Florinel Enache, erou român. Unde sunt picioarele lui?

Mutilat, dar erou. Aşa s-a întors din Afganistan militarul român Florinel Enache. Și-a pierdut picioarele și o mână, dar a câștigat o decorație.

4 mai 2012 se anunţa o zi ca toate celelalte: cu patrule şi cu misiuni de cercetare. Și totuşi, în această zi, plutonierul adjutant principal Florinel Enache (39 de ani) a plecat pentru ultima dată pe picioarele lui din baza militară unde era repartizat. Un dispozitiv explozibil improvizat avea să-l condamne să trăiască pentru tot restul vieţii într-un scaun cu rotile.

Citește și Succes internațional uimitor din scaunul cu rotile 

În astfel de cazuri, se pun în aplicare proceduri specifice teatrelor de operaţiuni din Afganistan stabilite prin acord între aliaţi, cum ne-au explicat militarii din cadrul Batalionului 265, Poliţie Militară: „Răniţii care sunt luaţi de la locul accidentului merg în punctul medical din bază. Dacă sunt răniţi foarte grav, merg direct la spitalul din Kandahar şi de acolo sunt triaţi în funcţie de gravitatea rănilor şi trimişi la spitale special dotate pentru anumite intervenţii”. Astfel, militarul originar din localitatea Gura Caliței, județul Vrancea, încadrat la Brigada 282 Infanterie Mecanizată „Unirea Principatelor” Focșani, a ajuns direct la Centrul Național Militar Medical „Walter Reed” din SUA, unde medicii i-au dat şansa de a începe o nouă viață.

Între timp, tragica veste ajungea în ţară găsind familia Enache total nepregătită. „Îl aştept să vină sănătos acasă, aşa cum a plecat. Că-i de bine, că-i de rău, vom afla mai târziu”, spunea atunci Lămâiţa Enache, soţia lui Florinel, fără să realizeze cu adevărat ce se întâmplase cu soţul ei. Nimănui nu îi venea să creadă că vecinului, prietenului sau colegului Florinel Enache i se întâmplase aşa ceva, până când un comunicat oficial al MApN a zdrobit definitiv speranţele acestor oameni.

Faţă în faţă cu Obama

Ajuns în SUA, a devenit un erou pentru comunitatea de români din America, dar și pentru americani, după ce a fost vizitat chiar de președintele SUA, Barack Obama, și de soția acestuia, Michelle. Mai rare au fost vizitele oficialităților din România. Doar secretarul de stat Sebastian Huluban, aflat la Washington cu o delegație, la consultările româno-americane pe probleme de apărare, și senatorul Mircea Geoană l-au vizitat și i-au strâns mâna rănită pe front.

„Respectul pe care ni-l inspiră acest om în uniformă trebuie să se manifeste și la întoarcerea lui acasă. M-am bucurat să văd că, în ciuda situației dificile în care se află, Florinel este un om puternic, încrezător și cu credință în Dumnezeu. Eroismul și sacrificiul lui, ca și al multor altor militari români, trebuie să se bucure de recunoștința întregii națiuni”, mărturisea atunci Mircea Geoană prin intermediul unei reţele de socializare. Alături i-au fost, în permanență, soția și fiul. De altfel, soția a învățat în America ce are de făcut pentru a se putea îngriji de sănătatea acestuia în România.

Citește și GLASUL PATRIEI ȘI AL HAINEI MILITARE

Fără decoraţii şi onoruri, Lămâiţa Enache este la fel de eroină precum soţul ei. După mai bine de un an de spitalizare, Florinel Enache a revenit în țară la bordul unui avion Hercules aparţinând US Air Force, fiind așteptat, pe Aeroportul Otopeni, de oficialităţi, familie şi prieteni.

