Victor Rebengiuc, dezamăgit că „publicul aplaudă la strâmbături, nu la texte de teatru formidabile”

90 de ani de viață, 65 de ani de carieră. Actorul Victor Rebengiuc, într-un dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, despre dragoste, prietenii, genialitate în artă, colaps în educație și secrete dincolo de cortină.

• Emoție fără sunet
• Raport european. Noile tendințe în adicții, în rândul adolescenților
• Lia Savonea transmite că magistrații sunt gata să sprijine echilibrul bugetar al țării, „dar nu abdică în fața presiunilor”: Solidaritate, nu sacrificiu selectiv
• Centura Verde, mai aproape de realitate. Consiliul General al Municipiului București votează Protocolul pentru elaborarea și implementarea Planului Operațional
• Nicușor Dan, huiduit la Iași. Oamenii i-au strigat: „Rușine! Rușine! Rușine!”, „Trădătorule!”, „Du-te în Ucraina!”

Episodul I al celui de-al doilea sezon al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, s-a deschis cu o ediție memorabilă, un dialog cu intimități dezvăluite și povești din culisele teatrului și filmului românesc din ultimii 65 de ani. Victor Rebengiuc, actor-iconic, iubit de spectatori din toate generațiile, a povestit despre prima ieșire în Occident, la Festivalul de la Cannes, despre prieteniile cu Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, despre universul Teatrului Bulandra și despre marile roluri jucate, de la Apostol Bologa și Tănase Scatiu, la Ilie Moromete.

Victor Rebengiuc i-a mărturisit, în premieră, fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce în viața unui om cumsecade nu încap mai mult de două iubiri, cum Tatăl, piesa jucată acum la Bulandra, a fost de fapt adusă de la Paris de Ion Caramitru pentru a fi montată la Național, și de ce Regele moare, însă teatrul nu va muri niciodată. Un dialog cu umor, regrete și destăinuiri, dintr-o viață aproape de aniversarea celor 90 de ani de rol omenesc. 

Interviul integral poate fi vizionat aici

Fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, a deschis un nou sezon al întâlnirilor de avangardă din cadrul podcastului său cu actorul Victor Rebengiuc, după ce, în trecut i-a avut ca invitați, între alții, pe Nicolae Breban, Ioan Aurel Pop, Răzvan Theodorescu, Alexandru Ahtanasiu

„Sentimentele mele sunt destul de amestecate…”

I.V.: Două treimi din viață ați consacrat-o teatrului și filmului românesc. Și cum e viața rotundă, așa, ca în romanele lui Rebreanu, ați terminat în 1956, IATC-ul, cum se spunea atunci, UNATC-ul, cum e acum, iar în 1957, după ce ați fost câteva luni la Teatrul Național din Craiova, care ulterior avea să se bucure de un mare succes– în timpul mandatului lui Emil Boroghină, cu piesele regizate de Silviu Purcărete – v-ați angajat la Teatrul Bulandra. Unde jucați și astăzi! Cum se vede viața, după ce două treimi din ea le-ați consacrat artei, plină de lumini, filmări pe platourile de televiziune…?

V.R.: Sentimentele mele sunt destul de ambigue. Mie mi-a plăcut și îmi place în continuare faptul că sunt actor, că pot să joc, că pot să creez – dacă nu e prea pretențios cuvântul, un personaj, sau mai multe, nu dintr-o dată, ci unul câte unul. Vorbeați de anii mei de profesionalism, după ce am terminat Institutul, și eram licențiat. Dar eu am avut înainte, ca amator, în mai multe cămine culturale din București, activitate ca actor. Unul dintre ele era într-o fostă cârciumă, undeva pe Grivița. Era un cămin cultural, un atelier popular, Constantin David, erou al clasei muncitoare. Nu l-am cunoscut, nu știam cine era, dar era titlul acestui cămin cultural. Aceste cămine culturale – cred că Regele Carol făcuse asta – erau de fapt Atenee populare, cum erau denumite atunci. Tradiția a continuat, pentru că partidul avea nevoie de propagandă.

I.V.: Mai ales în mediul rural, erau cămine culturale. 

„Măi, Rebengiuc, tu ar trebui să dai la teatru!” De la „vedeta raionului” în Ateneele populare, la actorul-iconic al teatrului și filmului românesc din ultimul secol

V.R.: Și cred că mai sunt, ar fi bine să fie peste tot; acum văd că în licee e o mișcare de teatru care exista și înainte – Pittiș, și mulți alții, jucau în liceu, și abia apoi au dat la Institut. Eu mergeam acolo fără nicio idee. Nu voiam să mă fac actor. Eram la o școală tehnică, învățam pentru transformator electric, eram la clasa de transformatori. Eu pentru asta mă pregăteam. Părinții mei, mama și bunicii, care aveau grijă de noi, spuneau: „Lasă, nu ai aceleași avantaje ca la Liceul Teoretic…” Așa se spunea. „Poți să termini școala și să te angajezi, să câștigi bani, nu stai să umbli cu o diplomă pe frunte, cu care nu poți să faci nimic”. Acolo mă ocupam de treaba aia. Dar jucam teatru! Eram vedeta raionului, veneau în fiecare duminică oamenii aceia să mă vadă, cei care nu aveau niciun teatru prea apropiat, și care veneau aici pentru că era alături. Și în fiecare duminică dimineață jucam câte o piesă. Umpleam sala, erau cel puțin o sută de oameni care voiau să ne vadă. Pe timp de vară! Asta până la un moment dat, când, în ultimul an de școală, am făcut o piesă pe care o jucam la ateneul popular la școală, cu colegii mei de clasă. Și era o chestiune simplă, eu aveam un rol central, și aveam mici sketchuri cu diverse grupuri. Era o comedie, o chestie de haz, așa. Sigur că a avut succes. Iar directorul școlii, domnul Șandru – o să îi fiu profund recunoscător toată viața – mi-a spus la urmă: „Măi, Rebengiuc, tu ar trebui să dai la teatru”. Și de aici am plecat, pentru că nu aveam ideea deloc să dau la teatru, la Institutul Politehnic nu m-au primit, pentru că nu aveam origine socială sănătoasă.

Despre mama

I.V. Mama dvs. era o femeie foarte frumoasă. Nu a venit niciodată să vă vadă jucând, pentru că îi era teamă să nu vă vadă murind într-un rol pe scenă. E adevărat?

V.R.: Așa este. Eu am întrebat: „Dar de ce nu vii și tu? Am premieră, acolo…” „Nu vin, că tu mori pe scenă, nu vreau să văd așa ceva!” 

