Premierul Nicolae Ciucă: Destinul la care ei au visat, a devenit realitate

În fiecare an, pe 14 mai, gândurile noastre se îndreaptă la cei cade au suferit și pierit în închisorile comuniste pentru curajul de a se opune regimului represiv, către cei care și-au pierdut libertatea fizică, dar niciodată pe cea de gândire. Anul acesta se împlinesc 5 ani de când 14 mai a devenit oficial Ziua națională de cinstire a martirilor din închisorile comuniste.

• Președinții Curților de Apel, îngrijorați de „atacurile fără precedent la integritatea şi stabilitatea statală a României”
• PSD l-ar putea accepta pe Eugen Tomac în funcția de premier
• ÎCCJ, atac fără precedent la guvernul Bolojan: Demonizează Justiția și transformă magistrații în ținte
• Budăi, despre Bolojan: Un om care a reușit ceea ce părea imposibil
• Primul pas către „împăcarea” sistemului de sănătate public cu cel privat

“Ziua de 14 mai 1948 a marcat cel mai mare val de arestări politice din istoria României și, totodată, începutul unei perioade în care exprimarea liberă și căutarea adevărului au fost plătite cu cel mai înalt preț. Au urmat ani de persecuție, suferință, închisoare și chiar moarte pentru „crima” de a apăra valorile, idealurile și credința în valorile democratice.

Dacă acestor oameni li s-ar fi dat șansa să se întoarcă în timp și să aleagă din nou, probabil mulți dintre ei ar fi ales exact la fel. Ar fi ales să lupte în continuare pentru crezurile lor, pentru dreptate și adevăr, să lupte pentru clădirea societății democratice de astăzi, fără să apuce să se bucure de roadele sacrificiului lor și fără să intuiască că istoria îi va confirma ca adevărate repere pentru generațiile următoare.

Ei reprezintă modelele noastre și, chiar dacă nu au cerut niciodată nimic în schimb, le suntem datori. Le suntem datori să ni-i amintim, dar și să integrăm în viețile noastre lecțiile pe care ni le-au lăsat moștenire.”, transmitea Institutul pentru Investigarea Crimelor comunismului.

La rândul său, premierul Nicolae Ciucă a omagiat conștiința și memoria acestor eroi români, îndemnând să nu îi uităm și să le recunoaștem constribuția pe care au adus-o la temelia destinului democratic pe care l-am dobândit după 1989.

”Au trecut aproape trei sferturi de secol de la cel mai mare val de arestări politice din istoria României, din noaptea de 14 mai – 15 mai 1948, pus la cale de regimul comunist opresiv de la acea vreme împotriva a mii de tineri, intelectuali, reprezentanți ai Bisericii și mulți alți români care au îndrăznit să se opună unui regim ostil libertății și democrației. 

Au urmat decenii de comunism în care alte milioane de români au simțit opresiunea dictaturii, supuși unor încălcări grave ale libertăților fundamentale sau care au pierit în închisori și lagăre de muncă forțată.

Marcăm astăzi Ziua Națională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste cu gândul că destinul democratic al României, la care ei au visat, a devenit realitate.

Cel mai frumos omagiu pe care îl putem aduce exemplului lor de demnitate și curaj împotriva dictaturii este să le păstrăm vie amintirea și să nu uităm că sacrificiul lor este la temelia parcursului nostru liber și democratic, de stat european și euro-atlantic, pe care suntem datori, la rândul nostru, să-l consolidăm și pentru generațiile următoare.”, a transmis prim ministrul Romaniei.

“Dacă ar fi vreodată să-mi pun acasă, la loc de cinste, portretele oamenilor politici români din vremea copilăriei și adolescenței mele, aș ține seama la selecționarea lor de numai două criterii: să se fi dovedit a fi oameni de onoare și buni români.” Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele

Arestat pentru prima oară în 1949, anchetat și eliberat curând, arestat din nou în 1952 și condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică pentru “uneltire împotriva statului”, Ion Ioanid a trecut aproape prin toate închisorile comuniste din România, cunoscând, odată cu teribila pedeapsă a privațiunii de libertate, toate ororile unui regim de detenție violent și abuziv.

După un “stagiu” la Văcărești și pa Jilava, ajunge în minele de la Cavnic, unde organizează spectaculoasa evadare care îl va aduce în București în vara lui 1953. Prins de hăitașii Securității chiar în centrul orașului, este dus la penitenciarul Oradea și pus în lanțuri.
Deși reconstituie o tragică peregrinare, deși face un recurs dureros la memorie, nicio o urmă de patetism, nicio o notă de patimă, nicio tendință de literaturizare ieftină nu își găsesc locul în acest roman-fluviu, scris de cel pe care criticii l-au numit “un Soljenițîn român”.