Erou, pentru că s-a întors mutilat

Preşedintele Traian Băsescu i-a conferit Medalia Naţională „Serviciul Credincios” – clasa I, cu însemn de război, apoi a urmat Emblema de Onoare a Armatei Române cu însemn de război, oferită de ministrul Apărării Naționale, Mircea Duşa, chiar pe Aeroportul Otopeni. A fost primit cu ovaţii de autoritățile locale și județene venite pe Aeroportul „Henri Coandă”, dar și de oamenii din comună care au vrut să afle cum se simte eroul din satul lor. Acasă, drumul ce leagă locuința de șoseaua națională a fost asfaltat, au fost betonate aleile din curtea casei pentru ca militarul să se poată deplasa mai uşor cu scaunul electric, însă lucrările privind reamenajarea casei sale care urmează să fie adaptată la necesitățile unui om care și-a pierdut picioarele și un braț pe front se află încă în stadiu de proiect. Primarul vrea să îl declare cetățean de onoare al comunei. Cu lacrimi în ochi și cu durere în suflet, adevărata dramă o resimt rudele. „Ce blestem este pe el! De ce nu îl aduceți? L-am văzut numai la televizor, fără mânuță și fără picioare. A plecat pe picioarele lui și a venit fără. Unde sunt picioarele lui? Vrem să vedem unde sunt aruncate!”, i-a spus Vasilica Mocanu, o rudă a soldatului, ministrului Duşa, aflat în vizită la Gura Caliţei.

La doar câteva zile după ce eroul s-a întors în ţară, românii din diaspora care i-au fost alături lui Florinel în momentele grele s-au arătat îngrijorați de modul în care își va continua tratamentul și de ajutorul pe care îl va primi din partea MApN și a Guvernului. Prietenii din SUA i-au trimis o scrisoare prim-ministrului Victor Ponta pentru a interveni „în suportul Eroului Român”. De asemenea, românii din America atrag atenția asupra neajunsurilor și problemelor întâmpinate de familia militarului, dar și asupra a ceea ce ar trebui să facă autoritățile pentru ca Florinel Enache „să reînvețe cum să-și trăiască viața cu demnitate”.

Nota de plată: 350.000 de dolari

În prezent, Florinel Enache se află internat la Spitalul Militar Central. Va trebui să stea departe de locurile natale cel puțin pentru încă trei luni, pentru continuarea tratamentului. „Cheltuielile cu îngrijirile medicale, protezarea și tratamentul militarului, în țară sau în străinătate, sunt suportate din bugetul MApN.

Aproximativ 150.000 de dolari au fost plătiți, din evaluările specialiștilor noștri, suma totală fiind de peste 350.000 de dolari, diferența urmând să fie plătită ulterior.

Pentru deplasările familiei au fost cheltuiți peste 30.000 de dolari, pentru diurnă și cheltuieli de transport. În plus, au mai fost alocați 31.000 de dolari pentru achiziționarea unui scaun electric ce îi este necesar pentru deplasare. Un medic al Spitalului Militar s-a aflat în SUA pentru a strânge toate datele de la specialiștii americani referitoare la nevoile de recuperare și condițiile de spitalizare. La SUUMC, militarul beneficiază de asistența medicală a unei comisii pluridisciplinare de medici specialiști, care va pune în aplicare conduita terapeutică și programul de recuperare medicală, pe baza tuturor datelor medicale puse la dispoziție de către medicii specialiști americani care l-au tratat pe militar în ultimul an (în paralel, se va stabili și situația medico-militară”, se arată în răspunsul oferit de MApN, Ziarului de Vrancea. Cam acestea sunt cifrele destinului medical al unui erou de război.

Citește și CAMPION DIN SCAUN CU ROTILE

Care este prețul devotamentului?

Operaţiunea din Afganistan a început în anul 2001 cu un Batalion de Infanterie. Acum, România are numai în provincia Zabul peste 1.000 de militari, efectivul Armatei Române în Afganistan numărând în total aproximativ 1.800 de militari. Dintre aceştia, sunt expuşi riscului permanent nu mai mult de 300, dintre care, în timpul unei misiuni de şase luni, sunt cinci sau şase implicaţi în incidente, după cum ne-a explicat locotenentul Tănase George (UM 02222 Bucureşti), care a plecat pentru prima dată în Afganistan la 24 de ani, în căutarea aventurii.