I.V.: Nu a vrut să vă vadă într-un rol dramatic. 

V.R.: Era o femeie frumoasă, cu vreo douăzeci de ani mai mare decât mine. M-a născut când avea douăzeci de ani. Eram actor, aveam douăzeci și ceva de ani. Era vară, ca acum, cald, plăcut, și îmi spunea: „Hai să mergem la o grădină, să mâncăm o friptură, să auzim o muzică, să bem un pahar!” Eu nu voiam să merg că îmi era teamă să nu zică lumea „Uite, ăsta umblă cu femei în vârstă!” Ea era frumoasă, o femeie frumoasă!

I.V.: Și tânără!

V.R.: Încă tânără, la vreo patruzeci și ceva de ani… frumoasă! Și spuneam: „Stăm acasă, iau eu o friptură, facem grătar, punem o muzică, și un pahar de vin, și gata, ce să mergem la restaurant!”

I.V.: Ați avut o copilărie și tinerețe destul de grele, marcate de griji, de constrângeri. Asta ar fi o explicație, așa, peste timp, a faptului că sunteți un foarte bun bucătar, că vă place mult să gătiți?

V.R.: Am fost un foarte bun bucătar, din păcate, în ultima vreme, nu mai pot să stau în picioare mult și nu mai pot să gătesc. Și nici nu mai am pentru cine să gătesc, suntem doi, ciugulim și noi câte ceva acolo și gata, se termină masa. Era copilul, găteam pentru el; mă zbăteam să caut, să găsesc… Îmi aduc aminte că a fost tot timpul asistat de medici, în primul lui an, când îi dădeam fel de fel de ceaiuri, lapte praf, unul special, pe care trebuia să îl procur și să i-l dau, dar când a împlinit un an, doctorița mi-a spus: „Domnule, trece-l la masa familiei!” „Adică ce?” „Dă-i de mâncare, adică ce mâncați și voi.” „Și ce să îi dau?” „O cană de lapte cu cacao, un sandviș cu șuncă”. Asta era în anul 1976. 

I.V.: Atunci m-am născut eu, în 1976. 

V.R.: El este născut în 1975. Și am alergat tot Bucureștiul, în toate magazinele, să caut niște șuncă, să îi dau copilului să mănânce. Nu am găsit. M-am dus la restaurante, la hoteluri. Târziu, la un hotel, cred că la Ambasador, am găsit și am putut să îi dau copilului șuncă să mănânce. Dar grea a fost perioada aceea. 

I.V.: Care ar fi meniul ideal al lui Victor Rebengiuc?

V.R.: Meniul ideal? O saramură bună de crap, și un crap la cuptor, cu ceapă. 

I.V.: Deci pește!

V.R.: Peștele îmi place în mod special. Da! Și din astea, caracatița, cambula, îmi plac toți peștii de mare și de ocean, dar și carnea de vită, în mod special, îmi place. Grătarul…eu am gătit multe și de toate. Mâncare de mâncat am gătit. Nu concurez la televiziune cu ce gătesc. Gătesc mâncare, să mănânc! Dar găteam, nu mai gătesc acum. 

Rebengiuc, actorul-fetiș al lui Liviu Ciulei

I.V.: Ați jucat aproape în toate piesele lui Liviu Ciulei. Sunteți actorul–fetiș al lui și v-ați îngemănat cariera cu el. Cum v-ați întâlnit?

Victor Rebengiuc: „Ciulei avea cultură. A fost una dintre universitățile mele!”

V.R.: Eu îl văzusem pe el în niște filme. Ceva cu țărani, nu mai știu ce film era ăla de juca un fiu de chiabur rău de tot, care sabota toată munca… La început Liviu avea pretenția să joc cum îmi arată el. Liviu îmi arăta cum să joc eu. Și eu nu pot să fac asta. Și îi spuneam: „Nu pot așa, dom-le!” Și atunci a mai distribuit pe încă cineva pe rol, care era mai mare decât mine, dar am devenit apoi colegi la teatru, Petrică Vasilescu, și el îl imita la perfecție. Era foarte bine. Eu am intrat mai târziu, după ce a făcut premiera. Eu nu pot, nu pot să joc așa, când cineva îți arată fă așa, fă așa! Dacă nu simt – pe asta am luat-o eu de la doamna Bulandra – dacă nu simt, dacă sentimentele mele comandă altă expresie a feței sau altceva, atunci nu pot să fac rolul. Întâi ne-am înfruntat, apoi ne-am împrietenit foarte bine. Și apoi am lucrat foarte mult, dacă stau să mă gândesc. Și la film a fost tot așa: când a făcut Pădurea spânzuraților, a început cu altcineva în rolul lui Bologa, cu Șerban Cantacuzino. I-am văzut probele lui Șerban Cantacuzino și arăta perfect pentru personaj. Era un blond ingenuu, pur, naivitatea întruchipată, era foarte bun! Dar încă era crud, era prea tânăr, abia terminase Institutul. Nu avea experiență. Și Liviu a filmat cu el, dar la un moment dat și-a dat seama că nu se leagă lucrurile. 

I.V.: Ați spus undeva că Liviu Ciulei a fost una dintre „universitățile mele”.

V.R.: A fost!

I.V.: Ce avea special față de alți regizori?

V.R.: În primul rând, avea cultură. Era formidabil. Știa muzică, arhitectură, teatru, film. Poți să ai încredere în el. Și în afară de asta, îți cerea părerea, cum crezi că e mai bine să facem asta? Hai să încercăm! Nu venea cu niște idei fixe. Și totul se petrecea într-o atmosferă teribil de plăcută, de caldă și de calmă, nu se enerva. De două-trei ori l-am văzut enervat, și nu pe actori, ci pe tehnicieni, care nu făcuseră lumina cum trebuie, Q-uri peste Q-uri, lumina, cum să funcționeze… de ce se aprinde, când să se aprindă…. ăia șterseseră tot. Și l-a apucat disperarea și pe el, odată țipând și strigând: „Nu se poateeee!”

Pădurea spânzuraților nu a avut afiș la Cannes

I.V.: L-ați jucat pe Apostol Bologa în 1965, în Pădurea spânzuraților, într-un film care a făcut carieră. A mers la Cannes. Liviu Ciulei primește Premiul special pentru regie, la Cannes, un premiu foarte interesant, pentru că avea validare europeană, într-un context politic și istoric destul de dificil pentru România, Pădurea spânzuraților al lui Liviu Rebreanu fiind și primul roman european românesc, iar rolul dumneavoastră v-a consacrat cumva, v-a impus! După aceea, ce juca Victor Rebengiuc era cap de afiș!

