Gulagul românesc

La 30 de ani de la căderea comunismului în România, mai există încă oameni care sunt de părere că acele vremuri ar trebui să se întoarcă.

• Veştea, primul mesaj către liberali: Nu e o amenințare!
• Tomac „ne-a îmbrățişat” şi-a plecat. Liberalul Adrian Veştea, nominalizat de Nicuşor Dan. Bolojan: Un act ostil, o încercare de a rupe PNL
• Simona Halep s-a retras. „Nu regret nimic și vreau doar să mulțumesc vieții și universului pentru tot ceea ce am primit”
• Acum 3 ani, România avea cea mai ieftină benzină din Europa. Azi e la nivelul din cele mai scumpe state membre UE
• Proiect. Șefii instituțiilor care nu acționează pentru recuperarea prejudiciilor constatate de Curtea de Conturi riscă închisoare până la cinci ani

Istoria unui penitenciar de maximă securitate

Sunt tineri și vârstnici care nici după trei decenii nu înțeleg de ce a fost rău comunistul, securistul, Stalin, Dej sau Ceaușescu. Poate de aceea le este ușor să „înghită” pastilele de istorie falsificată pe care unii le aruncă, manipulându-i în cel mai grosolan mod.

Istoria nu place tuturor, e drept. Însă propriul trecut, măcar cel recent, ar fi un bun „tratament”.

Pentru ca tinerii să nu se mai întrebe ce au bătrânii cu Securitatea, pentru ca unii vârstnici să nu mai aibă amnezie selectivă, o soluție ar putea fi o excursie la Sighet.

Aici, în inima Maramureșului, este cel mai important muzeu al gulagului concentraționar românesc.

Penitenciarul de la Sighet a devenit după 1945 „unitate de muncă specială”, fiind cunoscut și sub numele de „colonia Dunărea”. Închisoarea de la Sighet era supusă unui secret total și, în mod firesc, unei paze excepționale, un motiv în plus fiind acela că frontiera Uniunii Sovietice se afla la mai puțin de 2 km.

După 1945, prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi deportaţi din U.R.S.S. În perioada 1948-1950 au fost închiși aici elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană. Mulți dintre cei care ajungeau aici nu aveau parte nici de anchetă, nici de judecată. Unii ajungeau în Penitenciarul de la Sighetul Marmaţiei numai din vina de a fi demnitar, economist, militar etc. Cu toate acestea, erau „beneficiarii” unor pedepse grele.

În perioada mai 1950-iulie 1955, penitenciarul a devenit unul de maximă securitate. În mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară, iar în octombrie-noiembrie au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. În august 1951 au fost transferați din penitenciarul Galați membrii lotului PNȚ (Partidul Naţional Ţărănesc – n.n.).

Ajunși aici, deţinuţii stăteau în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, li se interzicea să se întindă ziua pe paturile din celulele neîncălzite. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la „neagra” şi „sura”, celule înguste de tip carceră, cu apă pe jos și fără lumină). La geamuri au fost montate obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare.

În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi în vederea mult amânatei admiteri a României comuniste (RPR) în ONU, parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte închisori, parte trimiși în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deţinuţi 54 muriseră.

Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. După alte două decenii, odată cu decretul din 1975 prin care pedepsele puteau fi executate la locul de muncă, în 1977 a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, sediu al gospodăriei colectei, depozit de sare și anvelope şi, în cele din urmă, o ruină abandonată.

În 1993, Ana Blandiana și Romulus Rusan au înaintat Consiliului Europei proiectul unui muzeu. Sighetul Marmaţiei era locul unde avea să se nască primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului.

Aceasta înseamnă că în vizita pe care o veți face în acest loc plin de durere, dar și de mare demnitate, veți afla că Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei nu este dedicat doar închisorii în care a fost instalat sau doar rezistenței și represiunii din România comunistă. Tematica se adresează unei întregi perioade, desfășurată în perimetrul așa-numitului „lagăr socialist”. Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, RSF Iugoslavia, Polonia și Ungaria, cele șapte țări-satelit europene din cadrul sistemului comunist (în afara României) sunt prezentate sintetic, într-un rezumat, prin cronologii, montaje, fotografii și focalizări asupra momentelor cruciale: instaurarea comunismului, teroarea stalinistă, Congresul al XX-lea al PCUS, revoltele din 1953 (Berlin), 1956 (Budapesta), Primăvara de la Praga (1968), neîntreruptele greve și mișcări din Polonia (1968, 1970, 1976), culminând în anii ’80 cu Mișcarea „Solidaritatea”. Disoluția sistemului comunist, un sistem care nu se poate menține decât prin teroare, este urmărită pas cu pas, din momentul instaurării comunismului până la mișcările de emancipare și, în sfârșit, la scadența anului 1989.

