Un ecou la moartea lui Eco

Cu Umberto Eco ne-a părăsit mult mai mult decât un scriitor, fie el și mare. De fapt, numele lui era deja unul dintre cele mai semnificative între  intelectualii lumii înainte chiar să fi publicat primul său roman.

L-am citit și l-am studiat în facultate ca semiotician, autor al unei scrieri revoluționare pentru teoria literară, „Opera deschisă”. Până azi i-am citit mai pasionat cărțile științifice decât cele literare. Am învățat din ele lucruri esențiale despre alcătuirea cărților de ficțiune. Ca teoretician, Eco nu era numai un savant erudit și sclipitor, ci și un artist, un om al paradoxurilor și concluziilor neașteptate. Aș spune că a scris „roman”, roman științific, roman al ideilor, înainte chiar de „Numele trandafirului”.

Acest „thriller călugăresc” publicat în 1980, când și generația mea se pregătea să eclozeze, a surprins totuși și a șocat lumea literară. Un outsider, un profesor de semiotică, se dovedea capabil de o operă romanescă complexă, profundă, metafizică și totuși accesibilă, la un anume nivel, oricărui om de pe stradă. Rareori o carte de literatură „înaltă” a avut o receptare atât de extraordinară. Întregul an nu s-a citit decât „Numele trandafirului”, tradus imediat în toate limbile lumii.

Imaginea de om de știință a lui Eco a fost estompată și cumva tulburată de cea proaspătă, de scriitor de succes. Oamenii n-au mai știut cum să le îmbine, și cred că asta a fost o mare problemă și pentru Eco însuși, care deodată s-a văzut vedetă internațională. Probabil că, împotriva intențiilor sale, el a fost împins către literatură de presiunea succesului inițial și a continuat, până la sfârșit, să scrie romane interesante, diverse, incitante, erudite, dar fără prospețimea debutului. Tot succesul l-a transformat și într-un opinion maker, o voce ascultată și respectată. Excesul de mediatizare i-a refuzat însă, probabil, premiul Nobel, la care a fost etern candidat, și pe care l-ar fi meritat, și prin opera științifică, și prin cea literară, cu desăvârșire. Această personalitate dublă, de profesor universitar și artist, de erudit și vizionar, mi l-a amintit întotdeauna pe Mircea Eliade.

În anii ’80, în plină dictatură ceaușistă, Umberto Eco a venit la București la lansarea traducerii românești a „Numelui trandafirului”. Întâlnirea a fost secretă, doar cu scriitori selectați atent. Câțiva optzeciști au aflat însă și au încercat, zgomotos, să intre în sală. De teama scandalului (Eco trebuia să apară din clipă-n clipă), la intervenția unui critic important, au fost lăsați și ei la întâlnire. Așa am apucat să-l vedem și să-l auzim pe scriitorul care era pe buzele tuturor în lume. Eco a ascultat răbdător discursurile oficiale și a răspuns politicos unor întrebări dinainte aprobate. Pe la mijlocul întâlnirii, însă, totul s-a dat peste cap: unul dintre noi s-a ridicat și a spus, în plină întrunire, că din versiunea românească a romanului lipsesc pagini, căzute la cenzură. A și făcut dovada celor spuse, citind alternativ din ediția italiană și cea românească. Lipseau mai bine de zece pagini. Eco a rămas foarte surprins. Nu i se mai întâmplase asta nicăieri. Nu știa că în acea vreme se cenzurau până și cărțile de bucate. A ieșit mare tevatură cu episodul acesta, căci Securitatea avea oamenii ei în mediul literar.

O ultimă rumoare a produs-o Umberto Eco chiar înainte de plecarea din această lume, prin atacarea violentă a rețelelor de socializare, în special Facebook. Pentru el, lumea acestor rețele constă în imbecili: „idiotul satului” a căpătat dreptul la opinie. Chiar dacă sunt departe de-a fi de acord cu asta, e totuși un prilej de reflecție pentru oricine. Până la urmă, dincolo de tot ce-a rămas în urma lui, am pierdut prin moartea lui Umberto Eco o voce de neînlocuit, una dintre cele mai inteligente și mai înțelepte produse de vechiul nostru continent.