Liviu Antonesei Q Magazine
Revista

Partea Poetului din Lume…

Poate părea ciudat că vă propun, tocmai pe un Raft al Duhovnicului, poeziile lui Liviu Antonesei, apărute în volumul „Opera poetică” (1978-2016). Poate că vara măcar ar trebui să ne ia dorul de poezie și făcătorii ei, poate că mult din ceea ce suntem azi ca oameni de vorbire românească datorăm mult mai mult poeziei decât încercărilor, disperate pe alocuri, ale câte unui teoretician de limbă română de a ne redefini gramatica. 

Liviu Antonesei este un astfel de bijutier de limbă, un veritabil melancolic, care caută în pharmakon-ul cuvintelor apariția Eonei și descoperă, cu limb de sacru, Arborele Gnozei. Scrie poezie respirând, atent la o lume care iese din orizontul imediat. Și se așază în imediat, uneori ludic și indecent, alteori – mai cu seamă în „Povești filosofice cretane și alte poezii din insule” ori „Poemele din zorii amurgului” – cu o grea melancolie, pe pleoapa de interior a irisului poetic.

Poeme sidefate de lucru intens, mahrame din jocul cuvintelor intuite, fracturi de cotidian și imersii în veșnicii ascunse încă ochiului nostru.

Cei care l-au cunoscut din proză, ultima provocare făcută nouă fiind „Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia” (povestiri, Polirom, 2012), poezia sa pare un joc de mărgele, un komboloi răsucit în mână de sihastru în așezare.

Cât de bine remarcă Al. Cistelecan, în Prefața (Vitalismul melancolic) volumului, făcând referire la ultima vertebră a creației poetice a lui Liviu Antonesei, „Poemele din zorii amurgului”: „Nu e chiar un ton nou cel ce survine în Poemele din zorii amurgului, dar acum sentenţiozitatea lui pare a avea ceva definitiv (…). Suntem, firește, abia în zorii noului ciclu. Dacă Antonesei va parcurge drama solitudinii cu intensitatea cu care și-a parcurs exultanţele, mâniile și melancoliile, înseamnă că suntem pe pragul unuia dintre cele mai dramatice volume de poezii”. Poate că dramatismul acesta oferă, în fond, perspectiva întregului volum-viață a poetului Liviu Antonesei. Distins în verb, aproape transparent pe alocuri, pare că se supune propriei diagnoze: „Departe e ziua, departe e moartea…”(Ars Amatoria). Uneori, să recunoaștem, poezia e parte din oftatul lumii.

POEZIA PREFERATĂ?

Banca de măslin de lîngă

Bisericuța săpată în stîncă

Și chiparosul strămb deasupra-

În depărtare farul pitic

Luminînd parcă peste puterile sale.

O lumină care vine dinăuntru.

Dinlăuntrul cui? Mă simt

Ca un Buddha aruncat

În altă lume. În lume?

În altă lume!

Liviu Antonesei se naște în Vlădenii Iașului, la 25 aprilie 1953, licențiat în sociologie-psihologie (1976), doctor în științele educației (2001) al Universității „Al.I.Cuza” din Iași. Psihoterapeut, profesor de logică, cercetător în științele educației desfășoară o intensă activitate publicistică la „Opinia Studențească”, de unde, în 1981, în urma unei anchete a Securității, este „disponibilizat”. Revine ca redactor-șef adjunct la „Convorbiri literare”, (Iași) apoi reînvie revista „Timpul” (Iași). Suferă avatarurile României politice până când alege să fie liber de contract politic, dovedindu-se un excelent comentator politic, realizator de radio și televiziune. Scrie. Ca o formă continuă de libertate.

Poezie, proză, Eseuri și studii, publicistică, volume – interviu (cu Dorin Popa (2007) și Nicoleta Dabija (2014). Două volume în spaniolă și engleză, poezie și proză scurtă, selecții din scriitura sa, oferite de Mario Castro Navarette (Adenium, 2014) și Mihai Rîșnoveanu, Mike Philips și Ramona Mitrică (Profusin Gold, Londra, 2014). Ca profesor la catedra de științele educației din Universitatea ieșeană impresionează prin câteva volume de specialitate. Reținem, tot ca recomandare de lectură, O prostie a lui Platon, Intelectualii și politica (Polirom, 1997), Nautilus. Structuri, momente și modele în cultura interbelică (Cronica, 1998).

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top