Ziua deținuților politici. Petre Țuțea: La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs!

La 9 martie este marcată, în fiecare an, Ziua deţinuţilor politici anticomunişti din perioada 1944-1989. Proiectul de lege privind declararea zilei de 9 martie „Ziua deţinuţilor politici anticomunişti din perioada 1944-1989” a fost adoptat de Camera Deputaţilor în şedinţa din 22 noiembrie 2011, cu 285 de voturi favorabile, trei împotrivă şi şase abţineri.

• Hijab-ul a intrat în lumina reflectoarelor la Paris
• Mediocritatea în era AI. De ce doar profesioniștii adaptabili vor supraviețui transformǎrii digitale
• MApN: O dronă rusească s-a prăbușit în Galați
• Rolls-Royce SMR și CEZ deschid un nou capitol în energia nuclearǎ a Cehiei
• Nazare a anunțat desființarea unui număr important de sedii ale ANAF

„Onorăm astăzi memoria tuturor deținuților politici anticomuniști, acei oameni curajoși și demni care s-au opus, cu toată tăria și într-un mod democratic, dictaturii, luptând pentru libertate și adevăr. Jertfa lor a făcut posibilă eliberarea din lanțurile tiraniei, deschizându-ne drumul către democrație și progres.”, a transmis premierul Nicolae Ciucă, într-un mesaj.

Unul dintre cei mai importanți lideri politici ai României, Ion Mihalache, în timpul procesului intentat de comuniști

„În închisorile și lagărele comuniste, deținuții politici au cunoscut fața hidoasă a unui regim criminal și odios, fiind supuși unor suferințe greu de imaginat ce au lăsat răni adânci. Bestialitatea cu care au fost torturați le-a marcat, pentru totdeauna, trupurile și sufletele, dar nu le-a pervertit spiritele, care au rămas vigilente și profund atașate valorilor fundamentale. Negura acelor vremuri a fost luminată de speranța că dictatura va fi învinsă, iar adevărul și dreptatea vor triumfa.

Regimul comunist a însemnat teroare, minciună, represiune, umilință, disperare, sărăcie, în definitiv, un univers apocaliptic ce le-a răpit românilor, pentru aproape jumătate de secol, șansa modernizării și dezvoltării. Lecțiile istoriei trebuie învățate, cei vinovați de crime și abuzuri pedepsiți, iar modelele de rezistență democratică din perioada comunistă trebuie să ne inspire acțiunile. Avem responsabilitatea de a educa tinerele generații în spiritul adevărului și de a le transmite respectul față de valorile și principiile democratice.

România a făcut progrese semnificative în ceea ce privește asumarea acestei pagini dureroase din istoria națională și este absolut necesar ca eforturile să continue în aceeași direcție. Nu trebuie să uităm niciodată experiența sinistră a totalitarismului, iar politicile memoriei au obiectivul de a prezenta, fără idealizări, faptele.

Astăzi, mai mult ca oricând, suntem martorii ororilor care sunt generate de agresiunile revizioniste, de încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale, a normelor dreptului internațional și a demnității umane. În fața acestui afront nejustificat la adresa păcii, stabilității și democrației, acțiunile noastre converg spre sancționarea tuturor acestor abuzuri și promovarea valorilor umanității.

Să păstrăm vie amintirea deținuților politici anticomuniști și să apărăm, cu toată determinarea, valorile și principiile democratice în care aceștia au crezut și care reprezintă pilonii României de astăzi!”, arată prim ministrul român.

Sub regimul comunist, Petre Țuțea face 13 ani de închisoare politică în anii 1948-1953 şi 1956-1964

44 de penitenciare și 72 de lagăre

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici, arată Alba 24.

Închisoarea din Aiud, recunoscută şi sub denumirea de „Zarca Aiudului” a „găzduit” între zidurile sale, sub regimul comunist, deţinuţi politici cu pedepse mari, proveniţi din toate categoriile politice şi sociale.

În apropierea închisorii, în locul numit Râpa Robilor se află osemintele multor deţinuţi decedaţi în penitenciar şi aruncaţi în gropi comune.

IICCR și Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului din București au identificat în arhive un număr de aproximativ 93.000 de fișe de foști deținuți politici care au trecut prin închisori și lagăre de muncă, în perioada 1945-1989.

