Sabrina Preda pentru Q Magazine. Cartea la care se întoarce mereu și în care găsește răspunsurile

Când am văzut-o pentru prima dată pe ecran, la Antena 3, mi-am spus: Doamne, ce fată frumoasă! Mai târziu, urmărindu-i anchetele despre achizițiile din pandemie și reportajele pe sănătate, din spitale, am adăugat…Și deșteaptă! Stând de vorbă cu ea, pentru Q Magazine, am aflat că SABRINA PREDA este și bună, că Biblia este cartea ei fundamentală și că, dacă ar putea, nu ar alege altă viață.

• Emoție fără sunet
• Raport european. Noile tendințe în adicții, în rândul adolescenților
• Lia Savonea transmite că magistrații sunt gata să sprijine echilibrul bugetar al țării, „dar nu abdică în fața presiunilor”: Solidaritate, nu sacrificiu selectiv
• Centura Verde, mai aproape de realitate. Consiliul General al Municipiului București votează Protocolul pentru elaborarea și implementarea Planului Operațional
• Nicușor Dan, huiduit la Iași. Oamenii i-au strigat: „Rușine! Rușine! Rușine!”, „Trădătorule!”, „Du-te în Ucraina!”

JURNALIST LA 7 ANI. ÎN SUFRAGERIE

Floriana Jucan: Pentru că știm foarte puține despre tine, spune-ne tu tot ce ai vrea să știm, tot ce crezi că este esențial, relevant, important, ce te definește!

Sabrina Preda: Am 28 de ani, sunt o iubitoare a meseriei de jurnalist, sunt o fire ambițioasă și în vocabularul meu nu există nu pot. Îmi ador familia numeroasă, prietenii, nu la fel de numeroși, și colegii, care pot intra ușor în cele două categorii deja enumerate. Mă simt binecuvântată în fiecare zi pentru că îmi iubesc viața.

FJ: Cum ai ajuns să îmbrățișezi meseria de jurnalist? Care a fost parcursul? Ce oameni te-au sprijinit pe acest drum? Cine te-a inspirat? Ce credeai despre această meserie și cum ai găsit-o, practicând-o?

SP: Deși am doar 7 ani în presă, povestea începe de când aveam eu 7 ani. Am primit o cameră video de la ai mei, de Crăciun, și atunci s-a înfiripat relația mea cu televiziunea. Habar nu aveam pe atunci că va fi iubire până la adânci bătrâneți. Am o soră mai mare cu patru ani, și un frate mai mic cu doi ani, iar jocul meu preferat era să le iau interviuri. Doar că eu duceam jocul la cu totul alt nivel. Aveam niște căști, așa îmi imaginam eu că pot comunica cu regia imaginară, veneam cu o foaie pe care avem un șir de întrebări foarte serioase, și de multe ori mă certam cu ei pentru că nu luau în serios acest joc. Am moderat emisiuni de ore întregi în sufrageria casei. Am ajuns, cu timpul, să  îmi trăiesc visul!

Joaca copilăriei, însă, s-a dus odată cu trecerea anilor. Am terminat liceul, profil matematică-informatică și am intrat la Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice. Eram absolut disperată că nu mă regăseam deloc într-una din meseriile pentru care mă pregăteam la facultate. Până când tata a văzut că cei de la Antenă fac reclamă la școala lor de televiziune – Intact Media Academy (IMA). El a insistat să mă duc, aducându-mi aminte de toate chinurile la care îi supuneam în copilărie. Așa a început totul.

După terminarea cursului de 3 luni, am avut ocazia să fac practică în redacția de știri. Țin minte că erau cursante IMA, care erau în practică de 6 luni, și nu erau încă angajate, atunci când am pășit în redacție. Eu, în 3 săptămâni, am fost angajată de Alin Romașcan, la insistențele iubitei noastre, Iuliana Gătej, șefa secției Social. Ei au fost primii oameni care m-au sprijinit pe acest drum. Sergiu Cora este un alt om de la care am învățat enorm în această meserie, el avea deja 5 ani de reporterie când m-am angajat eu. Aurelian Ciocan, profesorul de dicție, mi-a fost alături și a avut multă răbdare. Apoi, după câțiva ani, am primit cea mai frumoasă veste. Vă dați seama ce bucurie mi-a invadat sufletul când am aflat că voi fi trimisă la o bursă CNN în Atlanta?

Omul care a crezut în mine și mi-a oferit ocazia să demonstrez este CEO-ul Antenei 3, Mihai Gâdea. Datorită lui sunt astăzi și realizator de emisiune.