V.R.: Da, ce jucasem până atunci, vreo câteva filme, erau filme mai subțirele. 

I.V.: Aveați 32 de ani și spuneați undeva că nici nu a fost afiș, filmul nu avea afiș!

V.R.: Acolo, da!

I.V.: Cum era posibil?

V.R.: Eram străini, eram nebăgați în seamă. Nimeni nu știa că existăm. Am avut acolo casă și masă, din fericire, și cu asta gata, s-a terminat. O conferință de presă cu câțiva ziariști, că n-au venit să vadă… Nu era presă pentru film! Filmul nu avea lansare! Nu avea suport!

I.V. Marketing, cum am zice acum!

V.R.: Marketing, da! Și niciun afiș. Toți aveau afiș. Și bulgarii, și alții… Noi nu aveam afiș. Nu aveam nimic, în ’65. Da… asta a fost!

I.V.: Cum a fost seara de după vizionare, vă amintiți?

V.R.: Era și Mihnea Gheorghiu, șeful CNC-ului atunci, cu noi…mai era încă unul. Nu îmi aduc aminte cum îl cheamă, era și scriitor, ceva șef, dar nu mai țin minte la ce era șef… poate o fi fost șeful Casei de Filme… dar nu mai țin minte… au fost și de la minister… Și ministrul a fost la un moment dat… al Culturii, dar nu mai țin minte cine. A fost bine, pentru că s-a aplaudat. Atunci nu știai dacă iei vreun premiu sau ceva. Și noi nici nu participam. Era tot timpul atmosfera în festivalurile astea competitive, foarte rea, așa, toți se uită cu suspiciune, unul la altul. A, ce film avea ăla, care poate ia premiu și eu nu iau sau îmi ia el premiul. Or nu ne știa nimeni și nu ne bănuia nimeni. Nu ne suspiciona nimeni. Eram de capul nostru. Ne-am plimbat, seara mergeam la proiecții; am văzut filme bune. Premiile au fost neașteptate, nu mai țin minte cine a luat Marele Premiu, dar au fost și Premiile de interpretare masculină și feminină, neașteptate. Văzusem filmele, nu fusesem impresionat de interpretare, dar  mă rog, nu știu cum a judecat juriul.

I.V.: Ciulei a luat pentru regie.

V.R.: Da, am fost surprinși, pentru că, totuși, fără niciun fel de suport, din nicio parte, Liviu a putut să convingă. I s-a acordat Premiul pentru regie, ceea ce era un mare lucru, a fost un succes! A fost apoi un banchet pentru premianți și participanți, dar mai ales premianții erau acolo. Și să stai acolo cu toți marii regizori, oameni de film, actori importanți, a fost o experiență frumoasă pentru mine, la 32 de ani. Era pentru prima oară când ieșeam în Occident. A fost o chestie serioasă. Și cu fetele, cu Gina și Anikó Széles. Ne uitam așa….

I.V.: Ca la Cannes!

V.R.: Ca atunci când îți dă drumul din țarc, de undeva, și iei cunoștință cu lumea și vezi pentru prima oară ce se întâmplă pe acolo. Era cu totul altă lume și altă viață. 

I.V.: Pe de altă parte știu că nu agreați aplauzele furtunoase, frenetice, din timpul pieselor. Știu că dvs. considerați, ca și la filarmonică, unde nu se aplaudă între acte, că nici la teatru nu trebuie să se întâmple lucrul acesta, pentru că ritmul piesei este alterat. 

V.R.: Se întâmpla pe vremuri, când se jucau piese în mai multe acte și se trăgea cortina între acte, se schimba decorul… mă rog. Se aplauda. Și asta era corect. Dar eu nu sunt de acord cu aplauzele la scenă deschisă și fac tot ce pot să le opresc. Pentru că mie îmi strică. Eu trăiesc în lumea personajului atunci. Îmi închipui că sunt el: personajul. Și consider că înspre sală este un perete. Când începi să aplauzi mi-ai luat lumea mea din cap și nu mai știu unde sunt! De obicei se aplaudă la strâmbături, nu la un text spus extraordinar de bine, care te-a impresionat, care ți-a creat o emoție deosebită. Nu se aplaudă la astea, în general. Urmăriți treburile acestea dacă mergeți la teatru. O să vedeți. La ce se aplaudă? La o strâmbătură, la o înjurătură, la chestii de genul ăsta. Or nu e cazul.

I.V.: După Liviu Ciulei, o altă mare întâlnire în cariera dvs. este Lucian Pintilie. Cum a fost?

V.R.: Am fost colegi, eram prieteni. Acolo eram mai liberi, în relație: eram prieteni, colegi, ne băteam pe burtă, cum s-ar spune. Îl admiram pentru talentul lui încă din Institut. Se știa că este un geniu. Și el știa că este un geniu. Ce om, Lucian, Dumnezeu să îl odihnească! Și am lucrat cu el, foarte bine, până când l-am și refuzat de vreo două ori la Teatru. Chiar și în Revizorul, aveam un rol. Repetam, repetam, dar mergea greu, pentru că el a făcut un spectacol teribil de profund și bine făcut. Am muncit mult la el și spectacolul era extraordinar, într-adevăr. Numai că eu am plecat la un moment dat. Mi s-a părut că durează prea mult. Primisem o invitație la Teatrul Național, pentru un spectacol scris de Paul Everac, un spectacol care se numea Un fluture pe lampă. Când am citit textul, era vorba de un român care pleca din țară: fugea din țară, în Franța. Motivațiile lui erau niște motivații serioase, de importanță, de viață, de nevoia de libertate, de studiu, de informație, de civilizație, astea erau motivele care îl determinau. Ei, când am început să repetăm textul am constatat că se schimbase între timp: era un nenorocit, care voia să trăiască și el mai bine undeva. Asta a fost. Am zis: „Mă duc acolo!” Am fost și flatat de faptul că mă duc la Teatrul Național. Mă invitase Horia Popescu. Am făcut o greșeală. Făcusem o greșeală. Și am jucat în piesă. Nu mai era rolul… eu de fiecare dată duceam rolul de la început la sfârșit și treceam prin diverse etape, tablouri. Piesa avea mai multe tablouri în care diverse pături ale societății, unde se aflau, aveau români – și erau, săracii, românii ăia care se aflau la Paris, niște nenorociți, niște groaznici, în piesă. Nenorocirea era că erau și pe scenă, și nu prea jucau cu atenție, mă rog. Nu vreau să vorbesc despre asta.

