Exceptionalismul la români

Global vorbind, avem o corupție mediocră. Ceea ce înseamnă că fenomenul corupției în România este o realitate, dar discursul excepționalist despre o corupție „made in Romania”, superioară și definitorie „Românului”, este o aberație.

O mulțime de oameni se străduiesc o viață întreagă să fie poeți și reușesc sau nu. Românul nu trebuie să se străduiască prea mult, căci s-a născut poet. Sîntem tentați să ironizăm, acum, această sentință a lui Alecsandri, dar la vremea sa, în contextul istoric și geopolitic al vremii sale, acest „brand de țară” nu avea nimic ridicol. Era un discurs excepționalist, desigur, dar era un excepționalism strategic, menit să acrediteze o demnitate culturală tinerii națiuni române, alcătuită pe atunci în proporție de peste 80% din țărani. Țărani care aveau însă, iată, ab origenem, o cultură demnă de admirație (poezia fiind regina muzelor…) și deci demnă să-și ocupe locul printre națiunile Europei. Era o formulare poetică a unui proiect de țară și, ca atare, un „logo” ideologic. Mai toate popoarele/națiunile au astfel de expresii „inspiraționale”, de la vechile mistici ale poporului ales, la excepționalismul politic, aproape constituțional, al americanilor. Până aici, nimic excepțional: un excepționalism „bine temperat” pare să fie marca oricărei societăți.

DAR CE ESTE „EXCEPȚIONALISMUL”?

Provenit din „excepție”, excepționalismul este un discurs public despre o trăsătură sau ansamblu de trăsături ale unei instituții, societăți sau perioade percepute ca abatere definitorie (în bine sau rău) de la un principiu de referință. Deci, mai întîi de toate, excepționalismul nu este un dat, ci o interpretare a acestuia, nu este o diferență ca atare, ci o diferențiere definitorie față de cineva sau ceva de referință. Ca discurs, excepționalismul nu este, de fapt, o descriere fidelă a unei realități (deși se pretinde, de regulă, a fi o astfel de „constatare”), ci o evaluare comparativă a acestei realități. Trivial spus: această trăsătură este realitatea mea definitorie, specifică, iar această realitate a mea este superioară, inferioară sau pur și simplu unică în sistemul de referință pe care l-am ales. Adică mai degrabă altfel decît într-un fel…

Să luăm un exemplu din realitatea noastră imediată: corupția. Faptul, datul corupției este indubitabil. Discursul excepționalist pornește de aici și afirmă că această trăsătură este definitorie pentru societatea românească și este cea mai mare în sistemul de referință ales: corupția noastră este cea mai mare corupție din lume, sîntem națiunea „cea mai coruptă”. Întrebați, românii confirmă această reprezentare, excepționalismul corupției devenind o credință fermă a opiniei publice. De asemenea, la nivel politic, se declară că principalul obiectiv al României trebuie să fie lupta împotriva corupției, tot restul devenind secundar sau derivat din acest imperativ absolut.

Măsurarea corupției ne plasează pe ultimele locuri din Europa, 74% dintre europeni consideră și ei corupția ca fiind o problemă majoră în țara lor, iar 70% consideră că fenomenul corupției este inevitabil

De fapt, totul depinde de sistemul de referință ales. Cîtă vreme acesta este cel al Occidentului european, afirmația este relativ corectă. Relativ, deoarece, dacă măsurarea corupției ne plasează pe ultimele locuri din Europa, 74% dintre europeni consideră și ei corupția ca fiind o problemă majoră în țara lor iar 70% consideră că fenomenul corupției este inevitabil și a existat dintotdeauna. Pe de altă parte, dacă sistemul de referință este lărgit la nivel planetar, România se află exact la mijlocul clasamentului, fiind „superioară” din acest punct de vedere față de 54% dintre statele lumii. Altfel spus, global vorbind, avem o corupție mediocră. Ceea ce înseamnă că fenomenul corupției în România este o realitate, dar discursul excepționalist despre o corupție „made in Romania”, superioară și definitorie „Românului”, este o aberație. Iar cînd această extravaganță depășește simpla opinie publică și devine politică de stat, lucrurile riscă să o ia razna… Doar în această ipostază excepționalismul poate – și trebuie! – să fie incriminat.

