EXCLUSIV. Cristian Păun: Adevăr și iluzie în promisiunile partidelor

În preajma alegerilor, politicienii se transformă în magicieni care uită rapid de constrângerile bugetare și promit electoratului tot ce are nevoie să audă: de la reduceri de taxe la creșteri fabuloase de pensii și salarii. Iar, anul acesta, liderii partidelor și-au luat rolul de magicieni mai în serios ca niciodată. Am vorbit cu Cristian Păun, expert economic, despre ce este iluzie şi ce este adevăr în promisiunile partidelor.

Vi se par realiste programele propuse de partide? Există șansa ca bugetul României să fie afectat negativ din cauza reducerilor de taxe şi impozitelor, PIB-ul să sufere o contracție cu consecințe majore?

Bugetul României nu este un sac fără fund. Și nu este ceva la care legiuitorul născocitor de fantezii electorale să facă o simplă trimitere. Este o resursă la care suntem obligați să contribuim prin taxele pe care le plătim (bogați și săraci deopotrivă) și față de care guvernanții au datoria să o gestioneze cât mai cumpătat. Ei sunt în slujba noastră și nu invers. Ei ne sunt datori cu explicații și nu invers. România este în momentul de față stabilă macroeconomic și clar că astfel de reduceri dacă nu sunt făcute cu cap produc dezechilibre. România deja a consumat aproape tot spațiul de manevră în materie de datorie publică. Ne apropiem de procente periculoase din PIB și trebuie să fim atenți că PIB-ul este pe creștere acum, o contracție a sa ne poate duce la probleme grave, similare cu ale Greciei. Ce se întâmplă acum în România corespunde sintagmei „te întinzi mult mai mult decât ți-e plapuma” dintr-o dorință disperată de a da bine în fața electoratului și de a-i alimenta acestuia iluzia că îți pasă de el, chiar și în ultimul ceas.

Promisiunile politicienilor, iluzii ieftine 

Asistăm la un concurs electoral de tip „dacă unii (PSD) anunță că reduc TVA la 18%, ceilalți (PNL) promit repede că ei mai scad 2 procente”, ceea ce este periculos deja. Sunt totuși suficienți oameni instruiți printre cei care au realizat programele de guvernare, de ce propun non-soluții sau programe spectaculoase, dar care se vor dovedi rapid că nu sunt aplicabile?

Este o disperare foarte mare în România la nivel de politicieni. Trebuie schimbat ceva clar, însă partidele evită să ia taurul de coarne. Electoratul nu iese la vot și pace. Așa că politicienii noștri acum lasă la o parte doctrina și ideologia (dreapta – stânga) și luptă la baionetă pentru a fura voturi: liberalii nu mai pot de grija asistenței sociale, în timp ce social-democrații nu mai pot de grija reducerii taxelor. Un haos ideologic total din care nimeni nu mai înțelege nimic. De soluțiile propuse ce să mai vorbim. La cât sunt de halucinante, sigur îi vor ameți pe câțiva și sigur vor genera efectul de „fumigenă” scontat. Sunt iluzii ieftine vândute pe post de panaceu național. Nu poți să ceri să ai în același timp taxe reduse și un sistem public nereformat, care consumă foarte mulți bani. Eșuezi clar în deficite într-o primă fază și, ulterior, în expandarea datoriei publice.

Un fond de investiții public este la fel de inutil ca o bancă

Ambele partide vin cu ideea creării unui Fond de Investiții din care vor suporta aceste programe. Deși Codul Fiscal a fost în cele din urmă un program realizat în baza unui consens politic, niciunul dintre partide nu a vorbit de continuarea implementării unor măsuri precum reducerea TVA la 19%, renunțarea la taxa pe stâlp şi la supraacciză. Cum traduceți asta şi ce implicații pot fi?

Este exemplul perfect pentru ceea ce spuneam: lupta ideologică nu contează, doctrina nu contează, principiile economice nu contează. Astfel că ambele partide mari din România (că despre ele discutăm în principal) se întâlnesc pe multe puncte comune, deși ideologic ar trebui să se afle pe poziții principiale diferite. Un fond de investiții public este la fel de inutil ca o bancă publică sau ca un sac de bani proaspăt tipărit de banca centrală. Atât timp cât banii din acel fond se vor împărți politic, pe criterii arbitrare care ignoră complet prioritățile reale sau calculul economic, fondul respectiv va servi de minune antreprenorilor politici, ci va fi, mai degrabă, sursă de rentă politică și mai puțin de bunăstare sau progres. În privința TVA, normal ar fi ca românii să beneficieze măcar de TVA-ul de dinainte de criză, dacă nu chiar de unul mai redus.

Cum se va construi, concret, acest Fond de Investiții?