FJ: Cum a fost primul tău interviu în direct, prima ta apariție „pe sticlă”? Ce a stat în spatele ei? Ce nu au văzut telespectatorii?

SP: Primul interviu nu mi-l amintesc. La început, fiind fără experiență, eram trimisă la simple sincroane. Îmi amintesc, însă, primul live. A fost la Antena 3, de la pelerinajul Sfântului Dumitru. Telespectatorii nu știu că poate doar la Bac am mai făcut atât de multe rugăciuni cum am făcut în dimineața în care am aflat că voi face prima transmisiune în direct.

 FJ: Ce valori te conduc în meseria ta?

SP: Empatia, determinarea, loialitatea, generozitatea, curajul și altruismul.

FJ: Ce ai observat la presa din România, din momentul în care ai început să lucrezi? Îmi pare rău că nu poți face o comparație cu timpurile în care am început eu, de pildă, să fac presă și când documentarea se făcea cu fișe și cu mers la bibliotecă sau în Arhive, când n-aveam „sfântul Google” la un click distanță.

SP: Am observat că fără să te întorci la metodele din presa de acum 20 de ani nu vei reuși să faci o anchetă reală, să dai o lovitură de presă. Când am lucrat cu Sergiu la ancheta despre Unifarm, compania statului care s-a ocupat de achiziții în pandemie, partea de documentare a durat două luni. Iar aici nu a mers cu „dau un telefon și primesc informații” sau cu un interviu, au fost nenumărate întâlniri cu angajații Unifarm înainte să filmăm. Trebuie să te întâlnești cu sursele tale, să petreci timp cu ele, să verifici povestea pe toate părțile, să privești problema din toate unghiurile. Sigur, trăim în vremea în care totul se întâmplă cu o viteză incredibilă, dar am ajuns să înțeleg că primordial, nu e să dai primul informația, ci, atunci când o dai, să fie adevărată și completă.

DESPRE CUPLUL SS

FJ: Faci, de aproape doi ani, cuplu pe ecran cu Sergiu Cora. Mulți cred că sunteți căsătoriți, iubiți etc. Sunteți? Eu știu răspunsul, dar hai să-l dăm și pentru cititori!

Sabrina Preda și Sergiu Cora la Festivalul de la New York unde campania lor a fost nominalizată în 2018 Foto Arhiva personală

SP: Râdem amândoi când auzim întrebarea asta. Eu și Sergiu suntem cei mai buni prieteni, iar asta nu e deloc puțin. Sergiu are o familie minunată, pe care o cunosc, Anca, soția lui, și Alessandra, fiica lui. Și noi ne mirăm cum ne-am găsit. Nu e o prietenie atât de lungă, sunt doar 7 ani, dar amândoi am fost crescuți cu aceleași valori. Amândoi știm că suntem acolo unul pentru celălalt la orice oră din zi și noapte. E doar o prietenie foarte frumoasă.

FJ: Te las să citești direct în revistă ce spune Sergiu despre tine! Cum ați ajuns să lucrați împreună, cum vă completați, la ce excelează unul și la ce excelează celălalt?

SP: S-a întâmplat! La începutul pandemiei, el era șeful secției Social, eu reporterul de pe domeniul Sănătății. După câteva luni, eu am venit cu ideea că ar fi mult mai dinamic dacă am putea face live-uri împreună. Sergiu a fost și el, la rândul lui, reporter tot pe domeniul Sănătății. Așa a luat naștere cuplul SS!

Sergiu este foarte creativ, e talentat la scris si are simțul știrii. Eu pot să spun că sunt foarte conștiincioasă și atunci când îmi spune cineva că nu se poate, mai tare mă ambiționez. Ne înțelegem din priviri, am reușit să ajungem la acest nivel după mulți ani de muncă împreună. Petrecem împreună cam zece ore pe zi, nici acasă nu stăm atât. Trebuie să-l nominalizez și pe Mihai Dină! El este operatorul nostru. Informația fără imagine nu există în televiziune. Iar Mihai este cel mai bun operator de imagine din România.

ORAȘUL PUSTIU ȘI SPAIMA OAMENILOR

FJ: Ce îți amintești din această pandemie despre care ați făcut reportaje aproape zilnic, în acești doi ani? Ce a rămas memorabil pentru tine?