Încă nu am învățat faptul primordial că identitatea este alteritate asumată, că nu există eu fără noi, că nu poți fi pur și simplu altfel fără a fi într-un anume fel, doar al tău.

Sursa foto: romaniaultras.net

Ca discurs al promovării excepțiilor definitorii, excepționalismul împărtășește, pretutindeni, cîteva dimensiuni retorice. Minimal, acestea ar fi următoarele: o referință electivă (exemplu: cu cine vrei să te compari? față de cine ești „excepțional”?); esențialism (exemplu: Românul este X…, e în gena Românului etc.); selectivitatea (exemplu: aceste trăsături și nu altele sînt caracteristicile naționale pe care le consideri „excepționale”, pe care vrei să le pui în evidență). Totul depinde însă de „referința” în perspectiva căreia se stabilesc toate acestea. În ultimă instanță, în vremurile noastre, toate aceste referințe derivă dintr-o referință comună și majoră: modernitatea. Înțeleasă în spiritul său inedit, modernitatea presupune o mutație a însăși viziunii despre om: din dat al creației, acesta devine proiect autonom de sine, este ceea ce devine în libertatea alegerilor sale. Așa stînd lucrurile, dacă modernitatea este, în spiritul său, unică și unitară, modernizările care au încercat să realizeze acest ideal sînt multiple. Simplificînd din nou lucrurile, diversitatea modernizărilor a ascultat totuși de trei mari ideologii (și diversele lor „fuziuni și fisiuni”): Ideologia evoluționistă sau a devenirii, a progresului, dezvoltării etc., conform căreia întreaga omenire este menită să „evolueze” de la starea „primitivă” spre aceea „civilizată”; Ideologia autohtonistă sau a diferenței, pentru care diferențele originare și originale sînt cele definitorii pentru omenire și constituie norma, nu excepția; Ideologia umanistă sau a universalului, care are în centrul său însuși Omul și pentru care unitatea acestuia, de pretutindeni și oricînd, constituie referința ultimă și supremă. Ar trebui, poate, să adăugăm la acestea și o ideologie recursivă, care reapare din cele mai vechi timpuri și pînă în zilele noastre, de la rasismul biologic clasic la variantele sale mai subtile de rasism cultural. În toate aceste variante, diferențele nu sînt nici echivalente (ca în autohtonism), nici tranzitorii (ca în evoluționism), ci inegalități date și definitorii, împărțind omenirea în societăți superioare și societăți inferioare, în supra-oameni și sub-oameni. La doar cîțiva ani după căderea comunismului, de pildă, la Bruxelles se vorbea despre națiuni cu vocație europeană și națiuni fără vocație europeană…

CARE ESTE SITUAȚIA, DIN ACEST PUNCT DE VEDERE, ÎN ROMÂNIA?

Ca mai pretutindeni, modernizarea României s-a confruntat în doze și moduri diferite cu toate aceste referințe transformate în idealuri ale devenirii naționale. În esență însă, lupta s-a dus între evoluționism și autohtonism. După renunțarea și apoi respingerea referinței „orientale” (bizantine, otomane, fanariote, balcanice etc.), devenirea națională a României a urmat calea occidentală, diferențiată la rîndul ei în filiera franceză versus filiera germană, calea iluminismului și aceea a romantismului. Referința normativă dominantă a fost însă aceea a Occidentului ca ideal al civilizației, a tot ceea ce ne dorim să devenim și, adesea, a tot ceea ce nu reușim să fim. În istoria noastră modernă, în imaginea de sine a fiecărui român s-au confruntat astfel permanent Decebal și Traian, ca să spunem așa, o referință a autenticității interne, traco-daco-ortodoxă și una a idealului extern, franco-germano-occidental. În primul caz, ne doream să devenim ceea ce sîntem dintotdeauna, să ne împlinim destinul precum în imaginea poetică a lui Eminescu despre stejarul pre-existent în ghindă; în celălalt caz, visam să  ne definim prin ceea ce vom deveni, precum adolescentul care își dorește să împlinească, la rîndul său, modelul Maestrului. Am rămas pînă în prezent prizonierii acestei dileme îngrijorătoare: cum să devii tu însuți?

