Alexandru Athanasiu, de la catedră la scaunul de ministru și invers. Culisele vieții unui intelectual de stânga

Alexandru Athanasiu, profesor la Facultatea de Drept a Universității din București, fost ministru al Muncii și al Educației, fost președinte al Comisiei pentru muncă și protecție socială din Parlament, scriitor și om cultură, oferă un interviu exclusiv fostului Ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, după mai bine de un deceniu de la retragerea de pe scena politică românească.

• Criză de personal în construcții și instalații
• Coiful de la Coțofenești și brățările dacice se întorc acasă
• Simina Tănăsescu: Digitalizarea excesivă este un pericol
• După 25 de ani, Burj Al Arab intră în renovare
• De la americani vine lumina…verde! Bogdan Ivan anunță redeschiderea Rafinăriei Petrotel deținută de ruși

Episodul patru al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, poate fi urmărit aici.

ÎNTRE DREPTUL MUNCII ȘI MINISTERUL MUNCII

Ionuț Vulpescu: Invitatul special al acestei ediții a Avangardei este domnul profesor Alexandru Athanasiu. Fost ministru al muncii în 1996-1999, a fost ministru al Educației în 2003-2004, președinte al PSDR, în anii 1990-2000, președinte al Consiliului Național al Partidului Social-Democrat, după fuziunea celor două partide, în 2001, chiar prim-ministru interimar în 1999, profesor la Facultatea de Drept a Universității din București. Un om care nu are nevoie de recomandarea mea. O personalitate de prim plan a scenei publice din ultimele decenii în România. Domnule profesor, vă mulțumesc că ați acceptat invitația de a avea acest dialog.

Alexandru Athanasiu: Eu vă mulțumesc pentru ocazia pe care mi-ați prilejuit-o prin invitarea la această emisiune.

I.V. – Din ceea ce am spus eu mai devreme sau din alte roluri pe care le-ați jucat înainte de Revoluție, respectiv după Revoluția din decembrie 1989, care vă este cel mai aproape, dacă ați vrea să vă definiți, care este rolul cel mai important, ipostaza cea mai importantă pe care v-o asumați?

A. A. – Cred că, indubitabil, cea de profesor, pentru că ea dă măsura unei pasiuni care nu s-a stins cu trecerea timpului și, pe de altă parte, este singura – să nu îi spun „îndeletnicire”, deși despre asta este vorba – este singura misiune umană de care nu m-am despărțit niciodată.

I.V. – Există în biografia dumneavoastră o întâlnire destinală, un moment care v-a schimbat viața?

A. A. – Eu cred foarte mult în întâlniri remarcabile sau, să zic, parafrazându-l pe Stefan Zweig în Orele astrale, celebra lui carte, în care vorbea despre momente de cotitură în destinul unor figuri remarcabile din istoria umanității. Vorbea, de pildă, de bătălia de la Waterloo și cum Napoleon a depins de întârzierea generalului Grouchy și a armatei sale, și Blücher, care conducea armata prusiană, a ajuns mai devreme pe câmpul de la Waterloo și l-a sprijinit pe Ducele de Wellington să câștige.

Sigur că sunt ore astrale în viața fiecăruia. Acum, sunt, dacă putem spune așa, cu un calambur acceptabil, ore mai mici și mai mari. La unii, orele astrale înseamnă un minut, la alții înseamnă mai multe minute, la alții înseamnă chiar o viață. Sunt oameni care au fost sub semnul providenței acompaniați tot drumul vieții. Marii norocoși. Cum a fost Cezar, dar până în momentul asasinării lui. Până atunci, Cezar a fost un mare norocos, ca personalitate remarcabilă a istoriei. Eu cred că am avut câteva momente importante, mai degrabă întâlniri, n-aș spune „de destin”, în sensul propriu al termenului.

Prima mea întâlnire importantă a fost cu profesoara mea de la facultate, cu profesoara Sanda Ghimpu, creatoarea școlii de Dreptul Muncii românesc, care mi-a insuflat, pe de-o parte, această aplecare, această pasiune pentru Dreptul Social, Dreptul Muncii, ea fiind creatoare de școală în România acelor vremuri – vorbesc de anii ʼ70. M-am apropiat foarte mult personalitatea acestei profesoare excepționale, prin faptul că ne unea un fond comun de valori.

Totuși, oamenii se simt unii pe alții, adică e greu să se treacă anumite frontiere, când vin din orizonturi culturale diferite.

Spunea și Plutarh că „fiecare avem mirosul nostru” și ne mirosim așa, vorbind în abstract, la figurat, ne simțim. Era o femeie care aparținea lumii părinților mei, era fată de profesor, din Ploiești, un basarabean, de fapt, dar mutat la Ploiești, fiica profesorului Ghimpu. Avea acea educație interbelică solidă, a școlii – că tot l-ați avut pe președintele Academiei aici, un ilustru medievist, ca specialitate istorică, și un profesor remarcabil al Universității Babeș-Bolyai, de altfel și un cercetător deosebit în istorie. Venea din acea lume bine rânduită a interbelicului. Și când spun „bine rânduită”, am în vedere meritocrația, care își făcuse loc în societatea românească. Societatea românească nu mai era o plapumă uriașă de interese care să sufoce pe cei care, legitim, ar fi putut reprezenta ceva util țării. Mai apoi, era o perioadă în care ierarhiile, adică respectul pentru acestea– pentru că ierarhiile meritocrației, în primul rând, au ca efect respectul valoric, respectul purtătorilor de valoare – nu erau niciodată anulate

I.V. – De ce s-a stricat rânduiala aceasta?

