Singurătatea domnului ministru Orban

Gravitatea situaţiei este poate cel mai bine redată de declaraţia comisarului european pentru politici regionale, Johannes Hahn. Pe parcursul recentei sale vizite la Bucureşti, domnia sa spunea că, pentru a evita reducerea substanţială a fondurilor după 2014, România ar trebui să acceseze pe parcursul acestui an în jur de 30 de milioane de euro pe săptămână.

Cum să reuşim o astfel de performanţă, când media celor cinci ani de la aderare arată că o astfel de sumă s-a accesat cu greu de-abia la nivel de şase săptămâni?

Ar fi un adevărat miracol dacă am reuşi.

Toţi ochii sunt aţintiţi pe domnul ministru Leonard Orban, de la care se aşteaptă miracolul, iar dacă acest miracol nu va veni, mai-marii PD-L îl ameninţă pe domnul ministru cu demiterea, ca şi cum ar fi singurul responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat şi pentru ceea ce s-ar putea întâmpla.

Realitatea este că domnul Orban este lăsat de unul singur. Se află într-o singurătate sihastrică, izolat de interese politice şi clientelare, de o birocraţie în mare parte incompetentă, de un sistem bancar dezinteresat de economia reală, de orgolii ministeriale şi departamentale.

Chiar dacă ministerul afacerilor europene ar fi mai bine susţinut politic, chiar dacă domnul Orban ar anihila incompetenţa, corupţia, birocraţia şi toate celelalte obstacole din calea creşterii gradului de accesare, tot nu s-ar reuşi ridicarea acestuia la nivelul dorit şi comparabil cu cel al Poloniei.

Cauza este mai profundă şi nu poate fi eliminată de domnul Orban şi de către ministerul pe care îl conduce. Este o cauză obiectivă, reieşită din logica funcţionării sistemelor macroeconomice.

Trebuie avut în vedere faptul că orice analiză a gradului de accesare nu poate omite aşa-numita „limită obiectivă de absorbţie”, care defineşte capacitatea funcţională a unei economii de a îngloba productiv capital, adică măsura în care o unitate de capital investit este potenţată prin creare de valoare adăugată într-un climat economic/de afaceri favorabil capitalizării ei productive.

Altfel spus, cu cât o economie este mai puţin aptă de a produce şi capitaliza, cu atât şi limitele accesării fondurilor sunt mai importante. Este teoria buzunarului: cu cât buzunarul este mai mic, cu atât mai puţini bani se pot pune în el.

România suferă de o destructurare economică manifestată nu numai prin raportul incorect dintre principalele sectoare de activitate, ci şi prin lipsa unor sisteme productive apte de a valorifica factorii interni de producţie. Niciunul dintre aceştia (capital, resurse naturale, forţă de muncă) nu este inclus într-un sistem coerent (în sens de organizare structurată la nivel naţional a relaţiei dintre exploatarea, prelucrarea şi valorificarea unei resurse) de transformare din factor de avantaj comparativ în factor de avantaj competitiv. Aşa se explică de ce resursele agricole nu depăşesc stadiul de autoconsum, de ce majoritatea produselor alimentare sunt din import, de ce produsele exportate cuprind şi peste 70% import de completare. Actualul aparat productiv românesc nu are capacitatea utilizării eficiente a resurselor interne (industrie + agricultură).

România are nevoie de un aparat productiv care să-i permită o valorificare a factorilor ei de producţie măcar până la nivelul satisfacerii corespunzătoare, constante şi calitative a cererii interne, cu un trend de apropiere de nivelul competitivităţii internaţionale. Iată că, pentru a spori gradul de accesare, avem de rezolvat o problemă capitală, aceea a amplificării efortului intern de valorificare a factorilor de producţie prin modernizarea şi eficientizarea structurii economiei. Înainte de a privi cu o speranţă apropiată de disperare la fondurile europene, cred că ar trebui să luăm măsuri urgente de revigorare a factorilor interni de dezvoltare. „Întoarcerea cu faţa spre ţară”, în sensul punerii în valoare a propriilor resurse, devine imperativul momentului dacă dorim să creştem nu numai gradul de accesare a fondurilor, dar şi de valorificare corectă şi cât mai eficientă a acestora.