Anita Hartig pentru Q Magazine: Vocea e din ce în ce mai neimportantă. Nu ne mai ajunge simplitatea…

Pentru celebra soprană Anita Hartig, rolul din „La Boheme” reprezintă un reper esenţial în cariera proprie, deoarece cu acesta a debutat pe scena clujeană, în 2006. Cu Mimi a debutat și la Scala din Milano, în 2012, şi la Covent Garden din  Londra,  în 2013, în producția legendară a lui John Copley, și în 2014 la Metropolitan Opera. Spectacolul montat la New York a fost preluat în același an de Bayerische Staatsoper din München și de  Opera  de Bastille de la  Paris. Înaintea spectacolului din octombrie, de la Opera Română, Anita Hartig a povestit pentru Q Magazine despre rolul care a consacrat-o și geografia carierei sale.

• Doliu colectiv pentru o speranță politică risipită
• Adrian Năstase, de la Budapesta: Americanii nu au foști prieteni
• Susținătorii de ieri, criticii de azi ai lui Nicușor Dan: Ați avut șansa să schimbați sistemul; dacă ați ales să îl serviți, veți fi judecat ca parte a lui!
• Strâmtoarea Ormuz, deschisă total
• Daniel Zamfir, PSD: Oprim vânzarea companiilor de stat! PSD propune o lege prin care se interzice vânzarea acțiunilor la companiile strategice

LA COVENT GARDEN, ERAM DOI ROMÂNI ÎN ROLURILE PRINCIPALE

În deschiderea stagiunii Operei Naționale din București veți interpreta rolul Mimi din „La Boheme”, rol care v-a consacrat. Cum vă simțiți înaintea acestui eveniment cu o încărcătură simbolică, una dintre puținele  întâlniri pe care le-ați avut cu scena bucureșteană?

La București am debutat acum mulți ani și, dacă nu mă înșel, a fost tot cu „La Boheme”, spectacol regizat de Ionel Pantea, cred că în 2008. Cum mă simt? Ca înaintea oricărei bătălii (râde), mă simt emoționată. Mă simt bucuroasă să pot să îmi revăd colegii și să revăd publicul – dar și un public nou, bineînțeles. Emoționată, bucuroasă și entuziasmată. Cam astea sunt emoțiile care îmi trec prin suflet și minte.

În 2006 ați debutat cu rolul Mimi la Opera Națională din Cluj. De atunci l-ați dus pe unele dintre cele mai mari scene ale lumii. Cât de legată vă simțiți de acest personaj la aproape două decenii de la debutul dumneavoastră în acest rol?

Sună amuzant pentru mine – două decenii, nici nu îmi pot imagina… aproape două decenii, într-adevăr. Da, este un rol sau un personaj care m-a acompaniat, care face parte din mine, iar eu fac parte din el, într-o oarecare măsură, care se dezvoltă, care se schimbă cum mă schimb și eu, nu? Așa că, de fiecare dată, abordarea lui o să fie una nouă pentru că, și asta tot repet în multe interviuri, eu și noi ne schimbăm mereu, suntem noi mereu, adăugăm la ceea ce suntem experiențe, sentimente și, așadar, abordarea va fi mereu nouă.

Debutul la Royal Opera House din Londra, în 2013, tot în rolul Mimi din „La Boheme”, renumita producție a lui John Copley, a fost un moment remarcabil. Ce amintiri păstrați din acea experiență?

Îmi amintesc că a fost extraordinar pentru că Teodor Ilincăi și cu mine, doi români, eram în rolurile principale, iar John Copley – un regizor extrem de sensibil și de estetic – a lucrat cu noi direct și, bineînțeles, ne spunea tot felul de povești despre cei care au mai realizat producția lui la Royal Opera House. A fost un om foarte agreabil, simpatic și sensibil. Și, cum v-am spus, cel mai important a fost că atunci, în 2013, doi români au fost în rolurile principale – și ne-am susținut, ne-am încurajat cum o facem mereu când ne întâlnim pe scenele din lumea asta și acasă, evident.