A. A. – Explicația există. Vina e altceva decât explicația. Pe scurt, explicația constă în faptul că regimul comunist a schimbat piramida valorilor. Și a făcut-o violent, istoric violent, dar și individual violent, au fost omorâți oameni, și nu unul, nu doi, ci zeci de mii, sute de mii, sau au fost duși la periferia societății, într-un no manʼs land, într-un gol, într-o gaură neagră a societății, dacă îmi e permisă comparația cu astronomia. S-a creat un alt tip de ierarhie, care nu era întru totul lipsită de ideea de valoare, doar că, ierarhiile comuniste erau ierarhii de merit până la jumătatea piramidei. Adică de la un punct încolo, trebuia să faci pactul cu diavolul, ca să ne referim puțin la Faustul lui Goethe. Ca să urci chiar în vârful piramidei sau în zonele foarte înalte ale ierarhiei comuniste trebuia să devii un membru de partid dedicat, militant, nu doar cu un carnet la tine în buzunar, ci să crezi, să lupți, să combați, chiar dacă în mod mincinos. Mulți dintre ei trăiau în această schizofrenie atitudinală, credeau un lucru, dar vorbeau exact contrariul. Dar asta a fost prima cauză. Acum vina.

Vina este a regimului comunist, pentru trecut, dar vina trecutului nu absolvă vina prezentului.

Cei 30 de ani care n-au pus în loc ceea ce fusese odată mult mai bine chivernisit, rânduit în societatea românească. Perioadele Belle Époque, adică perioada antebelică, de dinainte de Primul Război Mondial, și apoi perioada interbelică. Nu, nu s-a pus la loc. Și mai puțin plăcut, ca să mă exprim eufemistic, să nu spun un cuvânt brutal și poate necuvenit la această oră și la această discuție, lucrurile au involuat. Au mers din rău în mai rău. Nu putem astăzi spune că respectul valorii este un lucru câștigat, că cei mai buni dintre noi – includ aici, în primul rând, pe cei tineri – au deschisă oportunitatea manifestării depline a talentului, a creativității, a dedicației, a pasiunilor etc. De aceea avem cea mai mare migrațiune – emigrație – din lume, fără să fie România în război.

Ionuț Vulpescu și Alexandru Athanasiu, într-un memorabil dialog intelectual

România a mai avut două momente mari de emigrație. A avut-o la sfârșitul secolului trecut, din Ardeal, dar atenție! Ardealul nu aparținea Statului Român. De acolo plecau ardelenii români, dintr-un stat străin, în care nu aveau drepturi egale, în principiu, cu celelalte minorități, mă refer la cele dominante, austriacă și maghiară. Și a mai avut migrația determinată de instaurarea regimului comunist. Deci de regimuri opresive, unul chiar fără legătură cu statalitatea românească – Imperiul Austro-Ungar.

Acum avem cei mai mulți migranți dintr-un stat suveran, cum zic englezii, by the book, după Constituție, suveran, independent, unitar. Și cu toate acestea, avem între 3 și 4 milioane de români care părăsesc țara, nu doar pe criterii economice. Asta e și mai grav. Că și Italia a avut migrație extraordinar de mare.

I.V. – Sunt mai buni studenții pe care îi aveți în această perioadă decât cei pe care îi aveați, de pildă, după Revoluție?

A. A. – Sunt, sigur, mai informați și mă controlează mult mai întocmai și la timp, cum se zice în teoria obligațiilor. Vă dau un exemplu: la cursul meu, îmi permit 5 minute – 10 minute să vorbesc despre morala juristului. Pentru că eu cred, și ca fost judecător, și ca profesor de 40 de ani, că dreptul este așa cum îl definea un mare jurist roman, care a trăit între finalul anilor 200 și începutul anilor 300 d.Hr., Ulpian, una din coloanele – din cariatidele, dacă îmi e permisă comparația cu Partenonul – unul din marii piloni ai dreptului roman și el spunea că scopul dreptului este: Honeste vivere (să trăiești onest, virtuos, adică să îți cultivi calitățile, nu să excedezi în păcate).

A doua chestiune: Neminem laedere (să nu prejudiciezi pe nimeni, să nu produci pagube celui de lângă tine sau societății în ansamblul ei, în raport cu poziția pe care o ai).

Și al treilea lucru, extraordinar de important, care nu se prea întâmplă în societatea românească: Suum cuique tribuere! (să dai fiecăruia meritul pe care îl are, să i-l recunoști). Ce frumos spune Ulpian, în secolul III-IV d.Hr., ca scop al dreptului! Și atunci spun că eu rezerv 5-10 minute, cu întâmplări concrete despre ce important este, pentru un practician al dreptului, ca și pentru un teoretician al lui, să cultive etica, să cultive morala. De altfel, în Etica Nicomahică, care nu vă e deloc necunoscută, domnule Vulpescu, Aristotel spune că scopul dreptului, ce este? Justul, echitatea. Iar echitatea ce este? Măsura proporției. Deci dreptul este morală, iar morala este alchimia sau chimia proporțiilor.

Noi acum trăim pandemia asta, despre care unii vorbesc cu emfaza specialistului din eprubete sau din combinațiile chimice, alții vorbesc din amintiri despre o lume fantastică. În fine, mai corect, mai incorect, asta ne deranjează pe unii dintre noi individual. Pe mine mă deranjează, ca băiat de doctor, ca nepot de doctor – bunica mea paternă a fost una din primele șase femei doctor în medicină la Berlin. Deci pe mine mă deranjează, pentru că, fără a fi deloc introdus ca profesionist în medicină, totuși, am trăit într-un mediu în care anamneza bolii, terapia și alte modalități de apropiere a medicului de pacient…

Tatăl meu scriind două cărți importante pentru domeniile de frontieră ale medicinei. Ambele, să zic, de pionierat în România: Tratatul de grafologie, la editura domnului Liiceanu, cu care am avut un conflict, despre care scriu și într-o carte, și Tratatul de psihologie medicală, de asemenea, un pionierat în România – acum e foarte la modă – despre felul în care medicul trebuie să se apropie nu doar curativ, prin intermediul lucrului, adică al medicamentului, ci prin intermediul energiei lui spirituale, ca să îl facă pe pacient să consoneze cu necesitatea eliberării lui boală, de patologie. Ceea ce este foarte important! Asta spuneam, juristul trebuie să nu fie doar un contabil de texte juridice, pentru că dacă suntem alfabetizați, chiar nefuncțional, putem citi niște texte. Nu suntem cititori de contor juridic. Suntem cei care trebuie să aducem lumina dreptății în relațiile umane, iar lumina dreptății o aduci atunci când știi să umbli la contor corect.