De ce scenariile lui Mazilu nu i-au plăcut lui Victor Rebengiuc?

I.V.: Spuneți că ați făcut o greșeală atunci când v-ați dus la Teatrul Național. E vreo greșeală majoră? Regretați ceva din cariera dvs.? Vreo alegere pripită?

V.R.: Nu! Nu! Nu! Nu… am greșit, mi-am asumat greșeala. Pintilie s-a supărat pe mine, că de două ori l-am refuzat. Cu Proștii sub clar de lună l-am refuzat, cu piesa lui Mazilu, încă de la primele lecturi am zis „Nu, dom-le, eu nu joc în piesa asta, mie nu îmi place, nu mă interesează…”, și el s-a supărat. După Revizorul ne-am împăcat, când toată lumea – nu chiar toată lumea, ci toată lumea oficială – oficialitățile erau împotriva lui. Am fost alături de el și l-am sprijinit. 

I.V.: Ați jucat și după Revoluție…

V.R.: Am jucat în filme, după Revoluție, pentru că el nu a vrut să mai facă teatru, fiind frustrat de faptul că în teatru se întâmplă des ceva: indicația regizorală se pierde și actorii sunt cuceriți de aplauze, de laude de la public. Și atunci, trag pentru aplauze. Li se pare că asta arată – ceea ce e greșit – calitatea jocului, faptul că se apreciază. Aplauzele acelea nu înseamnă nimic, o spun cu toată sinceritatea, și fără regrete. 

I.V.: Și după o carieră…

V.R.: Nu înseamnă nimic aplauzele din timpul spectacolului, decât dacă ar fi pentru ceva serios, dar n-am trăit momentul în care să se aplaude la scenă deschisă un monolog spus extraordinar. Se aplaudă strâmbături, chestii… Citeam ce făceau actorii vechi, pe vremuri, ca să saboteze partenerii care erau mai în față. Unu avea o scrumbie, pe care o avea în buzunar, și începea să o lingă, și sigur că publicul începea să râdă și îl aplauda pe ăla care lingea scrumbia, și ăla care se căznea acolo să își facă un moment, ceva, era sabotat. 

I.V.: Ignorat… Teatrul e mai mult seducție sau e o artă premeditată?

V.R.: O artă premeditată. Se muncește…am muncit pentru ultimul rol, din Tatăl…

I.V.: O să vorbim separat despre el. 

V.R.: Am muncit mult și greu, pentru că în momentul de față condițiile mele de sănătate sunt precare, dar mă lupt și cu ele.

Este rolul din Tatăl ultimul rol al lui Rebengiuc?

I.V.: Sunteți pe scenă, jucați și în Regele moare, la Teatrul Național, de cinci ani, din 2017, și într-o premieră care se bucură de un succes formidabil, Florian Zeller, la Teatrul Bulandra, teatrul unde v-ați început cariera, în Tatăl. Ați și făcut recent o declarație care a fost scoasă din context, cumva, și aș vrea să deslușim sensul ei corect. Ați spus, din ce am înțeles eu, că este ultimul rol sau că este ultimul rol pe care îl veți juca, nu că vă retrageți așa cum s-a înțeles în spațiul public. 

V.R.: Da, pentru că este ultimul rol pe care o să îl joc până când s-o consuma și s-o termina viața lui și nu o să mai vină public la el, sau eu nu o să mai exist, dar nu mai vreau să mai iau alt rol. Alt rol nu vreau să mai iau. Mi-a fost foarte greu ăsta. Nu îmi dădeam seama că o să fie atât de greu. Mi se părea că e o chestie ușoară, de conversație, dar nu a fost așa. Când am început să lucrez mi-am dat seama că e vorba de altceva, și a fost dificil. 

I.V.: Cum v-ați apropiat de acest personaj, de acest rol tulburător, care este un om care, dincolo de vârstă, pierde tot, își pierde identitatea. Spune undeva, citez aproximativ: „Îmi este teamă. Îmi pierd toate frunzele, una după alta. Crengile, vântul… nu mai înțeleg ce se întâmplă. Tu mai înțelegi ce se întâmplă?” E o întrebare către public.

V.R.: Nu, către soră…

I.V.: Către soră, dar e o întrebare deschisă.

V.R.: Da!

I.V.: Cum v-ați apropiat de acest rol extrem de complicat, extrem de complex?

V.R.: Cu greutate, descoperind de fiecare dată câte ceva, și încă nu am terminat de descoperit. Eu sper să mai fie încă lucruri de descoperit în personajul acesta. Sper să pot să le găsesc, să le aflu și să le rezolv. Nu a fost ușor! Mi s-a părut că o să fie simplu, ce mare problemă? Eh, nu e așa, când te izbești și îți dai seama ce se întâmplă, de faptul că ți se vorbește și nu înțelegi ce ți se spune, nu recunoști, nu îți mai recunoști copilul…. te uiți la el și te întrebi „cine e ăsta?” Te uiți la el și întrebi: „Tu ești copilul meu? Tu ești? Măi să fie, ce se întâmplă? Vreți să mă trageți pe sfoară…?” Și începi să cauți. Sunt lucruri care îți vin spontan și altele pe care trebuie să le cauți. Trebuie să muncești ca să le afli. Dacă vrei. Dacă nu muncești, e mai simplu. 

Victor Rebengiuc, actorul care niciodată nu a văzut în sală

I.V.: Empatia publicului – pentru că am vorbit de public – este extraordinară, și oamenii reacționează ca martori la o experiență fascinantă. De ce se întâmplă asta? Poate pentru că este un rol și o experiență despre fragilitatea naturii umane?

V.R.: Da, despre om, se vorbește deschis despre o problemă de care toate lumea se ferește să vorbească. Și în general, forma asta, boala asta, a pierderii identității, a memoriei, a legăturii cu cei dragi, e luată în râs. „E ramolit, are Alzheimer, ăsta nu mai știe ce spune.” Aici vezi lucrurile în desfășurare și sunt impresionante. Eu aud, nu văd în sală. Eu niciodată nu am văzut în sală, nu văd în sală. Mă uit pe deasupra. Ochii mei sunt închiși, eu am o cortină trasă pe ochi. Nu văd în sală! Și am prieteni care vin și spun: „Băi, te uitai la mine!” Eu nu văd! „Nu te-am recunoscut!” Dar mi se spune că la spectacol se plânge. E bine! Își mai clătesc ochii.

I.V.: Reacțiile sunt formidabile. Aici este vorba și despre timp, cumva, și despre memorie. Care e relația lui Victor Rebengiuc cu timpul?

