Pactul pentru migrație – o altă perspectivă

Revista Q Magazine a publicat deja ample texte legate de Pactul global consolidat pentru migrație asumat de România și care ar urma să fie semnat la Marakech (Maroc).

Citește și: Atenție la migranți

Oficialitățile române dau asigurări că acest document are un caracter strict orientativ și nu creează obligații specifice pentru România. Concluziile unor analiști ai comunității internaționale de informații merg în direcția contrară, anunțând adevărate dezastre securitare. Opinia publică românească este îngrijorată și majoritar ostilă față de asemenea aranjamente internaționale.

DEMOGRAFIA CA MAMĂ A ISTORIEI

În spatele Pactului global pentru migrație (PGM) stă UE și mai exact binomul euro-imperial franco-german. Politica germană și franceză în problema migrației, aparent iresponsabilă, nu poate fi înțeleasă decât analizând dinamica demografică a Europei occidentale și felul în care elitele sale politice se raportează la ea.

Europa se depopulează. Fenomenul afectează în special vestul continentului (deși și problemele Rusiei, ca să nu mai vorbim de cele ale României, sunt mari). Planningul familial, secularizarea și neoliberalismul, dar și scumpirea educației și criza democrației au generat adevărate dezastre demografice.

Europa se lenevește. În afară de scăderea populației se înregistrează reducerea numărului celor care sunt gata să se angajeze în munci grele, murdare sau prost plătite. Toți vor să lucreze în serviciile curate – în primul rând IT – și mai puțini în industrie, care asigură creșterea avuției colective în termeni reali.

Europa se închide. Este vorba despre o închidere culturală, în primul rând, concretizată, printre altele, în segregaționism identitar și fragmentare națională. Aceasta a dus la reculul „stângii-caviar” (socialistă și social-democrată), dar și a dreptei globaliste (liberală și populară), pe de o parte, și la renașterea dreptei conservatoare (națională, etatistă, suveranistă, autohtonistă, clericalistă), pe de altă parte.

Această dreaptă anti-globalistă a preluat toate valorile umaniste ale stângii democrate și liberale, lăsând aceste curente de gândire fără ofertă ideologică, dar le-a integrat într-o practică cu două limitări – una în spațiu, cea națională, și alta în timp, cea a progresului gradual – care conferă oamenilor confortul protecției atât în raport cu străinii, cât și cu propria capacitate de adaptare la nou. Așa se explică de ce la nivel național stânga este înfrântă pretutindeni în Europa (mai ales în cea occidentală – catolică și protestantă) tocmai când valorile sale au învins.

Primele două fenomene nu pot fi contracarate prin libera circulație a persoanelor în cadrul UE, din mai multe motive. În primul rând, pentru că deplasarea est-europenilor înspre vestul continentului, mai cu seamă pe măsură ce devine ireversibilă, reduce capacitatea de absorbție a piețelor orientale, de nivelul de consum al cărora depinde menținerea și dezvoltarea economiei occidentale.

În al doilea rând, pentru că est-europenii sunt și cetățeni ai UE, care reclamă aceleași drepturi cu europenii occidentali, punând presiune asupra bugetului statelor unde se stabilesc, în condițiile în care politicile fiscale și sociale în Europa nu sunt federalizate. Iată de ce Occidentul european îi preferă pe turci, polonezilor, pe marocani, bulgarilor sau pe pakistanezi românilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât țările de destinație sunt foste metropole coloniale care și-au păstrat legăturile cu fostele colonii și pot prelua și integra mai ușor populația originară de acolo.

NAȚIONAL-CONSERVATORISM CONTRA GLOBALISM NEO-MARXIST 

Dacă acestor mișcări migratorii li se opun forțele dreptei conservatoare, adepte ale creșterii demografice naturale într-un spațiu național protejat, în ele își pun speranțele exponenții stângii globaliste neo-marxiste pentru care imigranții nu sunt numai brațe de muncă, ci și voturi.

Pentru Franța macronistă sau Germania merkeliană, ca și pentru de multă vreme subpopulatele țări nordice, o imigrație masivă rezolvă dintr-un foc două probleme: absorbirea excedentului de locuri de muncă în sectoarele neatractive și revenirea la putere a stângii sau, mai general, a curentelor politice tradiționale. Exploatarea imigranților, pentru cel puțin două sau trei generații, până când descendenții lor născuți în Europa vor cere drepturi egale cu ale autohtonilor, va permite plata pensiilor unei populații îmbătrânite, rentelor unei populații lenevite și burselor unei populații decadente, oferind totodată voturi tocmai celor responsabili de această exploatare neocolonială prin absorbție demo-culturală.