SP: Sunt foarte multe și foarte diverse. Imaginați-vă că timp de mai bine de 6 luni, eu și Sergiu, practic, am locuit în fața Ministerului Afacerilor Interne, care e și lângă Ministerul Sănătății. De acolo făceam live-uri în fiecare zi. Apoi, mi-au rămas în minte imaginile cu orașul pustiu, era înfricoșător.

Apoi, spaima oamenilor. Spaima de a-i infecta pe cei dragi. Spaima medicilor care nu aveau materiale de protecție. Primeam zeci de telefoane de la asistente, de la medici, care ne plângeau la telefon că nu au măști, mănuși sau combinezoane. Aveai senzația că sunt carne de tun. Cumplit.

La Spitalul Colentina, pacienții stăteau la poarta spitalului și nu puteau fi îngrijiți pentru că unitatea sanitară devenise integral spital pentru COVID. Au fost zeci de mii de operații amânate.

Apoi, traumele copiilor. Așa a luat naștere campania „Copiii pandemiei”. Pur și simplu nu pot să mai adaug niciun cuvânt pentru că mi se pune un nod în gât.

FJ: Cum te aperi de Fake news-urile care ne invadează în această perioadă? Care este strategia, tehnica voastră?

SP: Documentare, documentare, documentare. Iar regula de aur funcționează și astăzi: o informație trebuie verificată din minim trei surse! Credeți-mă, și în domeniul ăsta „old school” bate tot.

FJ: Dar cât de etic poate fi un jurnalist într-o companie privată orientată spre profit?

SP: Poate, e important să vrea. O companie respectabilă va căuta oameni integri. Nu există credibilitate fără integritate, nu există să faci news fără cele două. Sunt mulți care au crezut că pot să păcălească adevărul, dar și publicul. Mai devreme sau mai târziu, însă, lucrurile acestea se văd.

FJ: Se spune că reclama de la stat este cenzură. Ai încredere într-o informație pe care o citești pe un site finanțat de Guvern?

SP: Nu am încredere în nicio informație pe care o citesc până nu o verific. Indiferent de sursă.

FJ: De ce, în ultimii ani, marile anchete de investigație, la nivel internațional, suscită puțin interes pentru presa română? Mă refer, de pildă, la cazul Jeffrey Epstein, care a fost puțin, spre deloc, mediatizat, la fel și cazul legăturilor lui Hunter Biden în Ucraina, dar, în schimb, preluăm teme ușurele, chiar frivole, cu aviditate?

SP: Adevărul este că televiziunile din România abordează puține subiecte externe pentru simplul fapt că ele nu fac audiență. Aici este marele câștig al proiectului News Hour with CNN. Reușește să aducă cele mai importante subiecte atât de pe plan intern și extern accesibile tuturor, iar audiențele sunt pe măsură.

FJ: Previziunile climatice apocaliptice sunt un mit sau realitate?

SP: N-am să intru în disputa globală, dar am să pun o întrebare: dacă Dumnezeu ne-a creat o planetă uimitoare și de prea mult timp disprețuim legile pe care ni le-a lăsat ca un manual de instrucțiuni, la ce ne putem aștepta?

BIBLIA, CARTEA CEA DE TOATE ZILELE

FJ: Oriana Fallaci, Megyn Kelly sau Christiane Amanpour?

SP: Oriana Fallaci este lecție de jurnalism. Este cea mai importantă personalitate din lumea jurnalismului a secolului XX. Christiane Amanpour este un exemplu pentru orice tânăr jurnalist pentru tactica interviului. Așa o pot numi și pe Clarissa Ward, întreaga lume i-a urmărit reportajele și intervențiile din Afganistan, odată cu retragerea trupelor americane. Eu mă simt onorată să pot lucra cu Tim Lister, producătorul ei pe evenimente speciale. Un gigant în jurnalism.  Margaret Bourke-White e prima femeie care merge pe front ca fotoreporter. Am o listă lungă de persoane pe care le citesc, le urmăresc și mă inspiră în fiecare zi.

FJ: Ce ți-a adus celebritatea? În ce momente celebritatea ta a făcut diferența?

SP: Să fim serioși, nu sunt celebră! Eu mă emoționez de fiecare dată când se întâmplă să mă oprească cineva pe stradă, să îmi facă un compliment, care îmi știe reportajele, care urmărește News Hour with CNN, emisiunea pe care o realizez cu Ana Maria Roman și Sergiu Cora. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu am căzut în capcana de a mă considera celebră. Complimentele cele mai mari au fost în această perioadă ca oameni disperați să mă caute și ca alți oameni să vină să îmi dea informații sau documente esențiale pentru anchetele pe care le-am realizat. Încrederea lor e cea mai mare satisfacție.