CE ARE PREȚUL CEL MAI MIC ÎN ROMÂNIA, DAR NU SE GĂSEȘTE?

I.V. – Cartea la care faceți referire și pe care am citit-o recent este „Călătorie în centrul inimii”. Este un volum de eseuri, foarte interesante. Unul din eseurile de acolo se deschide cu o întrebare pe care aș vrea să v-o adresez acum: ce are prețul cel mai mic în România, dar nu se găsește?

A. A. – Eu, în acel eseu, am pornit de la o legendă urbană, interbelică și chiar de început de război. Istoria e următoarea, foarte pe scurt, încerc să o rezum, esențializând-o. Un român, pe numele lui Plastara, este student la Sorbona. Un student strălucit. Își ia licența, face un doctorat, cu Marcel Planiol, unul din corifeii dreptului civil francez, de la începutul secolului trecut. Cartea lui Planiol și a prietenului lui, profesorul Ripert, fiind un reper pentru juriștii români, nu numai din perioada interbelică, dar și pentru noi. Eu o aveam și o am în bibliotecă, de la bunicul meu, care era avocat, am cărțile legate în piele, cum se legau atunci, cu semnătura pe fiecare exemplar a lui Planiol-Ripert. Și vine în România. Vreau să vă spun, dar nu cred că trebuie să vă spun, că știți, dar ne adresăm, poate, celor foarte tineri, care nu au avut ocazia să afle – îmi cer scuze dacă spun lucruri banale și fac exces de truisme – era un mare entuziasm. Eu sunt lăzărist. Am terminat Liceul Lazăr din București și sunt foarte afecționat de acest liceu, și de perioada petrecută acolo.

Îmi amintesc că în celebra carte Cișmigiu & Comp., care este cartea liceenilor d’antan, se spunea cât de entuziaști veneau elevii în 1923, când autorul începe liceul, venind de undeva dintr-o zonă în care am stat și eu, lângă cinematograful Marna – acum e o multinațională acolo, la intersecția Berzei cu Calea Griviței – cu cât entuziasm veneau elevii în România Mare. Acea victorie astrală a României, de a-și întregi frontierele acolo unde aproape toți românii erau cuprinși între ei. Sigur, dădea un mare entuziasm. Așa și Plastara, se întoarce, deși Planiol îi oferă oportunitatea extraordinară de a rămâne asistent la catedra de drept civil, la Sorbona – atunci Sorbona era una singură, nu era Sorbona I Panthéon și Sorbona X, acum sunt nu știu câte Sorbona. Atunci era una singură și era azimutul oricărui jurist român, să absolve Sorbona.

S-a întors în România. Țara noastră nu l-a pus pe Plastara acolo unde meritele științifice, profesionale îl îndrumau să ajungă, după vorba prietenului nostru comun, Aristotel, care spune că destinul te duce acolo unde meritele tale reale trebuie să te ducă. Și ce se întâmplă? Vine Planiol, ministru al Justiției la un moment dat, vine în vizită, cu trenul, în Gara de Nord. În Gara de Nord era o delegație întreagă: ministrul Justiției din acea vreme, directorul general din minister; pe peron, îl așteptau pe domnul ministru al Franței. Povestea se petrece prin ʼ30 și ceva.  Și îi prezintă pe fiecare. La un moment dat, intrigat oarecum, Planiol spune: „Mais, mon brillant élève, monsieur Plastara, où est-il? Je ne le vois pas.” Ăștia au început să își dea coate: „Cine e ăsta, Plastara?” Și la un moment dat, unu’ zice: „Este judecător de plasă, cum se zicea, în județul Giurgiu.” Acolo ajunsese strălucitul doctor de la Sorbona. Apropo de faptul că nici România interbelică nu era statul utopic al lui Thomas Morus sau La città del Sole a lui Tommaso Campanella. Și atunci, ca să repare, tipic românește, l-au luat pe ăla, într-o zi, de acolo, pe Plastara și l-au făcut asistent, lector, dar nu, că nu exista gradul acesta, e un grad sovietic, de lector; l-au făcut conferențiar, i-au dat o catedră la Facultatea de Drept.

Plastara era un tip ușor bizar. Un tip foarte deștept, însă cu bizarerii comportamentale. Și la examenul care era întotdeauna oral la Facultatea de Drept, nu era grilă – și eu îmi fac un mare reproș, mie însumi, pentru că și eu am aderat, din anumite motive, ținând și de numărul studenților dintr-o serie (în seria I, pe care o am eu, sunt 190 de stundenți) și n-am mai făcut examen oral. La drept, oralitatea nu e doar a procesului judiciar. Oralitatea trebuie să fie apanajul unui jurist, dacă ne gândim la avocați, chiar la un procuror, judecătorul trebuie să fie mai tăcut. Ei, și el avea… seriile erau foarte mari.

De pildă, în seria mamei mele, au intrat în 1943, deci în plin război, au candidat 6000 de persoane, au intrat 3000 și au terminat 110.