Bilanțul misiunilor externe arată că 23 de militari români au devenit eroi pentru Armată, după ce au murit în teatrele externe de operațiuni. Nu trebuie să îi uităm nici pe militarii răniți sau mutilați. Toate acestea pentru o diurnă care nu trece de 100 de euro. Militarii români primesc una dintre cele mai mici diurne dintre toți militarii aflați în Afganistan, aceasta ridicându-se pentru moment la suma de 90 de euro pentru ofițeri și 70 de euro pentru celelalte categorii de personal, la care se adaugă sporurile aferente. De asemenea, familia militarului decedat primește de la firma de asigurări 80.000 de euro, iar militarii răniți primesc 60.000, 40.000, respectiv 20.000 de euro, în funcție de gradul de invaliditate pe care comisia medicală îl stabilește. În caz de deces, familia militarului mai primește de la MApN 100 de solde lunare brute, aproximativ 73.000 de lei, pensie de urmaș, un ajutor de deces, alte drepturi prevăzute de normele în vigoare. Și Florinel Enache trebuie să mai primească de la MApN cele 60 de solde compensatorii la care are dreptul și să-și încaseze polița de 60.000 de euro. Banii vor fi virați după întocmirea tuturor documentelor medicale.

Se poartă atentatele sinucigașe

Pericolul se simte la fiecare pas. De 21 de ani, peste 30.000 de militari ai Armatei Române participă la misiuni externe ale României, iar din 2004 au fost repatriați 114 militari răniţi. Întors de curând din a doua misiune desfășurată în Afganistan, lt. colonel Gabriel Tolea, de la Centrul de Operații Speciale „general-maior Grigore Bastan” Buzău, a povestit pentru Q Magazine care sunt cele mai noi metode de atac ale insurgenţilor afgani: „În ultima  perioadă «se poartă» atentatele sinucigașe. Efectiv ești aproape inoperant într-o asemenea  situație. Nu știi cu cine ai de-a face. Sub burka afgană se poate ascunde oricine. Sunt bărbați travestiți în femei care detonează dispozitivele sinucigașe. Trăiești în asemenea împrejurări o stare de disperare”.

Lt. colonel Gabriel Tolea, de la Centrul de Operații Speciale „General-maior Grigore Bastan”

Militarul care și-a desfășurat misiunea în cadrul NTM (NATO Training Mission) instruind militarii afgani din forțele care colaborează cu trupele NATO a mai mărturisit că şocul psihologic atunci când ajungi pentru prima dată într-un teatru de operaţiuni este foarte mare, ipoteză susţinută şi de plutonierul major Aurel Matei, de la unitatea militară UM 02222 București, care atrage atenția asupra importanței pregătirii psihologice a militarilor care merg în misiune.

„Când ajungi în teatrul de operațiuni, acesta este primul lucru pe care îl conștientizezi, că viața ta este în pericol. Poate fi atacată baza, cu bombe, poate fi atacat un pluton sau când ieși în patrulă poți oricând să calci pe o mină. Este un stres. Unii se descurcă, alții – mai puțin. Fiecare reacționează diferit. Unii devin nervoși, alții se închid în sine, nu mai vorbesc”.

Trupele române urmează să se retragă din Afganistan până în anul 2014, atunci când vor mai rămâne aproximativ 100 de militari români dislocaţi în zonele de conflict. Dacă a meritat sau nu este o polemică lungă. Cel mai probabil… nu aveam de ales.

Însă merită să reflectăm la declaraţia politologului american George Friedman, făcută săptămâna trecută la Bucureşti în faţa multor decidenţi ai statului român: „Vreţi alianţa cu Statele Unite? Asumaţi-vă riscurile!”.