Având în vedere că numeroși deținuți politici au fost încarcerați fără procese, iar actele lor de detenție nu au fost întocmite, se estimează că numărul real al condamnărilor politice a fost mult mai mare.

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România a ajuns la concluzia că în jur de 600.000 de persoane au fost condamnate pe criterii politice, în perioada 1945-1989.

Conform documentelor oficiale, numărul de decese survenite în rândul celor aflați în cercetări sau în detenție, în perioada 1945-1964, a fost de 3.847, din care decese în timpul cercetărilor – 203, în timpul executării pedepsei – 2.851, condamnați la moarte și executați – 137, decese în lagărele de muncă – 656.

Adăugând, la cifra deținuților politici, și pe cei internați administrativ (aproximativ 200.000), pe țăranii condamnați pentru delicte mascate ca fiind de “drept comun”, pe cei aproximativ 150.000 de prizonieri de război din perioada 23 august – 13 septembrie 1944 (unii ofițeri ajungând deportați inclusiv în Siberia), pe sutele de mii de deportați, evacuați, strămutați, ori persoane cu „domiciliu obligatoriu”, prizonieri, internați în azilele psihiatrice cu caracter politic sau, pur și simplu, oameni trecuți prin anchete, pe basarabenii și bucovinenii repatriați cu forța în URSS, ca și pe cei 520.000 de tineri forțați sã muncească în “armata cenușie”, adevărate lagăre de muncă militarizate, pe zecile de mii de “frontieriști”, ce încercau să treacă frontiera (mulți împușcați pe graniță), pe femeile decedate din cauza politicii demografice, se poate estima că cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la două milioane de persoane.

Torţionarul Franz Ţandără a dat un interviu în anul 2002 în care povestea cu mare emfază ce torturi le aplica oamenilor nevinovaţi şi plăcerea pe care o avea atunci când îi schingiuia.

Este o mărturie care arată ce se întâmpla în acele vremuri.

Un alt torționar, Gheorghe Crăciun, a fost directorul penitenciarului de la Aiud. Avea patru clase, dar nu avea complexe în fața lui Petre Țuțea și Petre Pandrea.

Între marii torționari ai perioadei staliniste, Gheorghe Crăciun are un loc aparte. În lunga sa carieră de ucigaș, pe unde a umblat, i-a anchetat printre alții pe Alexandru Vaida-Voievod, A.C. Cuza, Emil Hațieganu sau Mircea Vulcănescu, dar și pe mulți alți deținuți politici.

A spus cineva că am spălat creierul acolo. Păi dacă se spală creierul lui Dumitrescu Borcea sau al lui Groza și nu mai va face crime în viitor, apoi asta îi rău? Hai să zâcem pe linia spălării creierului.

Gheorghe Crăciun, torționar

Și copiii au avut de suferit. Ileana Opriș s-a născut la 10 februarie 1954, în închisoarea-spital Văcăreşti.

Mama sa, Elena Opriş (n. Samoilă) era condamnată la 8 ani temniţă grea pentru „omisiune de denunţ”, iar tatăl, Traian Opriş, a fost şi el condamnat la 5 ani temniţă grea pentru acelaşi delict.

Ileana Opriş a stat 16 luni în închisorile comuniste, alături de mama sa, până când a fost luată de fratele tatălui său. La eliberarea mamei avea 3 ani şi jumătate.

• „Eu m-am născut în 1954, iarna, în acel februarie cumplit, de care îşi amintesc foarte mulţi până în ziua de astăzi, în închisoarea Văcăreşti.
• Am stat acolo un an şi patru luni, timp în care mama nu a avut voie, până la şase luni, să mă vadă desfăşată; era un mod de a o chinui. Nu ştia dacă nu-mi lipsesc degete, dacă sunt sănătoasă.
• M-au ţinut în puşcăria Văcăreşti un an şi patru luni, după care au încercat să o convingă să mă trimită la un orfelinat. Mama nu a acceptat, fiind o persoană foarte ambiţioasă, şi a insistat să fiu luată de fratele tatei, care era la Oradea şi care mai avea doi copii.
• Cu greu a acceptat conducerea penitenciarului varianta aceasta, dar, până la urmă, a venit unchiul meu de la Oradea, şi m-a dus la ei, unde am fost iubită şi îngrijită, în ciuda faptului că aveau o situaţie materială destul de grea. În 1957, când aveam trei ani şi jumătate, a venit mama, din puşcărie. Bineînţeles că nu am recunoscut-o. Nici ea n-a ştiut, în timpul ăsta, nimic despre mine; nu ştia dacă mai trăiesc”.