FJ: Te rogi? Mergi la Biserică? Ai o experiență anume spirituală? Un loc?

SP: Nihil sine Deo! Aș vrea să mă rog mai mult, așa cum făcea bunica mea care mi L-a pus în inimă pe Dumnezeu, care mă ducea la Biserică și care mi-a vorbit cu o convingere pe care nu am întâlnit-o la nimeni despre o lume mai bună în care vom fi nedespărțiți.

FJ: Ai cărți care te-au influențat?

SP: Da, Biblia. În momentele mele grele, îmi place să deschid Biblia și știu că acolo voi găsi toate răspunsurile. Sunt multe cărți care au avut un rol important pentru mine, dar niciuna precum Biblia.

FJ: Cum ai ajuns la ea? Ce pilde te inspiră, ai pasaje preferate?

SP: Bunica mea a fost cea care îmi citea la prânz și seara din Biblie. Eu, pe atunci, nu știam să citesc, dar o ascultam pe ea ca și cum ar fi cea mai fascinantă poveste din lume. La ea, în casă, era Dumnezeu și apoi restul. Nu exista dimineață, masă sau seară, fără rugăciune.

Spun că m-a influențat pentru că datorită învățămintelor din Biblie am desprins valorile de la care nu mă abat azi. Mică fiind, șase, șapte ani, trebuia să împart jucăriile cu toți copiii din cartier, altfel nu mă lăsa la joacă.

Nu râde niciodată de un alt copil, care poate nu are sau care s-a născut cu o problemă de sănătate! Nu refuza niciodată pe nimeni dacă îți cere ajutorul! Nu fi invidios, ai încredere în planul lui Dumnezeu, El e singurul care știe cum așază viața noastră. Iar de astea mă țin și azi. Normal, adaptate la lumea mea de azi.

Îmi plac pildele Mântuitorului pentru mai multe motive. În primul rând, pentru învățămintele puternice pe care ni le-a lăsat, dar și pentru cât de actuale sunt astăzi.

Pilda fiului risipitor este una dintre preferatele mele. Întoarcerea la Dumnezeu fiind singura opțiune pe care o avem ca individ sau societate.

Dar mai e ceva. Pildele sunt fascinante și ca lecție de comunicare. Dumnezeu a ales să ne spună niște „povestiri” prin care să ne descopere Marile Adevăruri. Se adapta mereu la audiență și cât de empatic a fost Fiul Lui Dumnezeu văzând că, probabil, în public erau mai multe femei, să spună că Împărăția Cerurilor se aseamănă cu aluatul…

O ȚARĂ PE LISTA DE TRANSPLANT

FJ: Cum este România TA? Cum este România reală?

SP: România este un pacient în stare critică tratat din păcate după ureche și interese. Un pacient care are nevoie urgent de transplant cardiac și e de zeci de ani pe lista de așteptare. Un pacient care a fost dezamăgit în toate sistemele, tratat cu superioritate de toți „marii specialiști”, care a dat și haina de pe el doar să se facă bine și degeaba. Poți spune că un astfel de pacient nu mai are multe zile, dar surprinzător, nu moare. Luptă în fiecare zi cu o putere incredibilă. Încă sper să poată fi salvat. Aceasta e România reală.

România mea e tot asta, cu ea mă lupt, pe ea încerc să o schimb. Sunt destul de tânără și ambițioasă să cred că în felul meu voi reuși.

FJ: Care este proiectul de țară sub umbrela căruia ar trebui să se reunească toată energia politică și, de ce nu, cea comunitară?

SP: Proiect de țară! A ajuns deja o expresie care ne face pe toți să ne dăm ochii peste cap și să spunem: Da, bine… Această sintagmă a fost folosită excesiv și fără niciun rezultat, deși România are nevoie disperată de un proiect de țară. Ce înseamnă concret proiect de țară? O viziune unitară pe termen lung. Tot ceea ce noi nu am văzut în ultimii 30 de ani.