N-AȘ FI REZISTAT DACĂ NU CREDEAM ÎN DUMNEZEU

Odată intrat pe poarta închisorii emoția și durerea ce vă vor cuprinde vor fi copleșitoare, dar veți afla că deținuților aflați în oricare dintre închisorile comuniste din România credința în Dumnezeu a fost cea care le-a ținut sufletul drept și mintea la locul ei.

Sigur, mâncarea, puțină și stricată, „condimentată” cu viermi, cu metal, cu mizerie, paturile înguste în care stăteau înghesuiți câte doi, lipsa de intimitate, bătăile, torturile au mai „îndoit” demnitatea unora care nu au putut suporta până la final regimul de detenție, trecând de partea cealaltă a baricadei, pentru a-și salva viața.

Însă cei mai mulți și-au dus crucea cu stoicism, nerenunțând la valorile și principiile lor de o viață.

Vizitând Memorialul, veți fi impresionați de celula în care a murit Iuliu Maniu, celulele de pedeapsă în care erau ținuți cei considerați recalcitranți, înlănțuiți de un belciug din centrul celulei, sălile dedicate rezistenței din munți, celulele dedicate Fenomenului Pitești, sălile Gheorghe I. Brătianu.

O mostră de absurd: cu toate că murise, în luna aprilie 1953, în penitenciar, lui Gheorghe I. Brătianu i-a fost majorată pedeapsa cu 60 de luni, conform unei decizii din 6 august 1953. Cazul nu este singular.

Există la Sighet un spațiu dedicat reculegerii și rugăciunii, la care se ajunge după ce s-au parcurs ororile represiunii comuniste. Este o capelă subpământeană, ce are o cruce decupată în centrul cupolei lumina de afară coboară filtrat pe pânza de apă a unui bazin cu lumânări și în zilele însorite răsfrânge mai multe cruci de lumină pe pereți. Deasupra capelei sunt plantați 12 meri.

Pe pereții rampei de coborâre au fost gravate numele altor mii de morți din închisorile, lagărele și locurile de deportare din România (alte câteva mii sunt gravate în Cimitirul Săracilor).

Tema concursului de arhitectură al cărui rezultat este această operă de artă a fost o frază prezentă în toate memoriile din închisoare: „N-aș fi rezistat, dacă nu credeam în Dumnezeu”.

În curtea din spate a închisorii se află cortegiul sacrificaților, un grup statuar realizat de sculptorul Aurel Vlad (optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, conduse de mâna unui personaj fără cap).

Repetarea unei astfel de istorii nu se va produce decât din cauza neștiinței noastre, a neputinței de a învăța din propriul trecut.

MĂRTURII DIN ÎNCHISORI

„Dacă există o ierarhie a răului, răul cel mai greu de suportat la Jilava mi s-a părut a fi absența oricărei intimități. Imposibilitatea de a rămâne o clipă singur era înnebunitoare. Agresiunea mulțimii asupra individului, fizică, dar mai ales psihologică, ucidea ideea de viață particulară.

De la igiena personală până la rugăciune, totul devenise public. Nu numai vorbele se rosteau în auzul tuturor, dar și gândurile semănau între ele. Oamenii își povesteau visele și constatau cu surprindere că aveau aceleași vise. Trăiam ca liliecii de peșteră, grămadă, fără a avea însă justificarea liliecilor. Noi nu trebuia să ne prezervăm căldura, dimpotrivă, ar fi trebuit să scăpăm de ea, deoarece în zilele acelea de vară, acolo, sub pământ, celula noastră era un ou clocit, un cuptor încins, foc fără flacără, sufocant, otrăvitor.”

(…)

„Nu s-au ținut predici, însă dăruirea cu care s-a cântat „Hristos a înviat!” i-a trezit pe paznicii noștri din amorțire. Caraliii au venit să asiste la finalul slujbei, însoțiți de ofițerul politic, dar nu au părut impresionați; cred că și în alte barăci întâlniseră aceeași situaţie. Au privit, au ascultat, au plecat. Abia seara ne-am dat seama că vizita lor nu a rămas fără urmări. La ora la care, în mod obișnuit, ni se descuiau ușile și eram lăsați să mergem la pagodă, gardianul de serviciu ne-a comunicat că, drept pedeapsă pentru atitudinea noastră banditească, baraca va rămâne zăvorâtă timp de zece zile. La protestele noastre, omul, care părea la curent cu sărbătorile creștine, ne-a consolat:

 – Fiți mulțumiți că nu stați așa până la Înălțare!

