Ungaria alocă 100 de milioane de euro maghiarilor din Ardeal pentru evenimente culturale și pentru cumpărare de terenuri. România, doar 32 de milioane de euro pentru a sărbători 100 de ani de statalitate. Cam de aici pornim în analiza ce urmează.

Citeşte şi: Cine este chelnerul mai bun pentru UDMR

Naționalism și autonomie: starea de fapt

Țara noastră a intrat nepregătită în anul Centenarului României Mari. Scindați politic, scindați social, lipsiți de un plan de țară care să fie asumat atât de stat, cât și de societate, obligați să țină cont de criza proiectului european ce din anii ’90 devenise surogatul de proiect de țară al României, românii se găsesc într-o adâncă criză identitară. În fața acestei crize identitare, stafiile trecutului capătă putere și teme ce, tocmai datorită aderării la UE și la NATO, ar fi trebuit să fie încheiate, precum tema privind pericolul pierderii integrității teritoriale a țării, par să redevină de actualitate.

După prăbușirea lagărului socialist, flagelul unui naționalism neoromantic a reaprins sud-estul Europei. Niciuna dintre țările din regiune nu a scăpat acestui exces naționalist: grecii flutură steagul imperial bizantin, turcii reevaluează istoria otomană în telenovele care aprind fantezii cu epoca seraiurilor, naționaliștii bulgari se gândesc la o „Bulgarie Mare”, albanezii, la o „Albanie Mare”, sârbii, la o „Serbie Mare”, ungurii, la o „Ungarie Mare”. Până și naționaliștii din Republica Moldova (țară cu o populație majoritar românească) își doresc o „Moldovă Mare”, iar cei din fosta republică iugoslavă a Macedoniei au descoperit că, dacă tot se numesc macedoneni, pot pretinde dreptul de moștenire de la Alexandru cel Mare, iar Macedonia lor „Mare” s-ar putea extinde legitim până în India și Egipt.

Această renaștere a naționalismului se suprapune pe eșecul tot mai evident al unificării Europei printr-o uniformizare ideologică și o nivelare culturală (proiectul Uniunii Europene), iar națiunile Europei se regăsesc într-o zodie a paradoxurilor.

De exemplu, anul acesta România, țară membră a Uniunii Europene și foarte mândră de faptul că este teritoriu ocupat de baze militare NATO, în  discursul politic al căreia se găsește precum ceva firesc formula „cedare de suveranitate către UE”, iar autoritatea ambasadelor țărilor aliate este invocată ca fiind superioară autorității puterilor democratice în stat, încearcă să serbeze cu fast Centenarul împlinirii visului său național: o Românie mare, suverană, care să cuprindă în granițele sale aproape totalitatea comunităților românești.

Citeşte şi: Cu cine colaborează UDMR?

În același timp, o Ungarie membră a Uniunii Europene și a NATO, membră a zonei Schengen, care practic a șters granițele naționale, comemorează cu accente tot mai radicale Tratatul de la Trianon, de pe urma căruia visul Ungariei Mari se prăbușise în țăndări.

Pe acest fundal al redeșteptării iluziilor naționaliste și al coșmarurilor iredentiste se poartă în România discuția despre autonomia culturală sau administrativă a Ținutului Secuiesc.

TRANSILVANIA ÎN ANUL 1919: 5 259 918 LOCUITORI : 57,1% ROMÂNI, 26,5% MAGHIARI, 9,8% GERMANI

TRANSILVANIA ÎN ANUL 2011: 6 789 250 LOCUITORI: 70,6% ROMÂNI, 17,9% MAGHIARI, 0,4% GERMANI

Ce este de fapt această autonomie?

Dezbaterea se face invocându-se constant două argumente. Din partea română se invocă argumentul constituțional: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil” (articolul 1, alineatul 1 din Constituția României în vigoare), fără să se explice însă în ce măsură autonomia culturală a Ținutului Secuiesc ar afecta caracterul național, suveranitatea (altfel cedată fără prea mari dureri constituționale de cap către UE), independența, unitatea și indivizibilitatea României.