Cred că resuscitarea sistemului educațional ar trebui să fie prioritatea zero. România este pe primul loc în Uniunea Europeană la traficul de persoane, peste un milion și jumătate de copii se află în risc de sărăcie, România are cea mai slabă evoluție a industriei. Toate aceste probleme pornesc din lipsa educației. Absolut, avem nevoie de spitale, de autostrăzi. Deprofesionalizarea, în schimb, și pregătirea din ce în ce mai slabă a generațiilor sunt motivele pentru care vorbim cu tristețe și dezamăgire despre țara noastră. De aceea aici nimic nu se poate, de aceea suntem toți frustrați și nu mai credem în schimbare. Proiectul de țară, însă, va rămâne doar pe hârtie dacă nu va exista un lider care să însuflețească o întreagă țară. Ne-ar trebui cineva ca Majestatea Sa Regele Mihai.

FĂRĂ REGRETE

FJ: Pe ce cheltuiești cel mai mult?

SP: Pe surprizele pe care îmi place să le fac celor dragi mie.

FJ: Ce este fericirea?

SP: Să îi fac fericiți pe ceilalți.

FJ: Dar libertatea?

SP: Totul.

FJ: Care sunt dezamăgirile tale? Ce regret ai?

SP: Nu vreau să sune clișeic, dar nu am. Toate dezamăgirile m-au adus aici unde sunt. Uneori, mă gândesc că poate ar trebui să fac și mai mult în meseria mea. Cred în continuare, deși știu percepția societății, că presa are un rol esențial în societatea noastră. E datoria noastră, a jurnaliștilor, să scoatem la lumină adevărul, să oferim o voce puternică celor care nu sunt auziți.

FJ: Scriitorul american  Patrick Rothfuss spunea că „de trei lucruri se tem toți oamenii înțelepți: marea la vreme de furtună, noaptea fără lună și mânia unui om blând”. Tu de ce te temi?

SP: Să îi dezamăgesc pe cei care mă iubesc și să fac ceva împotriva conștiinței mele.

FJ: Ce aștepți de la viitor?

SP: Totul.

FJ: Ai vrea să fii jurnalist în altă țară?

SP: Cred că e mare nevoie de jurnaliști buni și dedicați oamenilor aici, în România. Pentru mine nu e o coincidență că m-am născut în România.

FJ: Ce pasiuni ai?

SP: Jurnalismul. Eu văd asta ca pe o pasiune, deși e meseria mea de zi cu zi, și îmi place enorm să călătoresc.

FJ: Dacă ai putea alege o viață altfel, ce ai alege?

SP: N-aș alege o altă viață. E ceea ce am visat să fac.  

SERGIU CORA: Aș putea să scriu o carte cu titlul „Sabrina” și jur că ar fi bestseller!

Nu m-aș chinui deloc să creez ficțiune, aș povesti doar fiecare zi din ultimii șapte ani. Și credeți-mă, fiecare zi este deosebit de intensă!

Pe scurt, eu sunt ceasul deșteptător al Sabrinei aproape în fiecare dimineață. O sun și, evident, nu-mi răspunde. Doarme. Iar eu o sun în continuare și  ea… Ea mă sună înapoi la un moment dat. Ei, uite așa era să ratăm câteva momente profesionale importante din viața noastră. Dar nu s-a întâmplat. Și nu putem decât să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru iubirea ce ne-o arată, mai ales dimineața.

Știu că o va amuza când va citi asta, dar, lăsând gluma la o parte, Sabrina este cea mai bună prietenă a mea. Punct!

Că e frumoasă și deșteaptă, știți! Ce nu știu mulți, însă, e cât de mare este sufletul ei. În primul val al pandemiei, când stăteam împreună zi-lumină, am fost uluit de puterea ei de a face bine. Primea telefoane, multe, mult mai multe decât primesc jurnaliștii în general. Erau oameni din spitale – pacienți, asistente chiar și medici, toți cu câte o nevoie, cu câte o poveste de-ți îngheța inima. Plângea și ea, mai plângeam și eu. Se aduna, suna mai departe și îi ajuta. N-a lăsat pe nimeni în urmă și nu o face nici acum. De fapt, nu are liniște dacă știe că ajutorul cerut nu e înfăptuit. Și, vedeți, eu de aici aș vrea să pornească orice discuție despre Sabrina, de la caracterul ei incontestabil.

Până la urmă, oricât succes și faimă ai avea, caracterul definește omul. Iar eu, nu pot decât să mulțumesc Cerului, în fiecare zi, că m-a binecuvântat cu prietenia ei. Voi face tot ce pot să nu o dezamăgesc din acest punct de vedere. Știu că o să ajungă mult mai sus decât toate modelele profesionale pe care le are și știu că și atunci am să o sun dimineața, iar ea… Și vom râde amândoi mai pe după-amiază…