Mărturiile soldaților care au supraviețuit războiului

Sublocotenent Pavel Gabriel
Batalionul 265, Poliţie Militară
Misiune: ian.-aug. 2012, Afganistan

Pe Florinel Enache l-am cunoscut în timpul pregătirii, am fost chiar în aceeaşi companie, dar între timp, din cauza unor detalii organizatorice, el a fost mutat la altă companie care a fost dislocată în zona unde s-a produs accidentul lui şi nu am mai avut contact cu el. Ca militar era un subofiţer cum puţini mai găseşti, un om extraordinar, bun, blând. Nu era genul de om căruia puteai să te gândeşti că i s-ar întâmpla aşa ceva. Era mereu prevăzător. Dar oricât de prevăzător ai fi, oricâte măsuri de siguranţă ţi-ai lua, nu ştii niciodată ce se poate întâmpla, unde ai călcat, de unde s-a tras… Cu toată atenţia, tot se pot întâmpla astfel de accidente. Chiar şi aşa, mi-aş dori să mai plec acolo.

Plutonier major Matei Aurel
U.M. 02222 Bucureşti
Misiune: feb.-iul. 2010, Afganistan

O misiune în Afganistan este într-adevăr o experienţă care nu are cum să nu lase urme pe linie psihologică. Până la urmă, suntem oameni. Te doare sufletul când îţi moare un cunoscut, dar un coleg cu care ai împărţit atât de multe lucruri! Nu ai cum să fii pregătit pentru asta.

Când ajungi într-un teatru de operaţii, prima realitate pe care o conştientizezi este că viaţa ta e în pericol la orice pas. Poate fi atacată baza cu bombe sau sub orice altă formă, poate fi atacat un pluton sau când ieşi în patrulă poţi oricând să calci pe o mină. Deci e un stres. Asta e clar. Acasă nu mă gândesc că mâine ar putea să îmi cadă un ghiveci în cap sau să mă calce maşina. În această situaţie, unii se descurcă, alţii se descurcă mai puţin. Au fost şi colegi care cum au ajuns acolo şi-au făcut cerere şi s-au întors acasă şi s-au mutat în Poliţie sau în altă parte. Nu au putut să treacă peste. Dacă aş fi comandant de unitate, aş folosi foarte mult psihologul pentru toţi cei care pleacă şi se întorc din misiuni, pentru că traumele pe care le primeşti acolo pe linie psihică nu ţi le vindecă nimeni.

Fiecare reacţionează diferit: unii devin nervoşi, alţii devin închişi în sine, nu mai vorbesc. Sunt lucruri pe care trebuie să le manageriezi. Şi apoi încep să se adune celelalte: dorul de casă, care se simte la o anumită perioadă, începe să fie şi mai dificil în momentul în care ai colegi pe care îi pierzi, poate l-ai cunoscut, poate nu, îţi dai seama că începe să se strângă cercul. Pe urmă ajungi să numeri zilele care ţi-au mai rămas acolo şi îi mulţumeşti lui Dumnezeu când mai trece o zi şi nu ai păţit nimic. Şi uite aşa ajungi acasă. Acestea sunt aspectele negative ale unei misiuni. Punctele de care te sprijini sunt colegii. Mănânci, te distrezi, vorbeşti, munceşti împreună cu ei şi atunci este normal să se formeze legături.

În ceea ce mă priveşte, a fost un moment în care am conştientizat că îmi este frică. Eram într-o patrulă, trebuia să ajungem într-un sat să ne îndeplinim misiunea noastră pe linie de CIMIC (n.r. Cooperare Civili-Militari). În perioada respectivă eram cu batalionul de la Craiova, unde îi cunoşteam pe cei mai mulţi dintre băieţi. Când am ajuns, pleca o patrulă formată tot din băieţi din Craiova, cunoscuţi.

Ne-am salutat, ne-am îmbrăţişat şi, cum au ieşit, după zece minute, s-a auzit o bubuitură. Normal că mi-am făcut griji şi mă rugam: „Dă, Doamne, să nu fie Cristi, să nu fie Marius, să nu fie…”. S-au întors din patrulă, după vreo douăzeci de minute, după ce au venit elicopterele şi au luat rănitul; iar apoi, când am ajuns în tabără, am aflat cine fusese rănit şi am răsuflat uşurat, pentru că nu era dintre cei pe care îi cunoşteam eu.