E adevărat că băieții erau foarte mulți pe front, au și murit, în fine. Ieșeau puțini. Dar în primii ani erau mulți. Examenul începea de dimineață, teoretic, și se termina noaptea. Plastara nu venea niciodată înainte de 12, la prânz. Tinerii din vremea aceea, domnule Vulpescu, nu erau așa de emancipați. Erau și multe fete, cuminți, săracele, cu frica lui Dumnezeu, cu frica părinților care cheltuiau… nu era simplu să întreții un student, o studentă la facultate. Ei, și el venea la 12, băga câte 10-15 așa, îi ținea în picioare și spunea: „Ce e cel mai ieftin în România și nu se găsește?” Ăștia, săracii, după 6-7 ore, 10 ore de stat, de așteptat, vă închipuiți că erau terminați, bâlbâiau acolo ceva. „–La toamnă, la toamnă, la toamnă!” Totul era precum culesul viei, totul era la toamnă. Și, în final, să zic așa, sastisit – folosesc un termen vechi, din epoca fanariotă – sastisit, plictisit – Plastara de faptul că nu primea răspuns, spunea: „– Bă, ziarele, adevărul și dreptatea! Sunt cele mai ieftine, dar nu se găsesc astea în România (nu ziarul, ci adevărul și dreptatea, că și atunci exista și ziarul Adevărul).

I.V. – Între timp nu se mai găsește nici sediul unde era editat ziarul Adevărul, pe Constantin Mille, că nu mai există clădirea ca atare.

A. A. – Deci asta era. El mai avea o întrebare din zona asta, de picat. Și spunea studentei sau studenților: „– Uitați-vă pe fereastră!” Facultatea e cea care e și acum, deci pe Bulevardul Elisabeta, că era până la Operă – Opera nu exista atunci, dar până în zona Pieței Elefterie, Pieței Operei, cum se cheamă acum, era Bulevardul Elisabeta. Acum el e împărțit între Elisabeta și Kogălniceanu. Și spunea: „– Uite-te pe fereastră, domnișoară studentă sau domnule student, uitați-vă pe fereastră! Ce vedeți din punctul de vedere al dreptului civil?” Ăla înnebunit, anul întâi… Și începea să se bâlbâie: „– Văd pe cutărică, văd gardul facultății.” Și spunea: „– Bunuri și persoane”, că asta vezi, deci ăsta era răspunsul.

I.V. – Ce întrebare credeți că au studenții dumneavoastră când vine profesorul Alexandru Athanasiu la examen?

A. A. – Eu nu ies din curriculum sub nicio formă, pentru că nu e corect. Acum mai e un lucru, domnule Vulpescu. La vârsta dumitale, încă în zona iuventuții, există o competiție între profesor și studenți. Disimulată sau nu, dorită sau nu, dar ea există. Adică, e ideea asta de a arăta tânărului învățăcel că ești mai deștept decât el. „Mai deștept”, poate nu e termenul potrivit. Mai bine pregătit. E și firesc, că tu îi predai, nu el ție. Deci există această competiție.

Din păcate, unii profesori îmbătrânesc urât. Adică rămân tineri în rele și nu accesează înțelepciunea vârstei.

După părerea mea, un profesor nu trebuie să fie fericit că pică foarte mulți studenți. În primul rând, e vina lui, e responsabilitatea lui, e lipsa lui de talent pedagogic sau, poate, și mai grav, de cunoștințe. Deci, faptul că îți pici mulți studenți nu este, după mine, un titlu de glorie, ci dimpotrivă. De aceea, eu le și spun, eu nu urmăresc greșeala unui student, pentru că o resimt ca pe propria mea greșeală, dacă el nu a reușit să atingă standardul educațional minimal ca să îi permită să ia acel examen. Eu nu sunt în competiție cu ei, deși ei, datorită sau din cauza, nu știu să spun exact, tehnologiilor, la curs mă monitorizează.

Faust încercând s-o seducă pe Margareta Litografie de Eugène Delacroix Foto The Metropolitan Museum of Art, New York

Începusem să vă spun că, la un moment dat, în acea pauză de 5-10 minute, când le vorbesc despre alt subiect decât lecția sau tema zilei, dar cu o anumită legătură, le-am vorbit odată despre iubirea lui Goethe pentru Lotte. Și există în Faust un vers foarte frumos, pe care – eu știu ceva germană, la nivelul foarte de jos, deși am studiat-o mulți ani, dar e vina mea că nu mi-am însușit-o mai bine – este un vers care sună în germană așa: „Verweile doch, du bist so schön!” Nu sună rău. Lucian Blaga al nostru dă o traducere senzațională acestui vers care vrea să exprime disperarea bătrânului profesor, îndrăgostit de o fată tânără – se mai întâmplă și în zilele de astăzi – că au trecut anii și că ei trec într-un mod inexorabil, și că finalul e ce e și vizavi de strada dumneavoastră, adică la cimitir. Și încearcă să oprească timpul. Vechea utopie, să oprim timpul. Lucian Blaga îi spune: „Ce frumoasă ești, clipă, mai stai!” E senzațional!

I.V. – Lucian Blaga și Ștefan-Augustin Doinaș. Ei au tradus Faust.

A. A. – Da, și Doinaș a tradus. A mai tradus cineva din Faust. Nu știu dacă vă este cunoscut, el era medic de profesie. Argintescu Amza a mai tradus din Faust, care era prieten cu tata, era și poet.

DREPTUL LA MUNCĂ ȘI DREPTUL LA VIAȚĂ. O FALSĂ IERARHIE

I.V. – În „Călătorie în centrul inimii” vorbiți despre bine. Și spuneți că binele se identifică cu un acces cât mai liber și nerestricționat al oamenilor la servicii publice vitale, esențiale. Pentru că suntem în pandemie, cum vedeți asta? Mai e posibil acest „mai bine”?

