se măsoară în decenii.

Săpături la Caransebeș Foto Arhiva Marius Oprea

Totuși, n-am vrut să cred niciodată în ceea ce spunea conductorul de tren, „Comunismul n-o murit, numa-un pic s-o hodinit”. Am continuat, de când am început „arheologia crimelor comunismului” în cadru instituțional în 2006, să încerc măcar să fac dreptate victimelor regimului comunist, exhumînd morți din lagăre și închisori, sau pe cei pe care i-am găsit executați sumar de Securitate și îngropați pe câmpuri, culmi de munte sau prin păduri. Chiar și după 2010, când am creat, ca alternativă non-guvernamentală, fiind sprijinit prin donații și sponsorizări, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, am parcurs, în șaisprezece ani, mii de kilometri prin țară și am petrecut sute de ore, la marginea unor morminte fără cruce – peste două sute, la număr, în luptă cu nostalgia lumii după un regim aparent mort și îngropat, odată cu Elena și Nicolae Ceaușescu, și cu propriile mele nostalgii. Am ajuns acum, după atâția ani, și la un capăt – la primul osuar, amenajat pentru morții găsiți în cimitirul unui lagăr, cel de la Periprava. Am trecut în tot acest timp prin multe; am trăit, la un moment dat, o pilduitoare surpriză: de a fi primit, între alte câteva sute de donații de la cetățeni anonimi ai României, suma de 50 de lei de la un țăran de pe Valea Mureșului, care i-a trimis din puținii săi bani, pentru săpăturile noastre, cu o mențiune laconică pe mandatul poștal: „Pentru adevăr”.  

Am parcurs, în șaisprezece ani, mii de kilometri prin țară și am petrecut sute de ore, la marginea unor morminte fără cruce – peste două sute, la număr – în luptă cu nostalgia lumii după un regim aparent mort și îngropat, odată cu Elena și Nicolae Ceaușescu, și cu propriile mele nostalgii.

Osemintele deținuților politici descoperite la Periprava au ajuns la Mănăsirea Dervent Foto Arhiva Marius Oprea

Cu ocazia transportării osemintelor celor morți la Periprava de la Institutul Național de Medicină Legală către Mănăstirea Dervent, am făcut o postare pe pagina personală de facebook, sub titlul „Deșeuri biologice și îngeri”: „Cu moartea pre moarte călcând, roțile unei dube galbene cu număr de Constanța a trecut azi la ceasul înserării pe sub clopotnița Mănăstirii Dervent. La volan, părintele stareț Andrei. Lângă el, eu. În dubă, judicios stivuite, șaptezeci de cutii de carton, preluate la orele prânzului de la Institutul de Medicină Legală din București. Pe cutii scrie Deșeuri biologice. În cutii, tot atâtea rânduri de oseminte ale morților din lagărul de la Periprava. Înainte de a ajunge așa, au fost deșeuri ideologice ale regimului comunist, îngropate la jumătate de metru în nisip și dezgropate după opt ani de trudă și încercări, despre care aș putea să fac o teză de doctorat, care să plagieze însăși moartea. Chiar coborâte la rangul de deșeuri biologice, întâmplare care arată cum nu se poate mai clar cum tratează actualul guvern al României dezgroparea victimelor comunismului, a morților fără cruce, cei morți la Periprava și-au găsit după șaizeci de ani liniștea. La mănăstirea Dervent, unde osemintele lor au fost primite, în slujba de pomenire și în dangătul clopotului, șaptezeci de suflete s-au ridicat la cer și, din deșeuri, au devenit dintr-o dată îngeri”.

Așa stau de fapt lucrurile – iar lumea în care trăim nu e nici insensibilă și nici excesiv și exclusiv nostalgică, după comunism. De fapt, durerea e încă una ascunsă în corpul social, în sute de mii de familii care au pierdut pe cineva, ca urmare a represiunii comuniste – și nu numai. Ea răbufnește din când în când și strigătul morții din mormintele fără cruce se aude, până departe. În două zile, postarea mea de mai sus a avut aproape 2.000 de aprecieri și peste 1,200 de redistribuiri. Cel puțin zece mii de oameni au jelit și ei, la Dervent, în 10 mai 2023, la ceasurile serii.

ÎPS Teodosie oficiind o slujbă de pomenire în memoria mărturisitorilor de la Periprava

Nimic nu e pierdut, nimic nu e definitiv, nici măcar o moarte despre care nimeni n-a știut nimic până acum, pentru că statul, unealta ucigașă, a căutat să-și ascundă crima. Judecată nu e doar pe pământ și în cer, se află și între cele două, în sentimentul cald al omului, numit compasiune. Ea e singura mai puternică decât nostalgia.

Cifrele furnizate în urma cercetărilor întreprinse de istoricul Marius Oprea arată că au fost reprimate direct cel puțin 675.864 persoane, care au fost fie întemnițate, fie trimise în lagăr, deportate sau în domiciliu obligatoriu, pe parcursul regimului comunist. Li se adaugă membrii de familie, persecutați și urmăriți, ceea ce face ca nu mai puțin de două milioane de români să fi cunoscut „binefacerile” Securității.