Sursa nu poate fi decât din emisiunea de obligațiuni guvernamentale (care crește datoria publică), din taxele existente (mai puțin probabil pentru că observăm că ele nu prea acoperă mare lucru) sau din inflație. Toate aceste surse sunt incerte, periculoase pentru dezvoltare și progres. Normal ar fi să vorbim de încurajarea fondurilor de investiții mari din lume, cele private ca ele să vină să se listeze la bursa românească sau să listeze produse private de acest tip care să dezvolte România. Într-o economie de piață, partidele de dreapta sau de stânga ar trebui să vorbească despre conectarea dezvoltării la sursele private de finanțare (cele sănătoase) și nu despre conectarea dezvoltării la mâna „tătucului stat”.

Programele PSD și PNL au destule elemente comune, precum renunțarea la taxe sau dublarea salariilor profesorilor şi medicilor. Totuși, care din cele două programe de guvernare vi se pare mai realist?

Niciunul. Pentru că în aceste programe lipsesc soluțiile reale care să genereze cele două proiecte majore pe care se axează: reducerea de taxe și creșterea cheltuielilor publice aferente cheltuielilor cu salariile în Educație și Sănătate. Neseriozitatea și lipsa de credibilitate ale celor două programe pleacă și din faptul că nu există studii macroeconomice de impact în spatele lor, nu există cifre consistente care să susțină aceste opțiuni declarate înainte de vot.

Iluzia aceasta a politicianului potrivit căreia salariul minim crește odată cu bunăstarea săracilor trebuie demontată din start. Este o măsură aberantă care contravine principiilor economiei de piață și care, în final, are efecte adverse clare: antreprenorii nu îi vor mai angaja exact pe cei din zonele sensibile – cei aflați la început de carieră (tinerii / absolvenții), cei care fac munci mai puțin avansate (curățenie în birouri de exemplu), cei care au calificare mai redusă etc. Există o întreagă literatură economică și studii empirice pe acest subiect. Logica și argumentația economică se lovesc însă ca un zid de politicieni (nu doar din România) pe foarte multe subiecte, inclusiv acesta.

10 companii private de top din lume produc și vând în momentul de față cât 20 de Românii

„Moda nouă” în această campanie ultra-politizată este că toți vorbesc acum despre „capitalul autohton”. Cum ar trebui susținut capitalul românesc?

Ambele partide au arborat acum „naționalismul”. Naționalismul nu are ce să caute într-o economie de piață. Capitalul românesc sau nu, tot capital rămâne. În fond, e resursa care lipsește cel mai mult României de ani buni. Fără această resursă degeaba suntem noi bogați în materii prime sau forță de muncă pentru că nu există liantul fundamental care este capitalul. Capitalistul (român sau nu) face aceleași calcule în termeni de profit și pierdere. Calculele economice sunt aceleași și pentru „român”, și pentru „străin”. România trebuie urgent conectată la piața internațională a capitalurilor private și nu izolată de acestea în așteptarea formării de capital mioritic. Noi ne aflăm în competiție directă cu țările din jurul nostru. E ca și cum ai spune: Îmi deschid o afacere și mă limitez doar la profitul reinvestit sau doar la capital furnizat de cetățeni români. Când faci așa ceva, clar că vei avea probleme de creștere și dezvoltare economică. Politicienii ar trebui să insiste masiv pe dezvoltarea piețelor financiare, pe conectarea bursei locale la nivel european și internațional, pe educația financiară etc. Naționalismul nu are ce să caute în economie și nu trebuie invocat cu atâta asiduitate într-o lume în care accentul se pune pe globalizare, deschidere și toleranță.

Referitor la terminologia campaniei şi la sloganuri: cei de la PNL nu mai vorbesc despre ŢARĂ, ci despre PATRIE şi nu mai discută despre REGIONALIZARE, ci de un NOU minister, al Satului Românesc. Mai la stânga eșichierului politic, PSD şi ALDE ne invită să „îndrăznim să credem” în România. Vă atrag atenția aceste mesaje?

E destul de slabă această campanie. Atât timp cât nu ți-ai asumat guvernarea, nu prea poți să spui multe despre meritele tale. Și atunci muți discuția într-un alt plan. Acela al iubirii de patrie, al interesului național, al naționalismului, spiritului civic etc. Teme care sunt destul de vagi și destul de inofensive. Este soluția perfectă pentru a disimula grija enormă pe care (nu) o ai față de cetățenii tăi și este calea către amețirea completă a electoratului. Chiar nu îmi este clar ce câștigă aceste partide din lupta pe teme de tipul „român” sau „național”.

Ruptura între cele două lumi sau între cele două „logici” (cea politică și cea economică) nu e de azi, de ieri. Ce nu se înțelege este că, atunci când în alocarea resurselor primează exclusiv criteriul politic, falimentul nu e foarte departe. Atunci când vinzi iluzii fără să le argumentezi, să le justifici sau să le estimezi impactul economic nu faci decât să mai pui un umăr la căruța care alunecă spre prăpastie.