V.R.: Timpul trece fără să bag de seamă. Nici nu știu când am ajuns la vârsta asta. Mai am câteva luni și împlinesc 90 de ani!

I.V.: Mulți înainte!

V.R.: Mi se pare de necrezut. Dar nu am băgat de seamă, serios! Am muncit atât de mult. Am repetat zi de zi! Acum, în ultimii doi-trei ani, cinci, să zic așa, mai puțin, dar înainte, anual aveam o premieră, cel puțin una. Repetam în fiecare zi! Jucam în fiecare zi! Înainte.

Acum nu înțeleg de ce nu se joacă, de ce e economia asta de spectacole, un decor se montează în două zile, se demontează în trei zile, deci nu poți juca decât o dată sau dacă îl montezi o dată, după două zile joci de două ori, să spunem, la rând, două seri la rând, că după aia iar nu se mai joacă nu știu câtă vreme până când nu se demontează un decor și se montează altul. Înainte se juca de marți până duminică – șase spectacole de seară, un matineu de seara, sâmbăta după-amiază, și două matinee duminica, unul la zece, și unul la trei după amiază. Deci se jucau aproape nouă spectacole, aproape seară de seară. Duminica sau sâmbăta aveam două spectacole, și la săli diferite! Unul la Grădina Icoanei, și fugeam repede dincolo, la Izvor, să joc următorul spectacol. Că asta era activitatea. Acum nu se mai joacă. În afară de faptul că de Paște, Crăciun, Anul Nou, teatrul funcționa. Acum, după Revoluție, muncitorii din teatru, mașiniștii, electricienii au găsit că legea spune că bugetarii, funcționarii la stat, trebuie să beneficieze de concediu de odihnă de sărbătorile legale. Or teatrul – aceasta este menirea lui – să existe, să funcționeze când oamenii sunt în concedii, să vină la teatru! Ei așteaptă concediul să vină la teatru, și în condițiile actuale nu au ce să vadă, teatrul e închis. 

I.V.: Ați fost rector după Revoluție al UNATC. 

V.R.: Nu din voința mea!

I.V.: Ați fost ales! Și ați fost șase ani rectorul UNATC. Cum vi se pare evoluția școlii de atunci?

V.R.: Foarte îngrijorătoare. Nu numai a UNATC-ului actual – i se spune Universitate, ceea ce este cu totul și cu totul greșit. Aceasta nu este o universitate. Este o academie! Se lucrează, e școală. Conservator! Nu ai cursuri, ținute de un profesor, și după aia urmează altceva, nu e un sistem universitar într-o școală vocațională. Nu are ce să caute sistemul universitar acolo, pentru că nu așa se lucrează. În școala vocațională se lucrează cu fiecare student în parte. Îl iei de dimineață până seara, stai cu el și repeți, îi pui pensula în mână, dacă ești la pictură, la arte plastice, altul omoară pianul toată ziua, cu profesorul lângă el, sau vioara, și îl învață cum să cânte… și asta este… se lucrează! Consider, în afară de asta, de greșeala asta cu numirea – dar probabil că profesorii au fost tentați, pentru că pot avea salarii mari, mă rog, cred că și le fixează singuri, salariile, nu știu care e procedeul – faptul că au apărut atâtea școli de teatru e un dezastru. Pentru că, în primul rând, mă întreb: în școli de te miri unde, cine e profesor acolo? Cine îl învață pe ăla să fie actor, pe studentul care vrea să fie? Nu știi cine e, nici ce îl învață. Habar n-ai. Dar el își ia o licență și vine și îți arată ție: „Uite, sunt actor, dă-mi să joc, angajează-mă la teatru!”. Or nu asta e ideea.

Cât eram rector, a venit la noi la teatru un mare regizor polonez, și profesor, și care a fost uimit că suntem subordonați Ministerului Învățământului și nu Ministerului Culturii. Învățământul vocațional ar trebui să fie la Ministerul Culturii. Și nu știu cine, Gulea parcă, i-a spus în Senat, acolo, „Pentru diplome”. Iar acesta i-a spus: „Un artist nu se legitimează cu diploma, se legitimează cu opera!” Nu te duci la un director de teatru sau la un regizor de film și îi arăți „Uite, eu sunt artist. Am diplomă!”. Nu, zice: „Ia, în ce ai jucat, să te văd!” Și îi arăți ce ai făcut. Munca ta. După asta ești apreciat. Nu după diplomă. 

I.V.: Avem o inflație de diplome, și se creează și o concurență și animozitate între cei care sunt angajați în teatre de stat și cei așa-numiți independenți, care nu au un contract clar. Cum vedeți o echilibrare, o soluție pentru a elimina aceste tensiuni?

V.R.: Nu știu. Trebuie luată la bani mărunți fiecare școală, de văzut ce produce ea și cine învață.

I.V.: O analiză a fiecărei școli. 

V.R.: Da, nu se poate așa. Sau diplomele acestea, licențele acestea, să fie acordate de o comisie unică pe țară. Vin toți acolo și comisia triază.

I.V.: Pentru o coerență a evaluării. L-ați pomenit pe Stere Gulea, un alt mare regizor cu care ați lucrat și cu care ați făcut un rol memorabil. Ilie Moromete, în Moromeții. Spuneați undeva că dacă l-ați fi jucat doar pe Ilie Moromete, în toată cariera dvs., ați fi fost fericit. 

V.R.: Da!

I.V.: Mai e posibil Moromete astăzi? Un personaj ca el?

V.R.: Din literatura actuală? Nu mai e posibil.

I.V.: Știu că ați fost și ați stat atunci o lună în Teleorman, pentru film.

V.R.: Acolo am filmat, da. În comuna Talpa. În primul rând, eu am citit cartea cu un mare interes. Mi-a plăcut la culme. La culme! O literatură absolut minunată. Mai citisem înainte Desfășurarea, a lui Preda, și asta m-a făcut să citesc Moromeții. Altminteri, eu eram născut, crescut, la oraș, și nu am avut rude la țară. În toate vacanțele colegii mei plecau la mătuși, la unchi, la bunici, la țară, eu rămâneam cu bunicii mei în București, că eram bucureșteni, cu toții. Deci nu știam cum era Viața la țară, de Duiliu Zamfirescu!