Timp de zece zile am fost ținuți sub cheie, cu hârdăul de excremente în mijlocul câtorva sute de oameni, pentru că acele câteva sute de oameni au îndrăznit să cânte „Hristos a înviat!”. După slujbă, tinerii au improvizat un spectacol artistic, muzică și poezii din literatura română și universală, mai ales versuri de pușcărie.”

(…)

„Nu, justiția populară opera cu cifre rotunde. Pedeapsa minimă era trei ani, maximă – însemna veșnicia execuției prin împușcare. Cum trei ani păreau întotdeauna prea puțin, se pornea de la cinci ani în sus. Și, de obicei, se număra din cinci în cinci. În sistemul acesta, majoritatea condamnărilor arătau ca niște tabele aritmetice pentru uzul unor elevi înapoiați mintal: cinci, zece, cincisprezece, douăzeci, douăzeci și cinci. În școala instanțelor militare, pentru a da o sentință dreaptă, nu trebuia să-ți folosești câte un deget de la mână, ci toate degetele, mănunchi, de la mâini și de la picioare și, la nevoie, să mai împrumuți o mână de la colegul de bancă. Faptul că banditul Comăniță primise o pedeapsă de doisprezece ani dovedea că avusese de-a face cu un judecător înzestrat cu un pronunțat simț al nuanței, de nu cumva era ciung sau îi lipseau trei degete de la mână ori de la picior”. (Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, Bucureşti: Fundația Academia Civică, 2011)

„Deţinuţii dormeau pe nişte rafturi de scândură, numite priciuri. Priciul de jos era la o înălţime de 40-50 de centimetri de la pământ, iar cele de sus, la 1.20 m-1,30 m deasupra primului nivel. Aveau o scândură la capăt, ca să nu aluneci, şi rogojini pe ele. Nimic altceva.

Într-o celulă de-asta, cu priciurile acelea şi cu loc pentru hârdaie, intrau peste 20 de oameni… În Jilava nu erau w.c.-uri pentru deţinuţi. Nu era grup sanitar. În celulă erau două hârdaie: pentru apă şi pentru necesităţi. Locul lor era lângă uşă. O dată pe zi, toţi cei din celulă erau scoşi afară pentru aerisirea celulei, pentru ducerea hârdaielor şi pentru aprovizionarea cu apă. Hârdaiele astea erau duse de cei mai tineri. Băgau un băţ pe mijlocul lor, ieşeau cu ele din celulă însoţiţi de unul-doi miliţieni, treceau pe uşa principală, o luau la dreapta, urcau nişte trepte de scândură care duceau pe pământul de deasupra clădirii, şi acolo era haznaua în care răsturnau hârdaiele. Pe urmă luau hârdăul pentru apă; îl spălau, îl umpleau şi-l aduceau în celulă plin cu apă pentru 24 de ore.

Câteodată, se întâmpla să fim atât de mulţi în celulă, încât pe unii îi băgam sub pat, să doarmă acolo pe burtă, pentru că n-aveau loc. Sau dormeam pe prici, dar pe rând. Sau dormeam pe-o parte, pentru că nu aveam loc. Pentru că eram foarte slabi, făceam răni şi bătături pe partea pe care dormeam.” (Constantin Ionașcu, Ororile și farmecul detenției, o convorbire cu Traian Călin Uba, Bucureşti: Fundația Academia Civică, 2010).

Spațiul de reculegere și rugăciune la Sighet

Este o capelă subpământeană. Prin crucea decupată în centrul cupolei lumina de afară coboară filtrat pe pânza de apă a unui bazin cu lumânări și în zilele însorite răsfrânge mai multe cruci de lumină pe pereți. Deasupra capelei sunt plantați 12 metri.

Cimitirul sărăcilor

Situat la 2,5 km, este un ansamblu arhitectural dedicat memoriei deţinuţilor politici morţi sau executaţi în închisorile, lagărele şi deportările comuniste, precum şi memoriei partizanilor ucişi în luptele cu Securitatea.

Punct de informare al Consiliului Europei la Sighet

Cu ocazia celei de a şaptea ediţii a Simpozionului de la Sighet, în iunie 1999, s-a deschis în cadrul Muzeului Memorial un punct de informare aparţinând Consiliului Europei şi dedicat luptei împotriva intoleranţei, promovării dreptului omului şi susţinerii democraţiei.