Frumusețea unei lacrimi

Și înainte să ridice mâna în semn de recunoaștere, am știut că e ea. Purta o rochie vaporoasă de mătase și bocanci de soldat în picioare. Un amestec de copil-femeie care și-a luat în mâini propriul destin. Sunt puține interviuri în cariera unui jurnalist care rămân alături de el toată viața. Acesta este unul dintre ele: artista Alina Teodorescu.

Alina Teodorescu s-a născut pe 22 aprilie 1982, la Slănic Moldova. A crescut cu mirosul pădurii, aflată la câțiva pași de casa ei, și s-a simțit ca într-o vacanță în toată copilăria sa. Tatăl ei era profesor de desen la școala din localitate, fiind omul care i-a insuflat dragostea pentru culoare și artă. Peste ani, după multe încercări și căutări, pe alt continent, un alt bărbat avea să-i ofere confirmarea că arta este singurul lucru pentru care trăiește. A început să picteze alături de tatăl său de la vârsta de 12 ani, pe o pânză imaginară aproape mistică. Au pictat împreună troița, vitraliile și biserica din Slănic Moldova. Fetița a știut de atunci că vrea să devină pictoriță. Numai că, la acel moment, viața avea alte planuri cu ea.

Drumul sinuos al primilor pași
După ce a terminat Liceul de Artă „George Apostu” din Bacău, s-a mutat la București. S-a înscris la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. În anul 2004, la numai 22 de ani, Alina ieșea de pe băncile facultății cu o specializare în design interior. Avea de gând să îmbine utilul cu plăcutul, să învețe oamenii să trăiască în spații frumoase, aranjate cu gust și simț artistic. Clienții nu au întârziat să apară. Nici satisfacțiile, dar nici frustrările. După un timp, avea senzația că nu se mai poate exprima așa cum își dorește. Era nevoită să facă anumite compromisuri, care țineau de gusturile clienților, de măiestria lucrătorilor, de profesionalismul furnizorilor. Arta începea să se răzvrătească în ea. Își cerea drepturile. Inițial, s-a făcut că n-o aude. Din nou… viața i-a arătat că are alte planuri cu ea.

Există frumusețe într-o lacrimă
Anul 2010 a fost pentru Alina Teodorescu un an în care destinul avea să o învețe cât de puternică este. Lecția a fost dură, dar eliberatoare. Și-a pierdut, în decurs de șase luni, tatăl și partenerul din firmă. Și în timp ce sufletul ei plângea, Alina a înțeles că viața e scurtă, că oamenii mor prea repede, prea neașteptat, că visele sunt făcute ca să fie împlinite, nu ca să fie uitate, a înțeles că doar arta e cea care o poate salva. A vândut tot și a plecat la Londra, unde s-a înscris la Institutul de Artă „Sotheby’s”. Își dorea să înțeleagă ce se întâmplă cu arta în zilele noastre. A învățat și a văzut cum funcționează lumea interesată de artă și ce legi o guvernează. A descoperit că afacerile au acaparat tot, inclusiv actul creației. Și atunci a decis că ea nu va face la fel. Se va dezvălui puțin câte puțin numai oamenilor care o pot înțelege. A început să deseneze frenetic fără să fie condiționată de locul în care se afla și de ustensilele pe care le avea la îndemână. Și-a însușit imediat tehnica desenului pe iPad, consacrată de David Hockney. Degetele ei au devenit pensule, atingerea ei pe iPad a devenit culoare. A îmbrățișat filosofia lui Marcel Duchamp, care susține că „arta înseamnă, etimologic vorbind, a face”. Iar Alina crede cu tărie că viața e însăși arta, așa cum arta e viața ei. „Există frumusețe în durere”, îmi explică ea cu convingere. „Există frumusețe în lacrimă, există frumusețe în orice încercare prin care trecem. Fără toate astea, nu ne putem dezvolta ca spirit, nu ne putem înălța sufletul”. Îi dau dreptate, și-i urmăresc povestea cu o atenție din ce în ce mai mare.

Revelația unui maestru
Trăind la Londra, singură în cea mai mare parte a timpului, doar ea, cu gândurile și arta ei, Alina are parte – într-o zi ce se anunța banală și posomorâtă – de o întâlnire care fără îndoială avea să-i schimbe cursul vieții definitiv. Scoasă din casă de o colegă de școală, care o invitase la masă, Alina ajunge cu aceasta în galeria unde expunea un artist indian. Deși venea din altă lume, din altă cultură și aproape din altă epocă, bătrânul artist găsește imediat canalul de comunicare cu tânăra pictoriță. Sau poate că ea l-a găsit. Nici nu mai are importanță… Artistul indian, Sanjeev Khandekar, este însă cel care îi vede desenele și-i confirmă o realitate pe care Alina și-o dorea de când se știe: forța ei e imensă, desenele și picturile ei trebuie să iasă în lume, să fie văzute de oameni cu simț artistic. În spatele fiecărei lucrări e o poveste, un crâmpei din viața ei, din trăirile ei, din sufletul ei. Intrată în posesia aripilor oferite de indian, Alina Teodorescu pregătește prima sa expoziție, care a avut loc la începutul acestei veri la Beirut. Și pentru că sufletul ei e frumos, în ciuda celor mai optimiste așteptări, vinde peste 65% din lucrările sale. În doar patru zile. „E uimitor câtă forță mi-a dat acest lucru, îmi spune. Împachetam lucrările de la expoziție, după închidere, și încă mai veneau oameni să cumpere”. Întrebarea firească era una singură: pe când o expoziție în România? Și aflu cu încântare că timp de patru zile, începând cu 3 octombrie a.c., la Galeria Galateca din București, vom putea citi și noi prin intermediul desenelor din jurnalul intim al unei pictorițe despre care vom mai auzi și peste mulți ani.