I.V.: Ați jucat și acolo Tănase Scatiu, în regia lui Dan Pița…

V.R.: A lui Dănuț, da! Am citit cartea, mi-a plăcut la culme, deci la culme, romanul, dar niciodată citindu-l nu mi-a dat prin cap „măi, aș juca rolul acesta”. Era altceva, era altă categorie. Eu nu cunoșteam categoria aceasta, de asemenea oameni. De altfel, în începerea filmului, în prima distribuție făcută de Gulea, eu nu jucam Moromete, eram Dumitru al lui Nae. Și în Moromete era Gigi Dinică, dar el era deja angajat la filmul cu Blaier, începuseră filmările și a spus că nu poate veni, fiind angajat la filmul acela. Și atunci, s-a pus problema cine să joace? Mie nici nu îmi trecea prin cap. Dar m-a pus să dau o probă; o probă filmată, și m-a ales pe mine. Eu am și fugit de acolo, pentru că îmi era frică de personaj, îmi era frică de situație; era într-un sat, erau toți aceia acolo, țărani, erau de-ai lui Preda, toți din Teleorman; erau contemporani cu Preda, deși la o distanță de ani destul de considerabilă. Și am fugit! Am zis nu stau, nu. Și am rămas o săptămână acasă. Iar Stere a vorbit cu Poldi Bălănuță, și ea mi-a dat telefon: „Hai, Victor, du-te!” „Nu mă duc, Poldi, că uite, așa…așa…. nu îmi place!” „Hai, du-te, domnule, că o să fie bine, du-te!” M-am dus. Și am ascultat.

I.V.: Și a devenit unul dintre rolurile dvs. canonice. 

V.R.: Eu nu știu dacă e cel mai bun rol al meu, nu pot să spun.

I.V.: E vreun rol din zecile de roluri pe care le-ați făcut în film, și sutele de roluri pe care le-ați făcut la teatru, care vă este mai aproape?

V.R.: Mi-a plăcut foarte mult doctorul din Faleze de nisip.

I.V.: După Bujor Nedelcovici. Cred că tot în regia lui Pița.

V.R.: Pița, da! Ăsta a fost și interzis. A fost o poveste…. noi am plecat invitați de organizatori, de filipinezi, care au venit în țară, de la un festival, și au selecționat filmul. Au văzut filmele de la studioul Buftea, după două-trei zile de vizionări, și l-au selecționat pe acesta. Și țin minte că am fost foarte fericiți. Ei ne asigurau drumul cu avionul, cazarea și masa. Dar când am plecat la festival și am primit biletele, am constatat că aveam niște nopți pe aeroport. Trebuia să schimbăm avioane și să rămânem noaptea pe aeroport. Și m-am dus la minister, la tovarășa Gâdea, Suzănica Gâdea, și i-am zis: „Doamna tovarășă, ne dați și nouă să cumpărăm cinci dolari, zece dolari, să avem și noi în noaptea aia pe aeroport, să cumpărăm un ceai, o cafea, o apă minerală?”„Dragă, nu vă dau valută, tovarășul mi-a spus să nu vă dau valută, și nu vă dau!” „Uitați, mergem în altă emisferă, cu altă alimentație, e altceva… Mâncarea e diferită, poate avem probleme cu stomacul, ceva, o deranjare… Să avem un ban să intrăm undeva…” „Dragă, să vă luați cu voi Mexaform!”

I.V.: Formulele acelea memorabile… Ați mai jucat un doctor, Doctorul Poenaru, în filmul regizat de Dinu Tănase, după romanul lui Paul Georgescu!

V.R.: Am jucat mai mulți doctori, și pe la început! 

I.V.: Dar cum a fost întâlnirea cu Mariana Mihuț într-un film regizat de Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitică?

V.R.: Bună, dar eu nu acolo am cunoscut-o pe Mariana… În Pădurea spânzuraților, acolo ne-am cunoscut noi!

I.V.: În 1965!

V.R.: În 1964! În 1965 ne-am și căsătorit! Juca rolul logodnicei, mă rog, orășene, a lui Bologa. Era o fetiță drăguță, mi-a căzut cu tronc!

I.V.: Și v-ați căsătorit!

V.R.: Mariana e genială în De ce trag clopotele, Mitică? Este absolut genială! Și puțin am avut de a face cu ea, foarte puțin, mai mult cu Dinică, cu Diaconu și cu Tora. Dar lucra formidabil! Ce dedicată era rolului și lui Pintilie! Îl iubea pe Pintilie și toți actorii îl iubeau! Înțelegea foarte bine psihologia actorului! Știa cum să îi ia, cum să scoată din tipare un actor! Adică, lucrând și cu Ciulei, și cu Pintilie, și cu Penciulescu, și cu Vlad Mugur, aceștia erau regizori care știau ce înseamnă actorul. „Acum du-te în partea cealaltă, așa…” „Păi, de ce mă duc în partea cealaltă?” „Du-te, că avem cadru.” Sau stăteau cu cronometrul în mână: „Spune replica, mai tare, nu contează cum o spui, contează să o spui mai repede!” Pe Pintilie îl iubeau! Mariana evident că îl iubea pe Pintilie! Cerea uneori lucruri supraomenești, aproape! Și ea le făcea! Făcea cu totul! Acasă venea: „Nu mai pot, mă trage de păr în scenă, mă doare!” Dar făcea, când era pe platou, era acolo, era prezentă! Pintilie și alții ca el te scot dintr-ale tale, faci lucruri pe care nu bănuiai că ești în stare să le faci, și îți spui „Domnule, e o chestie și teatrul ăsta, și filmul!”

„În viață nu încap mai mult de două iubiri”

I.V.: Câte iubiri credeți că intră în viața unui om?

V.R.: Nu multe. În viața unui om cumsecade, a unui om care nu are iubirea ca principală activitate... În viața mea au fost două! 

I.V.: Două!

V.R.: Două!

I.V.: Ați simțit în viața aceasta prezența lui Dumnezeu? Mâna lui Dumnezeu așa, întinsă, deasupra dumneavoastră?

V.R.: Cred că tot ce am trăit și am realizat i se realizează lui Dumnezeu! E mâna Lui, aici, El m-a purtat!

I.V.: El e regizorul cel mare!

V.R.: Da, El m-a purtat! Eu sunt fatalist! Ce s-o întâmpla, se întâmplă. Nu caut să îmi aranjez viitorul, nu știu ce o să fie în viitor și nu am știut niciodată! Și când am dat de el, a fost la nivel cel puțin acceptabil!

I.V.: Care e cel mai mare preț pe care l-ați plătit pentru celebritatea dumneavoastră?