Prețul unei asemenea inginerii sociale concepute de o clasă politică greu de calificat ca fiind în toate mințile, având ca unic scop păstrarea puterii, este distrugerea coeziunii culturale a statelor-națiune. Prin urmare vorbim despre sacrificarea statelor naționale. Oricât de meschin ar părea, aceasta este realitatea despre care mai nimeni nu vorbește.

SUA REFUZĂ PACTUL PENTRU MIGRAȚIE

America nu are aceleași probleme demografice cu Europa. Fruct al unei emigrații masive cu origini pe toate celelalte continente, SUA au încă o creștere demografică internă suficientă pentru a se ocupa prioritar de coeziunea societății americane; simultan cu protecția acesteia împotriva dumpingului social și a terorismului cultural aduse de noile valuri de imigranți. Pe când profitorii UE vor să se deschidă porțile imigrației, America le închide. Un contratimp care are numeroase precedente în istoria spațiului euro-atlantic.

Iată de ce, după ce a încercat din răsputeri să zădărnicească, chiar prin participarea la negocieri, agreerea Pactului pentru migrație, odată cu închiderea acestora Washingtonul a anunțat că se retrage din rândul părților semnatare. La fel au făcut și alte state; inclusiv membri ai UE din Europa centrală și orientală.  Ungaria, de pildă, printr-un gest dramatic, s-a retras de la negocieri încă înainte ca ele să se finalizeze.

S-a creat astfel o nouă linie sau o nouă temă de fractură între UE și SUA. Cea legată de politica în domeniul migrației. O confruntare în care SUA aștepta, fără îndoială, susținerea partenerilor săi strategici europeni, printre care și România.

PIRUETA ROMÂNEASCĂ

Un comunicat oficial al administrației prezidențiale anunță pompos că Președintele Iohannis a aprobat memorandumul prin care Guvernul a propus semnarea Pactului pentru migrație. Pe ce articol din Constituție s-o fi bazat această cerere este imposibil de spus, căci legea fundamentală prevede că Președintele încheie (prin semnare, desigur) tratatele negociate de Guvern, iar nu că Guvernul are nevoie de aprobarea Președintelui pentru a negocia tratate sau semna documente internaționale care nu au caracter de tratat?!

Dincolo de acest aspect de neconstituționalitate, comunicatul abundă în asigurări potrivit cărora instrumentul internațional la care se referă cu atâta grijă de a aduce evenimentul semnării la cunoștința tuturor, nu va obliga la nimic. Adică este un act fără efecte. Deci ar fi un noneveniment și, în consecință o nonștire. Fapt confirmat rapid și de un comunicat al MAE.

Cei mai puțin sofisticați se vor întreba la ce bun atât efort în negocieri îndelungate dacă rezultatul nu angajează pe nimeni? Nu era mai simplă organizarea unui simpozion?

Cei mai perspicaci vor observa că în dreptul internațional de cele mai multe ori tratatele nu prevăd sancțiuni și nici forțe de poliție nu există pentru a amenda încălcarea lor. O parte din garanțiile respectării acestora se găsesc în racordarea lor, de regulă prin ratificare, la dreptul intern, dar există și înțelegeri cu efecte pur politice, așa zis morale, care se respectă nu de frica legii, ci a puterii celor interesați în aplicarea lor. Altfel raporturile internaționale nu ar mai cunoaște nici o ordine.

Cei mai cârcotași vor spune că, potrivit tratatelor UE, nici recomandările MCV nu au forță obligatorie și totuși României i se opun ori de câte ori unul mai puternic dorește să o priveze de niște drepturi. Atunci cum te poți baza pe ideea că o promisiune făcută nu leagă pe nimeni la nimic? Obligatoriu sau nu Pactul pentru migrație va fi un alt picior băgat în ușa suveranității României, prin întredeschiderea căreia vor pătrunde în casa națiunii toate vânturile potrivnice intereselor ei vitale.