Mimi este un personaj care m-a acompaniat, care face parte din mine, iar eu fac parte din el, care se dezvoltă, care se schimbă cum mă schimb și eu.

„La Boheme” este un spectacol cu o poveste profundă despre dragoste și prietenie. Cu ce parteneri de scenă, dirijori sau regizori speciali v-ați întâlnit în acest rol?

După cum spuneam, cu Teodor Ilincăi, care mi-a fost partener în „La Boheme” și în „Faust”, precum și în multe alte producții la Hamburg, la Toulouse, la ROH, apoi cu John Copley, un regizor deosebit. Carlo Rizzi, un dirijor absolut minunat și preocupat de a susține cântărețul și a-l arăta din unghiul lui cel mai bun, Pierre Rambert, cu care am făcut  „Traviata” la Toulouse, extrem de sensibil și iarăși foarte estetic și foarte poetic. Și, da, „La Boheme”  ne readuce aminte de cele mai importante lucruri în viață, de aceea titlul acesta e atât de iubit peste tot în lume: aceleași două subiecte – dragoste și prietenie –, care sunt cele mai importante pentru noi, oamenii, care ne emoționează de fiecare dată. Și nu există nimic mai frumos decât iubirea și prietenia.

La București veți cânta într-o distribuție artistică diversă. Ați mai colaborat cu unii dintre colegii de scenă din acest spectacol?

Cu o parte dintre ei, da, cu alții, nu. Cu dirijorul Jin Wang nu am avut ocazia să colaborez înainte, așa că este cu atât mai incitant, sunt foarte curioasă cum va fi și sper că o să ne înțelegem din punct de vedere muzical și că o să putem crea ceva minunat. Cu Rodolfo – Long Long –, nu, sper că împreună o să fim capabili să creăm o chimie frumoasă pe scenă. Cu Irina Baianț nu am cântat pe aceeași scenă. Cu Liviu Indricău am mai cântat pe aceeași scenă, cu Leonard Bernad, la fel. Întotdeauna colegii sunt simpatici și e frumos când ai un nou grup și încerci în câteva zile sau în câteva săptămâni să creezi o prietenie adevărată și să o faci credibilă, iar asta o să încercăm și noi să facem pe scenă.

Anita Hartig și Irina Baianț, pe scena Operei Naționale București, în La Boheme, 1 octombrie 2023 Foto ONB

SINGURĂTATE, PRIETENIE ȘI MUZICĂ

Aveți o carieră internațională impresionantă. Din numeroasele colaborări cu ansambluri și teatre de operă din întreaga lume, care v-au rămas în minte ca memorabile?

Este o întrebare grea. Toți cei cu care am cântat sunt foarte pregătiți și sunt muzicieni excepționali, dar memorabil este atunci când legi o legătură umană cu cei de pe scenă, dincolo de ce înseamnă să fii un profesionist și să poți să te conectezi cu o altă persoană într-un timp atât de scurt. Fiecare, sigur, avem un program încărcat de repetiții și ne concentrăm să cântăm și să repetăm, să puricăm din punct de vedere muzical și regizoral multe chestiuni, dar cel mai deosebit pentru mine este atunci când e posibil să ai o conexiune deosebită cu unul dintre colegi sau chiar cu mai mulți. Am avut șansa asta, știu, la Madrid, acum câțiva ani, vreo cinci, când ne-am înțeles absolut minunat toți colegii și ieșeam și după repetiții, mâncam împreună, povesteam, desigur despre muzică, dar nu numai, că noi nu suntem doar muzicieni sau profesioniști,  suntem mult mai mult decât atât. Știu că era chiar în preajma Crăciunului și ne lipseau foarte mult familia și prietenii apropiați, așa că ne-am legat și ne-am ajutat unul pe altul ca să trecem un pic mai ușor peste această durere. Era un pic trist că eram singuri fiecare; unul din Canada, unul din Finlanda, unul din America și, da, este extraordinar când se creează astfel de prietenii, cu oameni pe care nu i-ai văzut înainte și care, după aceea, îți rămân aproape, deși viața ne duce pe fiecare într-o altă direcție. Dar întotdeauna putem să ne scriem și ne scriem cu drag, iar când ne reîntâlnim pe scenă, e cu atât mai frumos!