Excepționalismele care au însoțit, exprimat și orientat această devenire s-au hrănit din trăirile exaltate ale acestei alternative. Sentimentele recurente de eșec, de un soi sau altul, au alimentat apoi excepționalismele nihiliste: nu sîntem buni de nimic, sîntem ultimii oameni, ba chiar un soi de „sub-oameni” predestinați eșecului și complăcîndu-se, fataliști, în această neputință. De aici la auto-rasism nu a fost decît un pas; adoptînd ca pe o evidență formula „în ADN-ul Românului”, discursul public recent l-a făcut și pe acesta, fără să-și dea prea bine seama ce face.

Încă nu am învățat faptul primordial că identitatea este alteritate asumată, că nu există eu fără noi, că nu poți fi pur și simplu altfel fără a fi într-un anume fel, doar al tău.

Această dublă tentație, permanentă și ireconciliabilă, pare a fi constitutivă modernității românești. O întîlnim la Lovinescu versus Maiorescu, la referința identitară la Țăran, rînd pe rînd icoană și blestem, în sincronimul versus protocronismul din timpul comunismului. În prezent, referința la un Occident mai degrabă fantasmat este rînd pe rînd țărmul tuturor speranțelor și tărîmul care ne amenință identitatea. La nivelul imaginarului social, sîntem ba înapoiați, ba fuduli. Încă nu am învățat faptul primordial că identitatea este alteritate asumată, că nu există eu fără noi, că nu poți fi într-un fel fără să fii implicit și altfel, dar nu poți nici să fii pur și simplu altfel fără a fi într-un anume fel, doar al tău. Vorba din popor, pe care a evocat-o  demult Irina Nicolau la Muzeul Țăranului Român și pe care mi-a reamintit-o, recent, o cititoare a Dilemei Vechi: a hi oarecum, că n-o fo’ niciodată să nu hie nicicum.

CE NU E ÎN REGULĂ, DECI, CU EXCEPȚIONALISMUL ROMÂNESC?

În primul rînd, nu este nimic excepțional în excepționalismele noastre: toate națiunile practică sportul acesta, doar că cele mature o fac mai cu moderație. Și profitabil: mă declar excepțional într-o privință sau alta pentru că știu ce vreau să obțin prin asta! În cazul nostru, avem de a face mai ales cu excepționalisme păguboase, în necunoștință de cauză. În ultimă instanță, păcatul lor comun este că ne închid fie într-o identitate fără contur, fie într-o altfelitate fără limite și ne împiedică astfel să ne cunoaștem și recunoaștem în ființa noastră care „a hi oarecum”, căci nu se poate să „hie nicicum”. Or, o Românie excepționalistă este astfel o Românie necunoscută, care rămîne ne-isprăvită, care e „nicicum”; iar o Românie necunoscută este o Românie neguvernabilă – sau guvernabilă doar „oricum”.

Excepționalismul, de orice rit ar fi el, nu este deci un simplu discurs și nu se rezumă la opinie, ci este totdeauna o ideologie și, ca atare, o componentă a politicului. Iar politicul trebuie să guverneze țara care este, nu pe aceea pe care și-o dorește sau la care visează. Lucrurile se complică și mai mult cînd opinia excepționalistă devine habotnicie, credință oarbă în adevărul revelat al excepționalismului, iar acesta începe să fie alimentat de îndoielnice cunoașteri academice. În asemenea cazuri, vorba lui Caragiale, „fandacsia e gata; ei! și din fandacsie cade în ipohondrie”. Românul excepționalist este astfel un soi de bolnav închipuit căruia unii medici se grăbesc să-i cînte prohodul iar o sumedenie de șarlatani se înghesuie să-i vîndă un panaceu universal…