V.R.: Nu am profitat de celebritatea mea. Și chiar mă și încurcă. Nu îmi place să fiu celebru! De exemplu. Am alături de mine un Mega Image – din fericire, e alături – și stau la coadă să plătesc. Am vecini care îmi spun: „Duceți-vă în față, domnule Rebengiuc!” „Nu mă duc în față, lăsați-mă în pace!” „Dar dumneavoastră trebuie să fiți în față, sunteți cineva!” „Domnule, nu mă duc, nu vreau să am privilegiul acesta, nu vreau să înceapă toți să zică: și ce dacă, domle, ce dacă  e artist? De ce să se ducă?” Imediat începe chestiunea aceasta. Lăsați-mă în pace! Stau la rând, frumos… Mă sui în troleibuz, merg cu metroul. Nu sunt celebru și asta mă face să îmi pută tot ce e în jur. Nici nu vreau să fiu celebru! Nici nu vreau să fiu băgat în seamă în viața de toate zilele!

I.V.: Cam târziu pentru asta…

V.R.: De pildă acum, cum merg eu, șchiop, așa, după două operații pe coloană, cu baston, mergând spre teatru, traversez Cișmigiul. Asta îmi prinde bine, chipurile trebuie să merg mult. Dar nu pot să merg mult, că obosesc! Și îmi e și lene să merg mult, și până la urmă, de ce să merg mult? Și mă așez pe o bancă acolo și lumea mă salută: „Ce faceți, domnule Rebengiuc? Sunt cutare… că o fi, că o păți…” Nu îmi place asta, dar apreciez faptul că oamenii sunt foarte drăguți cu mine, că mă văd suferind…

I.V.: Ce apreciați cel mai mult, semne de viață de la oamenii pe care îi întâlniți sau o cronică elogioasă într-o gazetă?

V.R.: Oamenii aceștia sunt sinceri. Nu au niciun fel de parti-pris, nu au nimic de câștigat de la mine, în afară de ce pot eu să le ofer. Și nici pretenții nu au de la mine, cred, decât dacă îi dezamăgesc vreodată. Mă străduiesc să nu dezamăgesc. Dar eu nu am publicul meu, cum se spune… eu consider publicul un partener. Împreună creăm toată aura unui spectacol, toată atmosfera dintre sală și scenă. Amândoi muncim, și el, din public, și eu, de pe scenă! Deci nu e al meu, nu e publicul meu! Și am un mare respect pentru public. Nici aplauzele de sfârșit nu îmi plac. Nu îmi plac aplauzele lungi! Domnule, dumneata ca să vezi spectacolul acesta ai plătit un bilet, deci ești achitat! N-ai nevoie de altceva. Acesta e un bonus pe care ni-l dai nouă ca aplauze. În America, atunci când am jucat acolo, deși le plăcea spectacolul – și am auzit că în general se întâmplă asta – două trei aplauze și au plecat, repede, că distanțele sunt mari acolo, până să ajungi acasă e o problemă! Dar aici, deocamdată, văd că se aplaudă în picioare, entuziast, toate spectacolele: proaste, bune, sunt primite cu aceeași atitudine din partea publicului. 

Deranjat de aplauzele egale pentru orice

I.V.: A scăzut cumva nivelul, apetitul pentru cultură, pentru teatru? S-a pierdut cumva ceva din exigență?

V.R.: Cred că oamenii nu știu cât trebuie să aprecieze, nici cum, și nici când să aprecieze calitatea artistică a unui spectacol. Vin la teatru și știu că la urmă trebuie să se aplaude. Și la urmă, ca să fie mai levanți, așa, aplaudă… „Să vedeți că apreciem ce ați făcut acolo!” Dar nu știu dacă au și ce aprecia, dacă înțeleg că apreciază într-adevăr o valoare, ceva valoros. Asta mă deranjează pe mine. 

I.V.: Vorbiți de sinceritate. Andrei Pleșu spune undeva: „Talentul lui Victor Rebengiuc decurge din respectul față de adevăr și din înclinația față de firesc!” Nu aveți sentimentul că lumea noastră și-a cam pierdut și din respectul față de adevăr și din înclinația față de firesc? 

V.R.: Ba da, am! Dar ce pot să fac? Eu nu pot să am o altă atitudine față de mine și față de profesia mea. Dacă îmi pierd firescul devin teatral și inaccesibil, și atunci neconvingător, mai bine zis. Iar adevărul, eu îl caut și nu îl găsesc întotdeauna pe aceeași linie și pe același raft cu adevărul oficial. Nu e acolo. Nu tot acolo caut! Umblu prin alte părți!

I.V.: Dacă ați fi astăzi directorul UNATC, care ar fi trei măsuri pe care le-ați lua?

V.R.: În primul rând că nu aș fi acceptat trecerea la sistemul Bologna, și încercam atunci – începuseră niște tatonări – cu rectorul de la Conservatorul din Cluj, și cu un rector din București, de la Arte Plastice, să facem într-un fel să revină școlile vocaționale la Ministerul Culturii, și acolo să încercăm dezvoltarea lor. Nu aveam bani! Noi nu aveam bani în perioada aceea de început! Mă duceam la minister să cer bani! Totul era la pământ! Ăștia de la film nu aveau pe ce să lucreze, nu aveau aparate… Iar noi nu aveam studenți cu valută…. Ministerul ne dădea de la cei care aveau: Medicina avea valută, cred că și Politehnica avea ceva valută, Universitatea nu știu dacă avea – poate avea ceva arabi cu valută, care făceau studiile la Athénée Palace în restaurant, pe un calup de Kent… Și mă duceam, spunând, nu avem aia, nu avem aia…. La Teatru ai cum să-l educi pe student, nu trebuie să știe mii de proiectoare care sunt pe scenă, nu are nevoie de atâtea lucruri tehnice, dar la film era nevoie de aparate de filmare, de proiectoare, de obiective deosebite, pe care să lucreze și operatorii să învețe ce au de făcut… Mă duceam și ceream bani de la Minister. Maior îmi zicea la un moment dat: „Hai, că ți-am dat!” „Nu mi-ai dat mie nimic, domnule, ai dat școlii! Ce mi-ai dat mie? Am luat eu vreun ban? Ai dat școlii și școala a cumpărat din ei ce are nevoie!”

I.V.: Aveți vreo replică favorită din ce ați jucat, la care vă gândiți și vă întoarceți periodic?

V.R.: Da, din Tănase Scatiu: „O făcurăm și pe asta că rămăsese nefăcută!”

I.V.: Formidabil, din Duiliu Zamfirescu! Știu că e dificil să dăm o definiție, dar ce ar fi teatrul? De ce există acest miraj și de ce actorii sunt cei mai iubiți din lumea culturală? De ce trebuie să vină lumea la teatru?