Cum vedeți evoluția și rolul operei în secolul al XXI-lea și cum credeți că poate continua opera să atragă publicul modern?

Publicul mai tânăr, care are alte așteptări, probabil? Sigur, e din ce în ce mai dificil să fii doar un cântăreț în ziua de astăzi, acum se pune foarte mult accent pe tine ca TOT, ca apariție, ca actor.

Vocea este din ce în ce mai neimportantă, nu mai e în prim-plan așa cum era acum 50, 80, 100 de ani. Regizorii sunt tot mai axați pe chestiunile vizuale, se fac proiecții, nu ne mai ajunge simplitatea – sau se crede că nu e suficient să se facă doar muzică și muzica să vorbească de la sine.

Acum se folosesc tot felul de efecte speciale, proiecții, costume, joc de scenă mai exagerat, mai obositor. Poate nu în „La Boheme”, dar în alte opere da. Poate asta e evoluția.

Publicul care dorește să se sensibilizeze la modul cel mai propriu sau care caută esteticul întotdeauna va căuta el însuși opera de artă…

Cum cred că poate continua opera să atragă publicul? Acesta e un subiect complicat și complex, nu știu dacă e datoria operei să atragă, cum nu este datoria unui tablou să atragă sau a unei poezii, aș spune mai degrabă că publicul care dorește să se sensibilizeze la modul cel mai propriu sau care urmărește esteticul va căuta întotdeauna el însuși opera de artă. Opera de artă nu te va căuta pe tine.

Acum, apar la televizor tot felul de reclame în care se utilizează fragmente din opere diferite și sigur că mulți au în minte un fragment operistic chiar fără să își dea seama – sau, dacă într-adevăr nu știu, vor fi curioși să descopere de unde vine. De unde este acel fragment? Spre exemplu, Habanera sau aria lui Escamillo din „Carmen” de Bizet, valsul Musettei („Boema” de Puccini) sau aria tenorului din Turandot, Nessun Dorma. Întotdeauna curiosul va merge înspre artă, arta există, ea va dăinui, e scrisă pe hârtie. Sunt multe interpretări minunate, iar curiosul va veni și se va relaxa, va dori să pătrundă cu noi, pentru câteva ore, într-o altă lume, unde timpul nu este atât de grăbit și totul se desfășoară mai lent, unde te poți concentra la o singură poveste și uiți de tot ce e în jur. Și asta mi se pare fabulos – această formă de artă!

Opera are această capacitate și putere de a te capta și de a te transpune într-o altă dimensiune. Sigur că vocea are un efect important – și nu doar vocea, ci și instrumentele, care emit niște frecvențe care rezonează cu publicul sau cu noi, cei din exterior, astfel că, vrem sau nu vrem și chiar și dacă nu înțelegem, ne va sensibiliza, ne va emoționa și ne va ajuta să uităm pentru câteva momente tot tumultul din jur, concentrându-ne pe o singură poveste, o singură notă sau un singur moment muzical! Asta e marea magie ce se produce în teatre.

La pupitrul dirijoral s-a aflat în calitate de invitat Jin Wang. În rolul Rodolfo a evlouat tenorul Long Long, iar în rolul Musetta soprana Irina Baianț. Foto ONB

Artistul, fără omul din spate, nu poate exista!

Ce mesaj le-ați transmite tinerilor aspiranți la o carieră în operă?

Să aibă răbdare, să aibă iubire, să aibă perseverență! Să nu uite că artistul, fără omul din spate, nu poate exista! Să nu uite să trăiască și să hrănească acel om cu pauze, cu plimbări în natură, cu timp petrecut în familie, cu discuții importante și profunde cu prietenii și familia, cu savurarea lucrurilor mărunte din viață. Și apoi artistul e și el acolo pentru că omul este împlinit și este hrănit suficient, iar artistul este doar o consecință sau o concluzie. Să aibă răbdare să continue pe acest drum dacă asta își doresc, să insiste până când le iese. Muncă, dedicație și multă iubire, cam asta ar fi!