SUA opresc ajutorul pentru Afganistan ca modalitate de presiune

Dacă ceea ce va urma va fi o pacificare a zonei sau doar un deja vu similar cu peisajul postretragerii sovietice în 1989 se hotărăşte zilele acestea.

În acest sens, pentru a nu precipita o retragere cu potenţial destabilizator şi a crea sentimentul ca Occidentul îşi recunoaşte înfrângerea într-un gambit nechibzuit, Washingtonul caută să facă presiuni asupra regimului Karzai pentru ca acesta să accepte prezenţa NATO în orizontul temporal ce urmează.

Un transport pe ruta Karachi (Pakistan)<-> Torkham Gate la graniţa afgano-pakistană asigura logistica ISAF. Evenimentul, cauzat iniţial de protestararii pakistanezi (!) a fost însă exploatat de Occident ca factor de şantaj.

„Am oprit voluntar cargo-ul american pentru a asigura siguranţa şoferilor contractaţi să ne transporte echipamentul,” precizează Mark Writght, purtător de cuvânt la Pentagon.

Cum orizontul promis al retragerii trupelor coaliţiei se apropia, pe 22 mai 2012, după mai bine de un an şi jumătate de negocieri, preşedinţii Barack Obama şi Hamid Karzai şi-au pus semnătura pe „Acordul de Parteneriat Strategic dintre Afghanistan şi Statele Unite.” Cu o durată stabilită de zece ani, Acordul reglementează relaţia dintre cele două state într-o gamă largă de domenii de interes precum dezvoltarea economică, asistenţa financiară, cooperarea regională şi securitatea.

Pentru reglementarea statutului trupelor americane ce urmau a fi lăsate şi după 2014 se cerea un document separat care a fost botezat: Acordul de Securitate Bilateral (Bilateral Security Agreement=BSA). Negocierile pentru acest al doilea document au început pe 15 noiembrie 2012. Pentru a primi spectrul legitimităţii Hamid Karzai a convocat un Consiliu al Bătrânilor, cunoscut drept Loya Jirga la care au participat 2.500 de şefi tribali (22-26 noiembrie 2013).

Răspunsul pozitiv dat de aceştia a permis continuarea ping-pongului diplomatic între Kabul şi Washhington pentru definitivarea documentului. BSA statuează modul în care trupele americane pot „antrena, consilia şi asista” forţele naţionale afgane în diferite operaţiuni. Mai mult decât atât soldaţii americani primesc imunitate în faţa legilor locului. Un an mai târziu însă, (sfărşit de noiembrie-început de decembrie 2013) postura preşedintelui afgan pare să fi devenit mult mai ostilă prin refuzul de a semna BSA. Şeful statului afgan este nemulţumit de ceea ce consideră a fi abuzurile trupelor coaliţiei.

„Preşedintele Karzai doreşte în mod absolut încetarea operaţiunilor militare în casele afgane şi începutul real al procesului de pace şi suntem siguri că americanii pot face aceste lucruri în doar câteva zile sau săptămâni.. atâta timp cât cererile respective nu sunt acceptate preşedintele Karzai nu va autoriza nici un ministru să semneze [BSA],” indică Aimal Fazi, purtătorul de cuvânt al şefului de la Kabul.

Decizia nu a fost întâmpinată cu bucurie la sediul NATO, după cum era de altfel uşor de intuit. Într-o întrevedere dintre secretarul general al Alianţei, Anders Fogh Rasmussen şi miniştri de interior şi de externe afgan, progresul diplomatic l-a onglindit pe cel din tranşee.

„Miniştri nu au indicat nimic legat de calendarul în ceea ce priveşte acordul de securitate bilateral” iar „timpul este esenţial” conchide Rasmussen pentru The Washington Post.

Raţiunile continuităţii americane

Din punctul de vedere al raportului costuri/realizări prezenţa NATO/ISAF în Afganistan rămâne în cel mai bun caz mixtă. Intervenţiile anterioare, britanică şi sovietică atestă din plin reputaţia statului central asiatic drept „Cimitirul imperiilor” iar statisticile nu fac decât să confirme în mod dureros experienţele trecute. Din 2011 până în 2013 efortul de război american în regiune a depăşit 600 miliarde dolari dintre care 89 pentru reconstrucţie!

Date fiind cele de mai sus de ce se încăpăţânează americanii să continue, chiar şi într-o formă mult diminuată (cel puţin la nivel strict militar)?

O explicaţie ar rezida în sfera psihologiei umane, fie ea individuale sau colective. Cei care s-au întâlnit măcar odată în viaţă cu jocurile de noroc ştiu că dependenţa dată de acestea nu este aditivă precum în cazul altor vicii (ex: două ţigări procură mai multă plăcere decât una singură). Deşi norocul este schimbător fiecare jucător se agaţă de o secvenţă favorabilă de care a beneficiat la un moment dat şi pe care speră să o producă din nou. În momentul în care pierderile se adună jucătorii plusează cu ideea de a-şi recupera pierderile dacă nu chiar de a adăuga ceva suplimentar la câştig.

Păstrarea Afganistanului, oricât ar fi de costisitoare se subscrie logicii mutării centrului de atenţie spre Asia-Pacific. Tot aşa cum cum angajarea complexului de securitate circumscris de Marea Chinei de Sud şi Strâmtoarea Malacca rezumă alfabetul tranziţiei hegemonice tot aşa şi dosarul central asiatic  descrie o falie strategică încă necicatrizată, încă instabilă.

Însă succesul american pe termen mediu şi lung va depinde şi de modul cum va ştii să închege parteneriate cu restul puterilor direct interesate de regiune: Iran, Pakistan, India şi China.