Anul 2019 a debutat sub semnul crizelor internaționale. Cum le va răspunde Președinția română a Consiliului UE?

BREXITUL ÎN BLOCAJ

Puțini anticipau că Guvernul României va fi obligat să își înceapă mandatul de Președinte al Consiliului UE sub o avalanșă de crize internaționale cărora va trebui să le răspundă transformând în simfonie actuala cacofonie politică europeană.

Chiar dacă președinția Consiliului pentru afaceri externe îi aparține cu titlu permanent Înaltului Reprezentant / Prim Vicepreședinte Federica Mogherini, Guvernul român, care are responsabilitatea generală a conducerii rotative a Consiliului UE, nu poate rămâne pasiv. Rolul principal, în aceste condiții speciale (ne referim la bicefalismul de facto al Consiliului pentru afaceri externe), va reveni însă Primului Ministru. Ceea ce deja începe să se vadă.

O primă criză a fost amorsată prin votul Camerei Comunelor care a respins aranjamentul privind organizarea și efectele Brexitului. Cu doar câteva luni înainte de data limită pentru ieșirea Marii Britanii din UE și după multe luni de negocieri dificile, alergătorii sunt trimiși înapoi la linia de start, cursa trebuind a fi reluată sub presiunea timpului și a neliniștilor sociale de pe ambele maluri ale Canalului Mânecii.

SUA continuă să insiste pentru o despărțire totală și brutală, urmând ca relațiile viitoare dintre părți să se desfășoare în condițiile generale stabilite de Organizația Mondială a Comerțului. În acest caz Președintele Trump oferea ca premiu aliatului britanic un acord comercial foarte avantajos. Nu se știe, însă, dacă oferta mai este valabilă în condițiile actualului blocaj bugetar al administrației americane.

O variantă simetrică acesteia este renunțarea la Brexit, cu sau fără un referendum prealabil. Dacă Germania dorește să pedepsească Marea Britanie pentru îndrăzneala de a întoarce spatele UE, ea nu pare deloc doritoare, însă, să vadă Marea Britanie întorcându-se la domiciliul european pe care tocmai încearcă să îl reamenajeze împreună cu Franța.

O deplasare a premierului român sau a unui mesager personal al acestuia în Marea Britanie, pentru consultări aprofundate și o inițiativă comună vizând reluarea negocierilor și ajungerea la o înțelegere acceptabilă tuturor părților, ar fi mai mult decât dezirabilă. Cu siguranță ea ar fi salutată la Londra și Washington. Dacă va produce iritare la Berlin sau Paris, asta nu ar fi decât de natură să arate că respectivele capitale au motive să ia mai în serios și să trateze mai respectuos Bucureștiul.

SFÂNTA ALIANȚĂ

Tot în zona crizelor de politică externă se situează semnarea tratatului de cooperare și integrare franco-german, semnat la Aachen / Aix-La-Chapelle – locul de încoronare a împăraților Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și orașul unde în 1818, după înfrângerea lui Napoleon, Franța a fost chemată să adere la Sfânta Alianță. Pe atunci aceasta din urmă aduna imperiile Europei centrale și orientale în încercarea de a înăbuși din fașă elanurile revoluționare ale occidentului francez.

Acum, Tratatul de la Aachen a asociat globalismul macronian și imperialismul merkelian pentru a pune frâu suveranismului statelor central și est europene și a aboli statutul SUA de putere europeană”(sic!).

Cum va reacționa UE față de acest tandem care se constituie ca o uniune în cadrul uniunii, cu pretenția de a standardiza politica tuturor membrilor, ierarhizați pe ranguri?

Președintele Consiliului European, polonezul Donald Tusk, prezent alături de liderii celorlalte instituții ale UE la ceremonia de semnare de la Aix-La-Chapelle a atras atenția că statele est europene nu pot vedea cu ochi buni nici emergența unei UE cu mai multe viteze, nici ascensiunea unui imperiu, fie el și „prietenos”, franco-german sau a unei Europe germane.