V.R.: E greu de definit. E o nevoie! O nevoie esențială a corpului omenesc. Oamenii vin, se privesc! E o oglindă pentru spectatori, pentru public! Se văd acolo, nu știu dacă se recunosc, dar se privesc, își dau seama în ce lume se află, în ce lume trăiesc… E o nevoie de comunicare, se întâmplă ceva… e un miraj deosebit!

Nu știu, și eu, în momentul în care pășesc pe scenă, intru în altă lume, dintr-o dată, pășesc în alte coordonate. Uit că mă doare piciorul, de exemplu! Nu mai știu, nu mă mai doare nimic. Am altă treabă cu personajul pe care îl interpretez și cu partenerii mei, cu care comunic! Încerc să fiu acolo prezent, să îl înțeleg în ce îmi spune, să îl fac să mă înțeleagă el pe mine! Și mai e ceva: teatrul nu e obligatoriu! Te duci o dată, din întâmplare, și apoi vrei să mai mergi. Capeți dorința de a reveni, de a vedea! A fost ceva interesant, era viață, era adevăr; parcă era adevărat! Vrei să revii pentru că ți s-a părut interesant, și o faci!

Caramitru l-a făcut pe Eminescu să existe

I.V.: S-a împlinit un an de când marele actor Ion Caramitru nu mai este printre noi. Ați jucat împreună cu el, ați fost prieten bun cu el. Ce înseamnă pierderea lui Ion Caramitru pentru cultura română?

V.R.: O pierdere deosebită, de cruntă, de grea, de majoră! Era un intelectual desăvârșit, era un artist foarte bun! Nu o să mai existe nimeni să poată recita cum recita el nu numai Eminescu, dar în primul rând Eminescu! Cei care zic că „gata, nu mai are sens Eminescu…” trebuie să știe că el îl făcea să existe! Eminescu exista! Îl arăta așa cum îl interpreta el. Eminescu exista, te convingea, te cutremura! Un bun manager, a refăcut un teatru, a reconstruit un teatru, l-a pus în picioare, l-a dezvoltat! Este un mare lucru, pe care contemporanii lui de teatru, acolo, nu vor să îl recunoască. „Ce a făcut, domnule?” Cum ce? Chiar în timp ce se construia teatrul, noi am jucat! Se juca acolo, prin moloz, printre construcții; și publicul la fel, venea, își ocupa locurile, în sală, și se juca în continuare. A apărut un teatru, cu încă șase săli, pe care le-a recuperat: sala în care se juca Opereta, de pildă. Iar Teatrul are acum spații de joc care sunt suficiente. Mai are nevoie de actori, mai are nevoie de mașiniști, pentru că schema de personal a rămas redusă…

I.V.: Există vreun proiect pe care l-ați discutat cu Ion Caramitru și din păcate nu ați mai reușit să îl faceți împreună?

V.R.: Era vorba de Tatăl. Poate că am fi putut să îl facem împreună, dar până la urmă Cristi Juncu l-a făcut el. A fost o chestiune interesantă. Pino a venit cu piesa aceasta de la Paris, și a spus: „Uite, am găsit piesa aceasta pentru tine, să o punem aici, să o joci!” Dar începusem repetițiile pentru Regele moare și nu am putut să intrăm atunci cu ea. Peste câtva timp, m-a căutat Cristi Juncu și mi-a zis: „Am o piesă pentru dvs., dacă ați vrea să jucați în ea.” „Ce piesă?” „Tatăl…” „Ce vorbești? Piesa asta mi-a adus-o Caramitru. Să vorbesc cu el.” Și i-am spus: „Uite, Juncu vrea să pună piesa.” „Gata, o facem, o punem imediat!”, numai că el s-a prăpădit săracul. E o mare pierdere, a unui mare prieten. L-am iubit și l-am sprijinit, am fost alături de el. Încă de dinainte de Revoluție! Am jucat în piese pe care le-a pus el în scenă! Dar eram prieteni, era altă chestiune între noi… O prietenie dezinteresată! 

I.V.: Acestea sunt prieteniile, asta înseamnă prietenia.

V.R.: Îmi aduc aminte că el încă nu era actor, era student. M-a agățat în Cișmigiu, când veneam spre casă. Zice: „Eu sunt student și aș vrea să stăm de vorbă; să vedem cum e teatrul…” „Nu știu cum e teatrul, să spun, eu îl fac!”

I.V.: Întreba ce vă întreb eu acum…

V.R.: Eu îl fac, nu știu cum e teatrul… Plec de la nimic și ajung să fac un personaj. Chiar în Institut aveam probleme. Îmi dădea doamna Buzescu niște monoloage, că voia să mă vadă…. Era ca o mamă pentru mine, de unde era o harpie la început, dar în final era mama mea, era formidabil. Și mă întrebam: „Cum e personajul acesta, de unde e el?” Teatrul nu e ca la inginerie, iei cincisprezece cărămizi și pui una peste alta, între ele altceva… și rezulta un tot. Ai un text, cu niște vorbe,  și ce să fac cu alea, nu știam. E greu de explicat. În fine… Abia apoi a devenit actor. Nu mai știu dacă a jucat întâi la Național, acolo a jucat el întâi, iar apoi la Bulandra, unde avea ce să învețe, din fericire. Eu sunt fericit că nu m-am dus la Național după ce am absolvit, și că maică-mea, Dumnezeu să o odihnească, mi-a făcut binele acesta. Îi spuneam: „Eu la Național vreau!” „Dacă Naționalul nu dă concurs, uite, Municipalul dă, vino încoace să dai concurs!” Și a venit la Bulandra pentru că avea ce să învețe. Acolo erau regizori și se făcea altfel de teatru. E o diferență serioasă. O diferență serioasă!

I.V.: Deci Tatăl trebuia să fie montat la Teatrul Național, și nu la Bulandra... În final, un gând, o urare, un îndemn pentru cei care vor privi sezonul 2 din acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?

V.R.: Eu sunt foarte impresionat că există aceste podcasturi, și în mod special podcastul domnului Ionuț Vulpescu, pe care îl apreciez foarte mult, și le urez spectatorilor acestui podcast cât mai multă bucurie ofertă de participanții la realizarea acestui podcast, sănătate și să apucăm și vremuri mai bune!

I.V.: Domnule Rebengiuc, pentru mine a fost un privilegiu!

V.R.: Și pentru mine!

I.V.: Mulțumesc foarte mult pentru prezența la acest podcast! Multă sănătate! Aceste două roluri din Regele moare și din Tatăl să aibă viață cât mai lungă! Multă sănătate!

V.R.: Să dea Dumnezeu! Și eu să pot să fiu prezent! Om vedea…