Ioan Vieru, la 55 de ani: “USR, jucăria distrugerii scriitorilor”

Poetul, eseistul și jurnalistul Ioan Vieru împlinește astăzi 55 de ani. În exclusivitate pentru Q Magazine, directorul revistei Contrapunct povestește despre mecanismele diabolice ale societății noastre, jurnalism, poezie și credințe.

“Observ că foarte multe lucruri din jurul nostru au etichetele schimbate și nume contrarii. Nici jurnalismul, nici poezia nu mai pot rezolva dileme în această lipsă de firesc dirijat ca o vietate spre puștile vânătorilor de ocazie.  A exista pare tot mai mult o adevărată punere în scenă a lumii însăși, cu tot ce înseamnă asta. Mi-a apărut recent o carte de poezii,  Hipnoza legii, scrisă în ultimii 10 ani. Cărțile complică viața în loc să o simplifice, așa cum spun aparențele. Tăcerea unui scriitor vorbește mai mult decât gălăgia din jur și panglicile vânturate în fața cititorilor dirijați. Scriitorul care sunt s-a aflat într-o confruntare  dificilă cu istoria, fără să-și  fi propus în mod programatic acest fapt. O confruntare  pe care mi-aș fi dorit-o probabil cândva, când eram mai tânăr, dintr-o inconștiență a spiritului însuși. Ca jurnalist mă aflu într-o campanie nesfârșită cu realitățile autohtnone, încercând să-i pun capăt cumva în fiecare zi, însă este imposibil. Istoria și actorii ei au luat-o razna, sunt pe contrasens. Restanțele civice ale fiecăruia  sunt multiplicate de  o indiferență produsă de diversitatea noncalitativă tot mai mult exploatată. Am iubit dintotdeauna jurnalismul,  poate mai mult decât ar fi trebuit, crezând că este salvarea societății.  Dar de la o zi la alta mi se pare că trăim într-un film care a mai rulat pe ecranele minții. Aș vrea să înființez un Institut al Holocaustului românesc,  cu un probatoriu cultural,  ale cărui  exponate principale să fie unele instituții cu pretenții democratice. Sunt în această transă a unui timp aflat la un milimetru de cel de acum, de care ne separă ancestral  înseși propriile noastre tendințe. În această perioadă sunt în confruntare directă, în justiție, cu o fantomă adusă la noi de tancurile lui Stalin, pe care sper să o predau cu tot inventarul identității ei bulversante,  istoriei și istoricilor acestui secol tot mai infantilizant. În amintirea scriitorilor secerați în anii ’50 și pentru cei marginalizați violent de atunci până azi. O marginalizare ticluită ca un fel de moarte clinică asistată încă de statul român.  Va ști justiția să fie la înălțimea unui rechizitoriu pentru șansa reală unei culturi și literaturi libere, care nu pot funcționa decât democratic? Este chiar  o întrebare importantă. Vom vedea.”

România versus Occident

“Linia noastră românească este mai mult asemănătoare rândului de carte, înscrisului vechi, poate controversat, complicat și derutant în comparația  cu  destinul omului occidental și chiar răsăritean. Conflictuală și bizară, fracturată de drame sau iluzii, de iubire,   viața noastră datorează României exact ceea ce întoarce pasărea migratoare în cuibul de aici. Nostalgiile lumii pierdute m-au menținut aici, cu  puterea pe care o are corpul  care se vindecă după o stare critică. În altă parte, în Occident, aș fi fost lipsit de ceea ce s-a constituit în formele de supraviețuire prin cultură, literatură,artă, acelea care pot înălța dar și distruge o persoană în rana ei ancestrală. Aș spune nu rezistență prin cultură, ci supraviețuire. În lumea liberă aș fi avut poate mai puțin scepticism asupra omului și formelor sociale, în favoarea vitalității artistice artificioase. Nu mi-ar fi plăcut să fiu decât ceea ce sunt : o persoană între lumi, un om al lumii, mereu la începutul unei călătorii. Jumătate din timpul trăit l-am pierdut pe trenuri, în mașină, în avion, în discuții și între cărți. Și ceva foarte grav, să nu uit, toate victoriile, în fond, preponderent pentru cauza altora, aici, la noi, se plătesc personal cu un preț uriaș. Toate acestea formează personalitatea intelectualului român,  drept o dramă, livrând tiparele frustrării și limitărilor pe care le vezi cu ochiul liber. Mulți dintre cei care au emigrat la maturitate s-au trezit într-o înstrăinare și mai mare,  cei tineri și-au găsit o identitate nouă, convenabilă. Nici unii, nici alții nu s-au declarat totuși victime ale lumii unde au emigrat, fapt care nu este valabil pentru noi care am rămas. Plecarea în lume sau rămânerea aici trebuie să fie sub semnul iubirii nu al arginților.”, spune scriitorul pentru Q Magazine.