Nu avem o economie de piață funcțională

După renunțarea la cele peste 100 de taxe (un proiect legislativ votat deja de PSD în Parlament), social democrații spun că îşi doresc şi renunțarea la orice tip de impozit pe mașini din ianuarie 2018…

România nu este cel mai ieftin stat nici pe departe. Cu toate acele taxe eliminate, tot vom rămâne în top 6 țări din UE cu cea mai mare fiscalitate pe muncă, tot vom plăti o cotă unică de vreo 30% pe capitalul investit (16% că obții profit și cam 16% că îl repartizezi ca dividend), și tot vom plăti printre cele mai mari TVA-uri din UE. În plus, nu suntem ieftini și pentru că, după ce plătim aceste taxe, nu primim mare lucru de ele. Primim probleme suplimentare pentru care trebuie să scoatem bani suplimentari din buzunar: după ce plătesc taxe pentru drumuri, îmi stric mașina în gropi și scot bani suplimentar din buzunar. Guvernul trebuie să țină cont de argumentul economic final – raritatea resurselor, iar parlamentul nu poate să promită lucruri care ies din această logică economică pentru că ajungem clar la faliment.

N-avem cadastru, deci probabil nu o să avem subvenții pentru agricultori în 2020, nu avem irigații şi nici intenția de a investi bani în acest domeniu, şi nu avem nicio lege care să împiedice cumpărarea terenului agricol de străini…

Nu avem multe lucruri. În general vorbind, nu avem o economie de piață funcțională. Avem aceeași economie dependentă semnificativ de „tătuc” și banul public. E mai comod și mai ușor să aștepți să ți se (re)facă sistemul de irigații decât să te organizezi local să rezolvi pe cont propriu problema. Acest aparent scut de protecție pe care îl oferă statul e nociv și iluzoriu. Pe termen lung face mai mult rău decât bine. Cumpărarea terenurilor de „străini” nu e o problemă reală. Problema reală este faptul că, în continuare, cel mai mare deținător de terenuri agricole și păduri este statul. Și că multe lucruri rele care se întâmplă pe acele terenuri sunt din vina lui (mă refer la despăduririle ilegale).

Cum ar trebui  să arate România peste 4 ani, dacă ar fi guvernată cu responsabilitate sau e dificil de realizat o prognoză în condițiile „turbulenţelor” prezente la nivel european, ale dezbaterilor şi ale deciziilor legate de viitorul pieței comune?

La ce potențial economic avem ar trebui să fim cel puțin la nivelul Poloniei, dacă nu mai sus. Întotdeauna îmi place să fac această comparație ușor de verificat: 10 companii private de top din lume produc și vând în momentul de față cât 20 de Românii. Aici avem de lucrat: să facem ca tot mai multă activitate economică globală să se întâmple în România. Cât mai mult din afacerile internaționale să se localizeze la noi, să dea de muncă românilor și să pună la treabă mințile deloc lipsite de creativitate și inteligență din această țară. Dacă pistonăm prea mult pe teme de tipul „național”, „românesc” sau „tradițional” riscăm să ne izolăm, cu consecințele economice de rigoare.

Dacă ar fi să sintetizați programele pe care le-ați analizat, care ar fi „eticheta” pentru fiecare partid?

Populism național și naționalism populist. Am preferat acest joc de inversare de cuvinte pentru a arăta că cele două programe (mă refer la PNL și PSD) sunt cam aceeași mâncare de pește. România nu mai este împinsă demult în sus de politicieni. Supraviețuirea noastră, atât cât există, se datorează unui număr limitat de oameni de afaceri sau de companii multinaționale care încă se încăpățânează să reziste corupției, birocrației, infernului fiscal și legislativ din România.

Atât timp cât partidele nu vin cu o viziune nouă despre cum să arate România și atât timp cât discuții fundamentale sunt ratate sistematic, nu avem cum să vedem ceva spectaculos în perioada următoare. Problema este că politicienii încă nu sunt lămuriți pe chestiuni vitale cum ar fi rolul și dimensiunea statului într-o economie de piață, virtuțile privatizării, importanța proprietății private, importanța sistemului financiar, de importanța libertății contractuale, efectele diminuării corupției etc.  – teme care lipsesc cu desăvârșire din dezbaterile publice. Planurile, proiectele și „strategiile de țară” au ratat sistematic de-a lungul timpului astfel de teme sensibile. Asta arată clar calitatea sistemului politic și perspectiva scăzută de schimbare în viitorul apropiat sau îndepărtat.

***

Cristian Păun este profesor universitar, consultant economic și financiar pe diferite proiecte cu finanțare publică și privată