Partea maghiară vine cu un argument cel puțin neașteptat: proclamația de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, practic subiectul și în același timp obiectul Centenarului celebrat de români în acest an. Aceasta spune:

„În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele: deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.” (Punctul III, alineatul 1).

Desigur, nici partea maghiară nu poate să explice de ce nu e mulțumită de starea de fapt, care în proporție de cel puțin 90 la sută respectă principiul stabilit la 1 decembrie 1918.

În județele Covasna și Harghita, simplul mecanism democratic face ca maghiarii, majoritari, să aibă controlul asupra tuturor autorităților publice locale,  beneficiază de dreptul la educație în limba maghiară (inclusiv la nivel universitar), iar accesul la justiție nu este îngrădit neștiutorilor de limbă română. Iar UDMR nu este doar o prezență constantă în Parlamentul României, dar  ca partener guvernamental a avut acces la cele mai înalte funcții în stat, având vicepremier, miniștri, secretari de stat, conducători de autorități și instituții guvernamentale, etc. ce au demonstrat o loialitate greu de pus în discuție față de interesele naționale generale ale României.

„Ați auzit undeva că membrii organizației care a acoperit stema României cu steagul Ținutului Secuiesc au fost arestați, penalizați în vreun fel? Este aproape clar că aceia care păzeau ambasada le-au lăsat cale liberă membrilor organizației Mișcarea celor 64 de Comitate, mișcare cu caracter iredentist și care militează pentru anularea Tratatului de la Trianon și realipirea Transilvaniei la Ungaria. Ceea ce nu trebuie să uităm este că Budapesta s-a detașat de Bruxelles, nu mai răspunde la directivele UE, s-a apropiat de Rusia și, mai mult decât atât, România și Ungaria sunt partenere NATO. Este o situație complicată și complexă, dar nu poate fi trecută cu vederea, mai ales că este o acțiune concertată, este o acțiune deloc întâmplătoare, nu este o acțiune izolată, nu este necontrolată. După părerea mea, este abia începutul”, a declarat pentru Q Magazine jurnalistul Dan Tănasă.  

Nu toate minoritățile sunt la fel

În fapt, nu maghiarii sunt cei care ar trebui să fie nemulțumiți cu privire la politica față de  minorități a statului român, ci acele minorități etnice care nu au avut norocul de a fi considerate de lege ca fiind „minorități naționale”.

Prin statutul de „minorități naționale”, statul român înțelege să privilegieze, oferindu-le reprezentare parlamentară și acces la masa guvernamentală, doar acele comunități etnice ce au fost prezente în societatea românească în momentul 1 decembrie 1918.

În România trăiesc cetățeni români de origine arabă, de origine chineză, de origine africană,  stabiliți în România, activi profesional și social, care au dobândit încrederea și respectul concetățenilor lor, deși nu au avut norocul de a se fi născut în România înainte de 1 decembrie 1918, pentru a se putea bucura de privilegiile legislative și protecția specială pe care statul român o acordă doar „minorităților naționale”.

Unul din cei mai populari și mai iubiți români, considerat în multe sondaje de opinie ca fiind un prezidențiabil cu șanse reale pentru a conduce România, doctorul Raed Arafat, aparține unei minorități etnice care nu se poate bucura de privilegiile de care se bucură minoritățile considerate a fi „naționale”. Și e nedrept faptul că parlamentarii UDMR nu susțin demersuri de modificare a legislației din România în favoarea tuturor minorităților etnice, alunecând în schimb într-un naționalism cu nimic mai sănătos decât cel al naționaliștilor români.

Cui prodest?

Dar, pe de altă parte, escaladarea discursurilor naționaliste cu privire la Transilvania pare să ajute toate taberele implicate în conflict. Campania electorală din Ungaria are nevoie și de un impuls naționalist, electoratul maghiar văzând și preocuparea autorităților de la Budapesta față de maghiarii de dincolo de hotare, dar și oblojirea orgoliului național rănit acum 100 de ani la Trianon. Pe de altă parte, autoritățile românești, prinse de anul centenar pe picior greșit, incapabile să organizeze o celebrare a României unite, par să profite de această dezbatere pentru a mima interesul național.