A. A. – Nu cred că oamenii pot judeca în mod corect, fiind entități finite. Noi trăim cu compasul finitudinii, noi nu măsurăm universul infinit cu o sculă de același calibru. Și atunci, nouă ni se pare că o nenorocire, o situație dificilă este eternă, pentru că drama este o expresie artistică a modernității. Și de ce este o expresie artisitică a modernității, spre deosebire de tragedie, care aparține evident lui Eschil, lui Sofocle, lui Euripide, aparține Antichității clasice. Pentru că, tragedia era o chestiune care se rezolva pe principiul Deus ex machina… Cine era Deus ex machina? Era chiar un aparat, un fel de scrânciob așa, prin care personajul principal era, chipurile, omorât. Adică din înaltul scenei venea un obiect care îl lovea în cap. Ăsta era Deus ex machina. Adică tragedia era rezolvată din exterioritatea voinței umane.

Deci omul încerca să facă tot ce e posibil, dar zeii decideau moartea lui. Și venea din susul scenei un obiect care îl lovea. Asta era tragedia. Adică fatalitatea, ideea de destin. Grecii erau foarte superstițioși. Știți că ei aveau un politeism foarte dezvoltat, foarte mulți zei. Și aveau și un zeu necunoscut, nu un erou necunoscut, un zeu necunoscut, căruia îi aduceau ofrande, că le era frică ca nu cumva să mai existe vreunul pe care ei nu l-au nominalizat. Și asta l-a ajutat pe Sfântul Pavel, care creștinează Grecia, zona Greciei, că le spune: „Am venit să vă vorbesc.” Vă dați seama, grecii trecuseră prin epoca de aur, prin marii filosofi, era greu să le vorbești grecilor despre filosofie. Adică, la academicienii filosofiei Antichității să vină un domn din Iudeea să le vorbească de cineva care a murit și a reînviat.

I.V. – Saul din Tars.

A. A. – Da, de pe drumul Damascului. Dar era greu la profesori să le ții lecții. Și atunci, Sfântul Pavel are această inspirație divină și spune: „Am venit astăzi să vă vorbesc despre zeul fără nume”. El are un nume și de aici…

I.V. – Asta e teologia în bună măsură.

A. A. – Bine, el a și spus care sunt cei trei piloni ai credinței creștine: speranța, iubirea și credința. Dar drama este a modernității, pentru că oamenii, în dramă, sunt autorii opțiunii dureroase. Adică drama este suferința pe care o resimte omul atunci când face actul alegerii. Spre deosebire de tragedie, unde el nu-l face, îl face altcineva pentru el. Drama, contrar unora, aduce suferință actul alegerii. Și asta e valabil și pentru ceea ce ni se întâmplă acum.

Alegerea, în general, pentru un om este un act de suferință, dacă îl resimte ca pierzând ceva, alegând altceva.

Deci, dacă observăm, și în viața cotidiană avem această chestie, de la cele mai simple momente ale vieții, că am ales o anumită rută și n-am ales alta, că am  ales să plecăm în concediu pe o dată când e vremea rea și n-am ales altă dată, când am ales pentru copilul nostru, dacă avem copii, o anumită rută școalară și aceea s-a dovedit a fi înfundată, un drum închis, care nu corespundea aspirațiilor și potențialului acelui copil etc. Așa și la pandemia asta. Sigur, nouă ni se pare o tragedie, dar nu e o tragedie. Problema vine atât din actul de opțiune – ce alegem ca politici, pentru combaterea ei. Și aici observați coliziunea enormă care are loc între no vax și atitudinea „Vaccinați-vă de 10 ori pe zi, dacă se poate!”, adică extremele. Eu cred că trebuie, cum zic francezii, aborder les choses bruyantes avec une certaine froideur, să le luăm mai la rece.

Deci eu, cu ce nu sunt de acord? Ca să vă spun punctul meu de vedere, care, sigur, este al meu și poate fi atât de autentic pe cât de fals, fiind o expresie a unei subiectivități evidente. Eu n-am pretenția că pot să conving pe cineva neapărat cu punctul meu de vedere. Iar punctul meu de vedere e următorul: vaccinul nu e o terapie – primul enunț. Deci vaccinurile nu vindecă, ele previn. Ca să punem lucrurile în ordine medicală corectă. Deci ele nu vindecă. Că, dacă ar fi așa, nu ar mai exista medicamente în farmacii, ar exista numai vaccinuri. Medicamentul vindecă, vaccinul previne, eventual, patologia.

Doi, nu putem să facem și să aderăm, mai ales, în ordine logică, și mai ales juridică, la acest enunț: „Viața are prioritate față de orice alt drept”. Fundamental eronat. De ce? Unu: din punct de vedere științific, vorbesc ca profesor de drept. Dreptul la viață este un drept fundamental al omului, dar pe lângă acesta, avem CEDO, care este Biblia modernității europene, de la 1950 încoace, cel puțin pentru zona asta a lumii, Europa, este Biblia ei. Știu că, poate, fac o blasfemie aici, dar într-un sens foarte figurat.

„Din punct de vedere laic, CEDO este ca o Biblie, deci pentru cei care nu sunt neapărat atașați de religie. Desigur și pentru ceilalți.”-Alexandru Athanasiu Foto: Octav Ganea, Inquam

Ce ne învață CEDO? Că drepturile fundamentale ale omului sunt absolute, adică au opozabilitate globală, pentru toți, că unii suntem mai deștepți, alții mai proști, unii mai bogați, alții mai săraci, unii mai tineri, alții mai bătrâni. Dar, drepturile omului sunt absolute și doi, sunt indivizibile. Ce înseamnă că drepturile omului sunt indivizibile? Faptul că nu pot fi ierarhizate între ele.