În schimb, Președintele Klaus Iohannis, invitat în locul premierului Dăncilă în numele Consiliului UE (deși statutar nu avea cum să îl reprezinte), a binecuvântat Tratatul, împreună cu Președintele Comisiei, Jean-Claude Junker. Aceasta în ciuda faptului că acordul franco-german este contrar intereselor României atât ca stat membru condamnat la un statut de mâna a doua în cadrul UE, cât și ca partener strategic al SUA.

Premierul Dăncilă va avea urgent de clarificat această situație, măcar cu privire la atitudinea României, dacă nu și la cea a UE. Un document de poziție, comprehensiv și coerent, cu privire la raporturile dintre UE și SUA, va trebui urgent inițiat și adoptat.

După cum Președinția română este aceea care are obligația morală de a coagula rezistența statelor central, est și sud-est europene, fie împotriva proiectului UE cu două viteze, fie în favoarea unei UE multipolare dar cu centre de putere simetrice.

O întâlnire informală a primilor miniștri din aceste state convocată la București ar fi mai mult decât bine-venită, atât din punctul de vedere al mesajului simbolic trimis protagoniștilor UE, cât și din punct de vedere practic.

GLOBALISM CONTRA MULTIPOLARISM

O a treia mare criză cu reverbe-rații internaționale este cea din Venezuela. SUA și majoritatea statelor Americii Latine au recunoscut ca Președinte legitim pe liderul opoziției, deși formal acesta nu a câștigat alegerile. Rusia, China, Turcia, Iranul, Mexicul au rămas de partea Președintelui rezultat din alegeri. Unde se va plasa UE?

Răspunsul la această întrebare a împărțit membrii UE. Într-o încercare de compromis, mai mulți dintre aceștia – Franța, Germania, Spania, dar și Marea Britanie, încă membru – au cerut reluarea alegerilor, respectiv alegeri prezidențiale anticipate.

De fapt, lupta se dă între două modele de ordine mondială: cea a globalismului neoconservator și cea a multipolarismului național, cea a globalismului absolut (unipolar) și cea a globalismului plural (multipolar). UE este în principiu de partea formulei din urmă.

Va accepta ea că această formulă este compatibilă cu doctrina Monroe  și va susține în cele din urmă poziția SUA, sau se va alătura Rusiei și Chinei, cu riscul de a deregla balanța mondială de putere? Ideea alegerilor anticipate, care oricum nu prea are șanse de a triumfa, se reduce doar la a cumpăra timp. Ceea ce nu va aduce vreun beneficiu, ci va irita pe toată lumea.

Problema este pe agenda întâlnirii miniștrilor de externe de la București. Cum se va plasa România?

Când problema este prea complicată pentru a primi o soluție acceptabilă, se poate recurge la două metode de abordare: se evocă și se apără cu strictețe principiile; se complică problema încă și mai mult. În ambele cazuri se ajunge la o „înțelegere în pachet”(„package deal”) care, de regulă, nu mulțumește pe nimeni, dar cu care toți pot trăi onorabil. Va ști diplomația română să compună și să propună pachetul câștigător? Altădată putea. Să sperăm că așa va fi și acum.

AMBASADA CARE DEZBINĂ

De pe lista problemelor sensibile nu poate lipsi Israelul, acum cu tema mutării ambasadelor la Ierusalim. Guvernul român este pregătit să o facă. Președintele României se opune. Protagoniștii UE, la fel. Ministrul de externe român joacă la două capete. Cel european rămâne consecvent unui israeloscepticism căruia Ierusalimul speră ca Președinția română a Consiliului UE să îi pună capăt.

Premierul Dăncilă a dat un semn în sensul așteptărilor israeliene prin vizita sa neașteptată făcută la Ierusalim de îndată după preluarea președinției rotative a Consiliului UE. Ce urmează?

Sediul ambasadelor aparținând statelor membre ale UE acreditate în Israel este mai mult decât o chestiune de simbol sau de logistică. Acesta are o încărcătură politică imensă. O abordare unitară a UE este de dorit. În lipsa consensului, libertatea de decizie a fiecărui membru este obligatorie. Guvernul Dăncilă poate intra în istorie tăind „nodul israelian”

Contextul este, deci, complicat. România este la serviciu. Inclusiv în calitate de președinte al Consiliului UE. Ea trebuie să joace. Și să câștige. Eșecul nu este o opțiune.