Un alt beneficiar este Uniunea Europeană. Reluarea acestei dezbateri naționaliste ce readuce în mințile românilor teama că vor pierde Ardealul este o bună soluție pentru a împiedica orientarea României înspre grupul de la Vișegrad, ce se construiește deja ca o disidență în interiorul Uniunii.  De altfel, este foarte curioasă lipsa de reacție a autorităților europene față de declarația publică extremistă a premierului Tudose (care amenința voalat cu spânzurarea autonomiștilor maghiari), potrivit căruia „Dacă steagul secuiesc va flutura pe instituţiile de acolo, toţi vor flutura lângă steag!”. Au urmat vandalizarea Ambasadei României de la Budapesta și acoperirea însemnelor naționale românești de aici cu steagul Ținutului Secuiesc, acțiune revendicată de unguri extremiști, membri ai grupării Mișcarea celor 64 de Comitate.

Citeşte şi: Parlamentarii maghiari întreabă care sunt acțiunile statului român de Centenar

Dacă această declarație ar fi fost făcută într-un alt context, cu privire la alte minorități etnice, probabil premierul Tudose ar fi fost executat politic de la cel mai înalt nivel euroatlantic.

De asemenea, câștigă UDMR-ul în fața propriului electorat, afirmându-se ca singurul avocat al minorității maghiare, împiedicând un proces propagandistic, inițiat încă din timpul lui Nicolae Ceaușescu, de inventare a unei minorități etnice secuiești, care să spargă comunitatea maghiară.

Secuii: între etnie și propagandă

Secuii, o populație maghiarizată încă din Evul Mediu, deveniseră în filmele cu teme istorice românești, dar și într-un anumit tip de istoriografie naționalistă românească o etnie mai degrabă apropiată de români decât de maghiari.

Imaginea secuiului cu nume românizat Gheorghe Doja, a cărui răscoală a fost prezentată ca o revoltă predominant românească împotriva regalității maghiare, a ajutat la apariția secuiului propagandistic.

Filmul Mihai Viteazul, o capodoperă cinematografică, dar și propagandistică, a oferit spectatorului român imaginea secuilor care preferau pe români maghiarilor și a căror loialitate față de Mihai Vodă era pusă în opoziție cu ambițiile imperialist-caricaturale ale maghiarilor personificați prin principii din familia Báthory.

După 1989, inclusiv cu implicarea unor autorități politice de cel mai înalt nivel (vizitele lui Traian Băsescu în Covasna și Harghita, precum și întâlnirile acestuia cu disidenți autodeclarați secui ai UDMR-ului), mitul secuilor ca fiind altceva decât maghiarii s-a consolidat.

Numele de „Ținut Secuiesc” a înlocuit denumirea de „regiune autonomă maghiară” (cum se numea oficial regiunea între 1948 și 1967), se „redescoperă” sau se inventează tradiții secuiești, diferite de cele maghiare, inclusiv un așa-numit alfabet secuiesc (o scriere cu rune), un steag care dă tot mai multe dureri de cap autorităților române, dar și, bineînțeles, încercări de organizare politică a acestor secui, inițial în opoziție față de UDMR, apoi în strânsă colaborare cu acesta.

La un secol de la împlinirea idealului nostru național, în fața unui jubileu ratat, provocarea autonomiștilor maghiari este, paradoxal, o șansă pentru România.

Avem posibilitatea să discutăm astfel despre probleme ce au fost poate prea mult timp tabu: oare nu cedăm prea ușor ispitei naționaliste, deși am devenit imuni la mult mai necesarul sentiment patriotic? Ce mai înseamnă pentru noi suveranitatea? Ce mai înseamnă integritatea teritorială?

S-ar putea ca, după ce răspundem sincer acestor întrebări, să le mulțumim concetățenilor de etnie maghiară pentru șansa de a ne redobândi conștiința românească și de a putea naște un autentic plan de țară.