Ideea de a interzice accesul la muncă a celui care nu se vaccinează este o aberație, este o încălcare a principiului indivizibilității drepturilor omului.

Și trei: deși la noi au devenit preș de șters pe picioare, potrivit Articolului 53, alineatul 2, din Constituție, drepturile fundamentale, adică cele pe care le prevede Constituția, iar dreptul la muncă figurează la Articolul 41, poate fi temporar, deși constituția nu spune „temporar”, a spus-o prin interpretare Curtea, pot fi restricționate, în caz de sinistru – poate să fie și un sinistru medical, dar nu pot fi desubstanțializate, nu pot fi lipsite în totalitate.

 Dacă unui om îi spui că nu mai poate veni la serviciu, pentru că nu se vaccinează, nu înseamnă doar că îi suspenzi contractul de muncă, nu înseamnă doar că îl concediezi, înseamnă că tu creezi o incapacitate generală de a munci acelei persoane. Pentru că acea persoană nu se va mai putea încadra, deci îl urmărește blestemul acestei interdicții toată viața sau cât durează această situație, tu îi creezi o incapacitate generală de a putea lucra. Ceea este inadmisibil, pentru că iei substanța dreptului complet.

Și o ultimă întrebare retorică: dar fără dreptul la muncă, din ce trăiește un om? Mai este viață? Pentru că noi avem și o viziune ușor de măcelar aici, cu toată prețuirea pentru această îndeletnicire. Dacă eu mor, numai asta este pierderea dreptului la viață? Dar dacă eu, individ, nu mai am din ce trăi, stau pe sub poduri, mănânc din pubelă, aceea mai e viață? Nu cumva și mai târziu se produce același sfârșit, că un suicid este, parcă, scris pentru mulți aflați într-o asemenea situație. Adică dreptul la viață nu înseamnă numai dreptul la metabolism, dreptul la, cum zicea Mircea Eliade în celebra nuvelă Secretul domnului Honigberger – „numărul de respirații și expirații pe minut”, nu, dreptul la viață înseamnă drept la demnitate, drept la accesul serviciilor publice și așa mai departe.

„AM PĂRĂSIT POLITICA PENTRU CĂ, LA UN MOMENTDAT, NU M-AM MAI REGĂSIT DELOC”

I.V. – Ați vorbit mai devreme de alegeri. Ați ales să părăsiți politica sau politica v-a părăsit pe dumneavoastră?

A. A. – Despărțirile sunt întotdeauna dubitabile, din punctul de vedere al inițiativei personajelor între care are loc respectiva întâmplare. Eu am părăsit politica, pentru că, la un moment dat, nu mai m-am regăsit deloc. Și, ca să spun foarte drept, în anul 2008, am primit o invitație extrem de onorantă în raport cu formația mea intelectuală, profesională, de a fi membru în Comitetul european pentru Drepturi sociale de la Strasbourg, care numără 15 experți, considerați valoroși de Adunarea parlamentară care îi votează, a Consiliului Europei. Era un capăt de drum, domnule Vulpescu. Eu am pornit foarte entuziast în demersul de a intra în viața publică românească. Am pornit-o în Partidul Alianței Civice, inițial. În 1991 am fost ales în conducere, deși nu eram în țară – foarte interesant, dar nu m-am dezis. Am fost ales în biroul director al acelei nou înființate formațiuni, care m-a dezamăgit foarte mult, inclusiv prin conducătorul lor, pe care eu l-am admirat enorm, pe Nicolae Manolescu. Dar Nicolae Manolescu s-a dovedit, din punct de vedere politic, inadecvat.

I.V. – Un critic strălucit. Un profesor extraordinar.

A. A. – Da, un profesor deosebit, un intelectual extrem de plăcut, un om foarte inteligent. Și mie întotdeauna mi-a plăcut să stau lângă oameni mai deștepți decât mine. Ceea ce nu li întâmplă multora care încearcă să se înconjure de unii mai prosți. Problema e că, dacă ei sunt foarte proști, vă închipuiți ce e în jurul lor. Și ne mai mirăm de ce se întâmplă astăzi, în diverse zone.

I.V. –– După aceea, ați mers în Partidul Social-Democrat Român.

A. A. – Da. Cum am ajuns? Lucrurile au evoluat așa. Și mă bucur de această întrebare, că poate le vom lămuri unele… că mă mai înjură unii că am vândut PSDR-ul.

I.V. – Ați fost președintele PSDR…

A. A. – Nu. Cum am ajuns? Lucrurile au fost așa. Eu am fost membru al Partidului Alianței Civice. Partidul Alianței Civice a făcut cea mai proastă alegere politică în 1995, a ieșit din Convenția Democratică, tocmai într-un moment în care Convenția începea, mai ales și datorită lui Corneliu Coposu, care a reprezentat un reper extrem de important în atragerea unei părți a populației României în direcția gândurilor, principiilor lui. Însuși sacrificiul lui Corneliu Coposu era un reper de care te puteai agăța, adică îți dovedea autenticitatea gândurilor acelui om, pentru că cel mai bun exemplu este însoțirea vorbei cu fapta. Nu exista exemplu mai bun. Și, din ambiții omenești, dar nescuzabile – repet, omenești, le înțeleg, nu le accept – nu a vrut să mai stea în Convenție. Vezi, Doamne, nu se mai simțea confortabil. Bineînțeles că n-a mai intrat în Parlament.