Dar faptul că am văzut hainele pline de sânge ale rănitului, arma care era scoasă din funcţiune… a fost prima dată când mi-a fost frică mai mult decât de obicei. Urma ca într-o jumătate de oră să plecăm în patrulă şi puteam să fim şi noi în situaţia respectivă. Atunci am conştientizat că sunt om şi că este normal să îmi fie frică. Nu toţi pot să facă asta. Nu o să uit niciodată acel moment pentru că mi-am făcut griji pentru colegii mei, pentru mine, şi asta te afectează psihic. Când vii acasă, trebuie să îţi revii.

Sergent major Biolan Emilia
U.M. 02222 Bucureşti
Misiune: aug. 2012-ian. 2013, Afganistan

Am fost în 2012-2013 într-o misiune specifică batalionului CIMIC pe un proiect nou de Female Engagement Team, un proiect care a vizat strict integrarea femeilor în rândul societăţii afgane. Făcând abstracţie de faptul că am fost în Afganistan, unde toată lumea ştie la ce să se aştepte, am avut o misiune foarte frumoasă, plină de realizări. Noi ne-am axat activitatea doar pe angajarea şi integrarea femeilor în societatea afgană, pentru că se ştie care este statutul femeilor acolo.

În primul rând, am încercat să intrăm cât mai mult în contact cu ele şi am început cu fetiţele, având foarte multe misiuni la şcolile de fete, am mai avut misiuni specifice în spital, axate pe maternitate, şi, spre surprinderea noastră, am reuşit să intrăm şi în casele lor, să stăm de vorbă cu soţiile. Ca să reuşim să intrăm în contact cu aceste femei a trebuit să le acceptăm toate cutumele şi să nu încercăm să schimbăm ceva cu forţa, a fost mai mult ca un schimb de experienţă: povesteam ce e la noi şi ele ne povesteau cum e la ele. Oricum, ele rămâneau foarte surprinse când ne vedeau pe noi şi curiozitatea lor era mare. Era practic o discuţie liberă.

Însă cel mai mare proiect pe care am reuşit să îl punem în practică a fost un atelier de croitorie destinat femeilor. Pentru acest proiect am încercat să intrăm în contact cu mai multe organizaţii nonguvernamentale care puteau să ne ofere materiale. Tot de la astfel de organizaţii am făcut rost şi de maşini de cusut. Am avut sprijinul guvernatorului din districtul Sanjoy, unde ne aflam noi, şi am avut şi avantajul că şeful echipei mai fusese într-o misiune în aceeaşi regiune şi avea deja conexiuni acolo, îl cunoştea foarte bine pe guvernator. Astfel am organizat o întâlnire cu femeile din district, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată acolo, şi atunci s-a născut ideea de a pune în practică acest proiect şi de a le ajuta să contribuie prin propriile forţe la dezvoltarea familiilor lor. Acesta este un proiect pe termen lung, el se desfăşoară în continuare şi a fost preluat de echipa de fete care a venit în locul nostru. Au fost făcute şi evaluări ale proiectului şi ne bucurăm că acele femei au ajuns să se finanţeze singure, lună de lună, prin ceea ce fac acolo. Practic, cu ajutorul guvernatorului valorifică hainele lucrate de ele în bazarul din districtul respectiv.

Locotenent Tănase George
U.M. 02222 Bucureşti
Misiune: mai-dec. 2011, Afganistan

Am fost o singură dată în Afganistan, în 2011, pentru şase luni. Sincer, m-a animat doar spiritul de aventură. Singura motivaţie pe care am avut-o a fost să văd exact ce e acolo. Pur şi simplu mă uitam în curtea unităţii şi vedeam că toţi veneau cu poveşti şi cu experienţe de acolo şi mi-am spus că trebuie să văd şi eu cum e, aşa că la 24 de ani am plecat.