Cei mai puțin naivi vor arăta cu degetul spre clauza Pactului care arată că pasul următor este transformarea acestuia într-o Rezoluție a Adunării Generale ONU. Adoptarea rezoluției nu va fi o problemă căci amintita Adunare este dominată de țările de origine a fluxurilor migratorii care urmăresc să facă din libera circulație un instrument util în politica lor internă și o armă eficientă în cea externă. Este adevărat că asemenea documente nu au forța juridică a tratatelor și nu sunt supuse ratificării de către Parlamentele naționale. România nu își va putea permite, însă, și nu i se va permite să ignore standardele ONU; și, ținând seama de raportul internațional de forțe, se vor găsi nenumărate mijloace pentru a fi constrânsă se le implementeze.

Acestea fiind notate, urmarea este că prea se străduiește Klaus Iohannis, într-o surprinzătoare unitate de cuget și simțiri cu Guvernul, reprezentat de ministrul de externe pro-prezidențial Teodor Meleșcanu, să ne convingă că Pactul nu ne va face rău, ca să nu fim convinși că aplicarea acestuia va fi dezastroasă pentru România.

IOHANNIS LOVEȘTE DIN NOU ÎN PARTENERIATUL CU SUA

Ceea ce frapează la comunicatul prezidențial este faptul că ține să facă public un mărunt act birocratic săvârșit în raporturile inter-instituționale cu executivul, care, chipurile, nici măcar nu vizează asumarea de obligații de către statul român. Gestul este mult prea fără precedent pentru a nu avea o semnificație aparte. Ostentația sa arată că nu este în realitate destinat consumului intern, ci reprezintă un mesaj extern cu destinatar precis.

De altfel, comunicatul precizează că aderarea la Pactul pentru migrație are loc și în lumina preluării președinției rotative a Consiliului UE de către România. Ceea ce amintește de spusele Președintelui Franței, Emmanuel Macron, adresate Președintelui Iohannis cu ocazia recentei vizite a celui din urmă la Paris, prin care i se atrăgea atenția că va trebui să gestioneze conform dorinței cocoșului galic și a acvilei germane tema migrației.

Ne putem lesne imagina că nu a trebuit mult efort pentru a-l face pe domnul Iohannis să lege rapid România la carul intereselor franco-germane. În ceea ce privește Guvernul, mai mult ca probabil angajamentul de a servi acestor interese a fost unul din lista de qui pro quo-uri care ne-a permis să petrecem ziua de 1 decembrie fără manifestații masive de stradă și ne va permite să preluăm peședinția UE la 1 ianuarie fără a fi trecut în prealabil printr-o lovitură de stat.

Dacă prin comunicatul său de o grandilocvență aparent inutilă Președintele Iohannis a luat un nou angajament față de Paris și Berlin, acesta a fost, și cu siguranță s-a dorit a fi, o sfidare adresată cu ostentație partenerului strategic american.

După sabotarea Inițiativei celor trei mări, iată că domnul Klaus Iohannis recidivează și intervine întru zădărnicirea sau cel puțin stânjenirea unei strategii esențiale pentru promovarea căreia Casa Albă a fost chiar gata să mobilizeze armata federală. Asta pe când state fără aceeași calitate oficială a legăturii transatlantice, precum Ungaria, se solidarizează spontan cu Donald Trump.

Nu se poate ignora că la Paris, Klaus Iohannis a evocat emfatic parteneriatul strategic româno-francez, adică un avorton geopolitic plămădit din scamatoriile ipocrite ale Președinților Băsescu și Sarkozy, simultan cu declarațiile practic antiamericane, dar – culmea – și antiromânești, în chestiunea migrației.

Un alt gest de abandon al relației strategice româno-americane confirmat prin comunicatul dat la scut timp la București în legătură cu Pactul pentru migrație. Cu privire la acesta, la Adunarea Generală a ONU, România se va afla pe poziții opuse SUA, cu care are interese strategice congruente, dar și în opoziție cu Ungaria, Polonia, Austria sau Italia, și alături de Franța și Germania, cu care, cel puțin în această materie, are interese strategice contrare.

Reacția Casei Albe față de un asemenea afront repetat cu iz de trădare, nu poate fi decât fermă. Potrivit informațiilor Q Magazine, Președintele Donald Trump ar fi dat deja instrucțiuni pentru încetarea oricărui angajament american în România până când în fruntea ei vor ajunge lideri lucizi și responsabili.  Doamne ferește România de vreo înțelegere strategică ruso-americană în aceste condiții. Ca de altfel, și de una ruso-germană.

Întrebarea care rămâne este una catilinară: până când va mai fi lăsat Klaus Iohannis să abuzeze de răbdarea românilor și să împingă România într-un neant strategic?!