I.V. – A făcut o alianță atunci cu Partidul Liberal din 1993…

A. A. – A făcut cu Dinu Patriciu, da. Adică se uniseră două nevoi ca să facă o nevoie mai mare, de voturi. Și partidul lui Patriciu era un partid care se desprinsese din Partidul Național Liberal, în fine… Dar care intrase tot cu Convenția, tot în căruța Convenției. Ei nu candidaseră independent. Și i-a apucat așa, strechea, eu știu… sau a fost indusă. Astea sunt din misterele Revoluției române. Nu se știe dacă n-a fost cumva indusă, pentru că după aceea, am văzut că la PAC (Partidul Alianței Civice) erau foarte mulți foști colaboratori ai Securității. Mă întreb în naivitatea mea, cel puțin de atunci, dar poate și de acum: cum naiba s-a înființat un partid al intelectualilor, dar care avea foarte mulți ciripitori? Adică foarte mulți care vehiculaseră prin alte zone, vizitaseră alte sufragerii.

I.V. – Și la Partidul Social Democrat ați mers după aceea.

A. A. – Da. Ce se întâmplă? Eu am fost în acea legislatură, 1992-1996, președintele Comsiei de muncă și protecție socială a Camerei Deputaților. Foarte interesant a fost că, fiind profesor de această materie, oamenii de atunci, inclusiv PRM-ul, au fost de acord, au zis: „Domʼle, să dăm unui specialist președinția!” Vedeți, erau alte criterii, deși comunismul încă era pe blocuri, pe diferite organisme, înlăuntrul oamenilor. Totuși, se aprecia o anumită autoritate într-un domeniu, chiar în zona politică. Nu ca acum, când ne pricepem, ca doamna aceea care a fost pe la Ministerul Muncii și zicea: „Dați-mi un minister!”. Da, era pe postul ceasului Vacheron Constantin, era și cronometru, și… Ce să zici… În fine.

I.V. – „Să fie undeva ministru”. Care e cea mai mare dezamăgire din timpurile acelea, din activitatea dumneavoastră politică?

A. A. – Din perioada aia, nu. Nu dezamăgiri.

I.V. – Ați face la fel lucrurile?

A. A. – Dacă vă referiți la legislatura din Parlament, în calitate de președinte, nu pot să spun că sunt satisfăcut, că asta arată deja o autosatisfacție și trufie, într-un fel. Dar vă dau două exemple. Ce am făcut ca președinte? În primul rând, am reglementat, pentru prima oară, pensionarea anticipată, prin Legea 2/1995, și am reglementat-o prin propunere legisaltivă, luând drept semnatari pe toți membrii comisiei, de la toate partidele. Și în politică, la un moment dat, trufia, exhibiționismul, că ești cel mai deștept, că nu știu ce… Adică ce era să le zic colegilor mei: „Eu sunt profesor, eu mă pricep, voi sunteți niște proști, habar n-aveți”? Nu. N-ar fi avut nicio șansă. Și nici nu era real, că erau oameni foarte cumsecade și unii rezonând inteligent la anumite demersuri ale mele. Foarte bine. Nu, i-am luat pe toți, pentru că politica e pentru oameni, nu e pentru satisfacția ta. A, dacă prin binele prezumat sau presupus, pe care îl faci unei comunități mai mari sau mai mici, atragi o apreciere care să îți dea și ție un sentiment de împlinire, este perfect. Dar nu faci exhibiționism, să te pui pe tine în valoare.

Politica nu este un joc de vedetă. Este un joc de echipă, care are nevoie de strălucirea unor vedete, dar pe schema echipei.

Și a doua lege, foarte importantă o consider eu, ca reparație, a fost pentru cei din detașamentele de muncă forțată, cărora le-am reglementat un drept la o indemnizație, pentru toți cei care n-au ajuns la Canal, totuși, dar au fost declasificați profesional. Practic, oameni cu studii universitare, care erau puși să facă diferite lucrări publice, să dea cu sapa, în așa-numitele „detașamente de muncă forțată”.

I.V. – Sunt cele două momente, cele două repere.

A. A. – Astea ca legi, ce am făcut. Bun. Pensionarea anticipată spuneam, pentru că am anticipat o lege pe care am scris-o, cam jumătate, chiar cu mâna mea, ceea ce nu trebuia să facă un ministru, să scrie legi. Legea 19/2000. Am scris-o eu, și acolo a apărut pentru prima dată reglementată în Legea pensiilor, pensionarea anticipată, dar o făcusem, într-o anumită formă, aș zice oarecum embrionară, în 1995. După aceea, pe traseu, foarte pe scurt, partidul nu a intrat în Parlament. O persoană căreia, deși ne-am despărțitt înainte de moartea sa, oarecum într-o stare de conflict pe care o regret, Sergiu Cunescu, dar căruia îi port o amintire absolut de neșters în sens pozitiv. Indiferent că ne-am certat spre finalul activității noastre comune, cearta e ceartă, disputa e dispută, recunoașterea meritelor unui om… Deși eu nu eram membru al PSDR-ului, mi-a propus să fiu ministrul Muncii. Închipuiți-vă astăzi cui i s-ar face o asemenea propunere.

I.V. – Și ați fost trei ani ministrul Muncii.

A. A. – Da, 3 ani și câteva zile.

I.V. – După schimbarea premierului Radu Vasile, ați fost și prim-ministru interimar.