“USR se află, în aceste zile, la capătul propriei istorii care a produs deziluzii”

“Dacă țin cont de discreția în care trăiesc, care este o caracteristică a excesului modernității, într-un fel, m-am exclus din USR. Am privit dintotdeauna cu oarecare spaimă și intrigă această organizație a Republicii Populare Române, în care am intrat cu multă tristețe și strângere de inimă. Cred că propria mea inimă a făcut tot posibilul să ies cumva de acolo prin interpușii  sistemului.  USR este o organizație a fostului stat comunist odios, nimic altceva, și care nu servește decât corupției așa cum a fost tot timpul și sub toate formele și regimurile politice. Trebuie spus Stop!

Îmi aduc aminte cum poetul Dan Deșliu, de care am fost apropiat după 1990, înainte să plece la mare, în ultimul lui voiaj, striga vizionar pe culoarele acelei capele a propagandei că, în acea instituție sunt disprețuiți scriitorii! Într-o clipă am realizat totul, ceea ce în fond bănuiam.  M-a surprins și mi-a rămas în minte acea scenă, drept una impresionantă. Recent am aflat înfricoșat  că USR se revendică fățiș de la un decret al anilor ’50, chiar dacă această afinititate ar putea fi sancționată aspru de legi și instituții, așa cum ar fi normal de altfel. Această USR nu există în realitate, este condusă prin avocat, nu este legală, vorbește în numele scriitorilor ca un veterinar în  numele tuturor  caprelor de planetă, este rudimentul vocilor  care a trimis oameni în lagăre de concentrare și temnițe. Această USR execută astăzi silit scriitori prin tribunale, cere bani unor colegi de-ai  noștri  pentru  că i-ar fi  compromis imaginea. USR se află în aceste zile la capătul propriei istorii care a produs deziluzii, spaimă,  glorie, suferință prin transformarea ei într-un stabiliment de marketing  cultural tipic propagandei adaptate. Sper să apară noi organizații ale scriitorilor fără legătură cu sistemul sovietic actual încă în funcțiune.  În ce țară trăim, în ce secol? Nu cred că secolul XXI european, exclus.”

“România de astăzi…Așteptare. Stat totalitar! Câștigați-vă drepturile și demnitatea!”

 Despre credințe…

“Cred în toate valențele literaturii și artei, numai că întâlnirea acestora cere condiție, timp și dedicare în împrejurări tot mai ostile. De aceea nu am renunțat la jurnalism. Cred în drumul care trece printre case ca un simbol universal valabil. Când mă gândesc la faptul că în taina acestei tihne topografice se înfiripează dictaturi atroce, ca acum în Turcia, știu că trebuie să scriu despre ceea ce cred. Să fiu alături de cei care au un proiect pentru umanitate mi se pare sensul literaturii. Îmi este imposibil să  înțeleg cum frumusețea lumii, a oamenilor, a naturii și lucrurilor  nu blochează răul. Și totuși frumusețea salvează lumea, în cel mai limpede mod, cum spunea Dostoievski.”

“Fericirea are gustul fructelor orientale cu florile aflate pe același ram, de   priveliște și comunicare instant între noi toți, fără să realizăm asta decât târziu. Fericirea ne împinge spre nefericire pentru că deseori căutăm sursa  în exterior. Fericirea nu există, e o poveste care face posibilă mișcarea acului magnetic în direcția nordului.”

Riscuri, pasiune, implicare

“Tot ceea ce ai fost sau ai făcut nu reprezintă nimic dacă în acest moment ești în derivă, prezentul fiind unicul care contează, e absolutul. Această clipă este unica, alta nu există. Mi-am apărat dintotdeauna ceea ce am avut de spus, cu riscuri, cu pasiune și implicare într-o societate care expune prin înseși mecanismele ei diabolice. Unul fiind chiar USR, această jucărie a distrugerii scriitorilor. Reușitele nu le stabilim noi înșine, ci alții, iar ele sunt necesare când suntem  la dispoziția întâmplărilor, în rest altceva primează. Altceva contează permanent, acest altceva fiind ceea ce trebuie să știm despre lume, locuri și înțelesuri doar pentru sine în această supremă taină a vieții.”