(Fragment din interviul cu Ileana Budimir n. Opriș, realizat de Angela Bilcea, iunie 2012, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 3246)

Eliberarea deținuților

Amnistierea și eliberarea majorității deținuților politici din România a fost stabilită prin decretele nr. 767/1963, nr. 176 și nr. 411/1964, care nu au fost publicate în Monitorul Oficial, așa că publicul larg nu cunoaște conținutul lor.

Înainte de a fi eliberați, deținuții au fost avertizați că nu le era permis să vorbească despre ce au pățit prin diferitele locuri de detenție.

De ce să nu vorbească? Pentru ca românii să nu afle atrocitățile comise acolo. Spre exemplu, contraamiralul Gheorghe Koslinski a fost ucis prin înfometare în Penitenciarul Aiud.

Acesta a fost comandantul escadrilei de distrugătoare a României, adjutant al regelui Ferdinand și președinte al comisiei pentru construcția primului submarin românesc, ”Delfinul”, dar era considerat de comuniști criminal de război. Povestea sa, mai jos.

Potrivit statisticilor oficiale, în ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru delicte împotriva securității statului era de 17.613. Numărul lor a scăzut în 1962 de la 16.327 la 13.017, în urma eliberării mai multor legionari.

În 1963, el s-a redus la 9.333, pentru ca în 1964 majoritatea celor rămași în închisori să fie puși în libertate.

Într-un document de bilanț al M.A.I. privind grațierile efectuate la sfârșitul anului 1963 și în prima jumătate a anului 1964, apare menționat faptul că au fost puși în libertate 10.014 condamnați.

Autorul sintezei considera că majoritatea acestora s-au integrat sau își manifestă intenția de a participa efectiv la viața socială, alții „au adoptat o poziție de espectativă și izolare, evitând a mai veni în contact cu persoane suspecte și a purta discuții cu caracter politic din teama de a nu atrage atenția organelor noastre”.

După eliberarea deținuților politici din 1964, Securitatea a declanșat o acțiune de supraveghere informativă la nivel național.

Suspecții puteau fi nu doar foștii detinuți politici, ci și persoane fără antecedente politice, dar care erau considerate „cu potențial ostil“.

Ne roagă să nu-i uităm

„Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.

Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective. Format din Muzeul de la Sighet şi din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, cu sediul în Bucureşti, precum şi organizator al Şcolii de Vară, Memorialul este o instituţie a Memoriei, unică în felul ei prin faptul că este în acelaşi timp institut de cercetare, de muzeografie şi de învăţământ.La întrebarea „Poate fi reînvăţată memoria?”, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România este un convingător răspuns afirmativ.” Ana Blanda

„În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.  Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-şi abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate fronturile şi a murit de septicemie după ce lipitorile i-au supt venele în orezăria unde fusese dus la muncă forţată; cei trei copii bănăţeni – doi gemeni de un an şi fratele lor mai mare – morţi de frig în decurs de o săptămână în bordeiul deportării lor în Bărăgan; studentul care s-a sinucis la Piteşti ca să scape de torturile „reeducării”; ţăranul cu un iugăr de pământ, mort în închisoarea unde a ajuns pentru că pusese la poştă o scrisoare „cu conţinut denigrator”; fiii şi fiicele respinşi de la şcoală ca „duşmani ai poporului”; mamele obligate să divorţeze de taţii închişi pentru a salva „dosarul de cadre al copiilor”; savantul care şi-a sacrificat viaţa pentru a salva de pneumonie un tânăr; marii ctitori ai României coborâţi de pe culmile Unirii din 1918 în temniţele mucegăite de la Galaţi, Sighet, Aiud şi Râmnicu Sărat…Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost…

…Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm.” Romulus Rusan (2006)