Pişcotarul

De fapt, este prelungirea cultă a milogilor şi cerşetorilor din zonele cimitirelor şi bisericilor. Un termen nou, argotic, l-ar incadra la „atârnător”. Din cei care atârnă de alţii. Acum, mai îngrijit îmbrăcaţ s-a mutat în marile biblioteci, case de muzică, librării, holuri somptuoase de hotel. Face parte dintr-o pletoră apărută parazitar la confeninţele de presă, unde se puneau pe masă măcar un pişcot, o sărăţea, un “suc” ; la lansările de discuri, cărţi unde pomana era mai consistentă: o tărie, votcă, whisky, palincă, vin de toate culorile şi o gustare serioasă cu tartine, icre, salam de Sibiu, Manciuria, jambon, caviar şi alte delicatese.

La o lansare de carte, un pişcotar îl abordează pe autor cerându-i, gratis evident, o carte. Refuzat, i-auzi ce-i spune el scriitorului: “atunci dă-mi banii pe carte!” Căci el cu cartea, discul, albumul atinse şi de un autograf mişuna apoi prin cârciumile Capitalei şi le vindea pentru o sticlă de vin. Superbă subspecie, constituită din foşti sau pârâţi jurnalişti or ţuţeri din redacţiile diverselor jurnale postdecembriste. Nu ştiu dacă au un sindicat al lor, ar trebui la cât sunt de numeroşi, în schimb posedă un aparat de organizare pus la punct ca un ceas. Ca un complot antiţarist. Ştiu răspândirea evenimentelor, inclusiv a celor simultane; programare, invitaţi, meniu, tot. Iată-l pe nea Frâncu fost gazetar, sportiv – adică a publicat şi el câteva cronichete acolo – de la organul ţărănist dispărut de zece ani. Vine cu sacoşe de plastic, se aşează strategic pe lângă platoul cel mai generos în cărnuri şi finessuri aşteptând momentul “m”: când, ori cineva bate violent cu cuţitul în pahar, ori spune “vă rog, niţică atenţie!”, ori ambele… Atunci, tot invitatul priveşte spre cel ce a dat semnalul şi, firesc, începe să-l asculte. Estimp, Mr Pishcot, cu o dexteritate trădând o veche practică basculează, ca un prestidigitator, tot conţinutul platoului în sacoşe. Viteza luminii în acest caz, este umilită, ea evocând căt de cât mersul gastropozilor … Apoi, imperturbabil, basculantistul nostrum devine brusc un ascultător concentrat spre vorbitor.

Aşa cum, ne spunea magistrul Evgen Barbv în “Princepele” său, cerşetorii Bucuresciului îl aveau de şef pe Spancioc Bozagiul, şi pişcotarul are un lider. Incontestabil, prezentabil, înalt, drept, privire pătunzătoare de şoim, grizonat, cu tot părul, pus totdeauna la patru ace, impecabil. Avea o carte de vizită pe care scria “director la Ministerul Culturii” deşi el era numai operator-computer, – dactilografă! – la o firmă ce presta ŞI pentru ministerul în cauză. Artist al escrocheriei. Cine îndrăznea să-i ceară lui “invitaţia. vă rog!” ? Îl rezolva cu o privire. Everestiană. Încât, mica gâză pământeană, strivită, nu mai scotea nicio silabă. Lider, monşer! Mai avea şi un nume. Şi un prenume. Care evocau toţi paşoptiştii transilvani, toată şcoala ardeleenă, tot natul lui Bărnuţ, ceva de gen: Ilarion Ezmerald Chioftelie. Dacă venea, că nu-l invita nimeni undeva, şi nu-i plăcea mâncarea sau calitatea vinului, făcea scandal. Era indignat. Atunci costumul lui impacabil se transforma într-o pereche de zdrenţe de purtat prin mahalaua veche. Îşi dădea “aroma” pe faţă, cum spunea poetul Geo…

Până într-o zi când un sărbătorit l-a întrebat simplu “ dar, tu cine eşti, cine te-a invitat aici!? Marş afară!” Şi aşa a rămas mişcarea pişcotară fără lider, iar liderul fără funcţie…

Să nu uit varianta de minimă rezistenţă: la festinurile sărace aveau trepăduşii care miroseau, ca înainte-mergători, cum stau lucrurile şi apoi, la intrare dădeau codul : “nu e de treabă, au numai sărăţele şi apă plată…”

…dar şi ei sunt creştini de-ai noştri.