Deşi m-am dus cu gândul de a înfrunta pericolul în fiecare zi, am avut norocul de a nu-l găsi niciodată. Procentual, să ştiţi că nu sunt foarte mulţi militari care pleacă şi sunt implicaţi direct în astfel de incidente. Am constatat acolo că noi, soldaţii români, suntem mult mai norocoşi decât soldaţii afgani, de exemplu. Când vezi cât de expuşi sunt riscului, pentru că noi mergem acolo şase luni, dar în ce îi priveşte pe ei, acesta este jobul lor în fiecare zi. Aşa cum vin eu la serviciu, ei merg în patrulă, şi asta fac de când intră în armată şi probabil o vor face mult timp de aici înainte dacă nu se va întâmpla ceva tragic cu ei. De cealaltă parte, soldaţii americani sunt luaţi din rândurile celor care nu prea şi-au găsit locuri de muncă în America, sunt din pătura de jos a societăţii. Ofiţerii sunt într-adevăr militari de carieră care sunt pregătiţi, ştiu ce înseamnă armată; nu vin din teribilism cum vin ceilalţi.

Însă noi, românii, suntem puţin mai ancoraţi în realitate faţă de ei, mai ales pe domeniul nostru de cooperare între civili şi militari. Noi ştim mai bine să cooperăm cu populaţia civilă, ştim să îi apropiem mai mult decât ei. Ei sunt mult mai distanţi şi îi văd pe oamenii respectivi ca pe o problemă. Consideră că au ajuns acolo să îşi rezolve problemele care le-au afectat ţara. Îi văd exact ca pe un inamic. Foarte greu fac diferenţa între inamicul terorist, cu care luptă de fapt, şi populaţia civilă. Au mereu o atitudine foarte distantă şi foarte defensivă, în timp ce românii leagă foarte uşor prietenii. De exemplu, te poţi împrieteni foarte uşor cu interpreţii, pentru că ei vorbesc o limbă de circulaţie internaţională şi de obicei îi foloseşti pe tot timpul misiunii. Sunt foarte deschişi pentru că lucrează ca interpreţi nu numai pentru Armata Română, lucrează şi pentru americani, şi pentru canadieni… cu ei am legat prietenii şi, pentru mine, ei sunt un exemplu de reuşită în viaţă într-o ţară cum este Afganistanul.

Caporal Sîrbu Cătălin
Batalionul 265, Poliţie Militară
Misiuni: aug 2003 – ian 2004, Irak; aug 2005 – ian 2006, Irak; ian-iul 2007, Afganistan; ian – iul 2009, Afganistan; ian – iul 2011, Afganistan.

În 2009 în Afganistan, într-o misiune de patrulare, o maşină din patrulă a trecut peste un dispozitiv improvizat şi a explodat. Au rezultat un mort, unul dintre cei mai buni ofiţeri ai acestui batalion, şi patru răniţi. Eu eram într-o maşină care se afla în spatele celei care a explodat. Ce să vă spun… Greu… Era dimineaţa după o noapte petrecută cu partenerii afgani într-un check point.

Maşina a trecut peste dispozitiv după care am fost atacaţi. În astfel de cazuri sunt mai multe proceduri care se aplică: dacă maşina bubuie şi nu eşti atacat evacuezi zona, încerci să iei legătura cu maşina, bineînţeles că nu ne-a răspuns nimeni, colegii mei din spate trebuiau să asigure zona.

După ce a explodat maşina, a ieşit un coleg din maşină, singurul care reuşit să vină singur pe picioare… în acel moment se trăgea asupra noastră. S-a reacţionat cu foc. Colegul a reuşit să vină la patrulă după care colegii mei din celelalte două maşini au trecut pe lângă mine, au asigurat zona, au scos răniţii, am luat legătura cu elicopterul de evaluare medicală. După aceea au venit toate celelalte patrule aflate în zonă să ne ajute. Trei dintre cei care au fost în maşină s-au întors acasă mutilaţi. Au fost în Germania, conform procedurilor specifice teatrelor de operaţiuni, la recuperare, dar au rămas, din păcate, cu sechele. Noi pentru asta suntem pregătiţi să facem aşa ceva.

Un militar dacă nu ajunge în teatrul de operaţiuni să vadă despre ce este vorba în realitate, degeaba se pregăteşte în ţară.