A. A. – Da, de pe 13 decembrie până pe 22, când a fost instalat Mugur Isărescu.

I.V. – Deci ați fost câteva zile…

A. A. – Da, am fost o efemeridă, adică atât cât zboară un fluture când iese din crisalidă.

RENUNȚAREA LA PUTERE – O GREA ÎNCERCARE

I.V. – E o întreagă mitologie în jurul scaunului de premier. S-a luat ceva în acele zile, ați simțit că aerul este altfel în biroul primului ministru? Te poate schimba, te poate modifica poziția aceasta? Sentimentul că ai foarte multă putere…

A. A. – Da, sigur. Oamenii foarte slabi devin prizonierii scaunului pe care îl ocupă. Chiar oamenii tari încep să intre într-un concubinaj de prizonierat între cap și fund. Adică devine șezutul pe scaunul acela mai important decât gândurile pe care trebuie să le aibă. Acum, eu nu vreau să par aici un iezuit sau un moralist de tipul lui Michel de Montaigne. Sigur, puterea, se spune și este adevărat, e un afrodisiac. E o chestiune de la tentația căreia – Voltaire a scris în Zadig – Le corridor de la tentation, că vorbea despre putere, că e ca un drum care te duce spre crima finală. Sigur, toți oamenii, într-un fel sau altul, sunt influențați de această posibilitate de a decide destinul celorlalți. Că, de fapt, puterea ce este? Senzația că tu stăpânești pe alții. Desigur, eu am spus-o mai vulgar. Probabil că există formule mult mai elaborate de a exprima acest lucru.

Problema e următoarea. Cine ține atelajul prerogativelor? Dacă mâna celui care ține atelajul prerogativului este o mână care a și scris ceva în viață, care a făcut ceva, îl poate ține mai bine. Adică, la un moment dat, ține un drum drept, chiar dacă el se înstăpânește de ideea că va decide destinul mai multora. Eu am exemplele istoriei, care nu mint. În istorie au fost foarte puțini oameni care au plecat de la putere fără să se baricadeze în sediile puterii, cum spun italienii – „locurile puterii”.

Nu puteam să spun despre Palatul Victoria, că i-am da o importanță prea mare. Am avut premieri la Palatul Victoria care au stat fie cu ficusul în mână, că se usucă ficusul, săracul Radu Vasile, și nu poate să îl ia de acolo și trebuie să îl stropească zilnic. Alții mai de curând, pe care îi știți, domnule Vulpescu, care tot așa, s-au baricadat. În fine. Se pare că este o formă de revoltă guvernamentală, o formă nouă. Că noi știam că revolta e în stradă. A apărut și revolta de cabinet, și nu orice cabinet. Dar, în istorie, sunt câteva persoane care au avut puterea absolută, nu puterea unui prim-ministru român.

Unul s-a numit Consulul Sulla, care a renunțat de bunăvoie la putere după ce îl bătuse, în Primul Război Civil, pe Marius, și care s-a urcat pe Capitoliu și și-a depus însemnele puterii, trăind o frumoasă poveste… Sigur că Suetoniu, care avea o limbă ascuțită și răutăcioasă, o limbă veninoasă, a spus că „dragostea a învins”. Se spune că la senectute, Consulul cunoscuse iubirea unei tinere sclave de 16 ani și că a plecat, ca așa a spus: „–Plec, dragi senatori, să-mi cultiv grădina sufletului.” Sigur, grădina nu era părăsită… Dar a lăsat puterea maximă. Putea să se instaureze de atunci împărat.

Și al doilea, Carol Quintul, care este fabulos. Dumneavostră care aveți și studii, dacă nu mă înșel, de teologie… Carol Quintul, 40 de ani de domnie, Împărat al germanilor, Rege al Spaniei, un mare conducător, uriaș! Dar, cu toate acestea, mie mi-au plăcut din biografia lui Carol Quintul, habsburg de sânge, două lucruri. Unul, că și-a iubit foarte mult familia și a dat încredere mătușii lui, Margaret, care a fost guvernatoarea Țărilor de Jos, și pe care o asculta în toate problemele strategice ale Imperiului. Ba mai mult, el a inaugurat, ca urmare a acestei încrederi extraordinare, primul tratat încheiat între două femei – Tratatul de la Cambrai – un tratat de pace între Franța și Imperiu, s-a încheiat între mătușa lui, Margaret, și Margareta, soția lui François I, marele adversar al lui Carol Quintul. În scrisoarea adresată ei,  Francisc I spune celebrele cuvinte – era Bătălia de la Pavia, din nordul Italiei, în care spune: „–Madame, tout est perdu, fors l’honneur.” A fost și prizonier, cred că și onoarea era cam la limită. Dar panașul francez a zis: „–Totul e pierdut! Ne-au bătut de ne-au zăpăcit”, zice, dar „onoarea n-am pierdut-o.” Onoarea era prizonieră. A mâncat pâine cu apă vreo câteva luni. În fine. Acest om, după 40 de ani de domnie, se retrage într-o mănăstire. E adevărat, nu chiar într-o chilie de călugăr, într-o mănăstire se retrage și gândește. Știm, el trăiește epoca lui Luther. Și el a avut trei întâlniri mari, teologice, cu Luther.

I.V. – Deci avem exemple de oameni care se pot retrage senin.

A. A. – A și spus: „Am avut tot, am cunoscut tot, acum trebuie – vorbele sunt emoționante – să refac legătura cu Dumnezeu.” Deci a înțeles că, dincolo de puterea pământească, e legătura cu Dumnezeu.

I.V. – Tot un francez, Albert Camus, are o vorbă: „Împotriva ei, împotriva mea, rămân la stânga.” Ce crede despre stânga Alexandru Athanasiu, ce credea când a intrat în politică, asumat la stânga, și care e răspunsul social-democrației la criza lumii de azi?

A. A. – Un răspuns, sper, convingător și nu lung. Prin pregătirea mea profesională, ca profesor de drept social, volens nolens, nu puteam fi de altă parte decât de partea drepturilor lucrătorului. Inevitabil, dreptul muncii nu este un drept egalitar. Nu este un drept ca Dreptul Civil, în care nu personalizăm partenerii contractuali.

În Dreptul Civil nu contează cum îl cheamă pe vânzător, nu contează cum îl cheamă pe cumpărător. Este un drept al lucrurilor. Ce se vinde, cât se plătește. Nu interesează ce pregătire are vânzătorul, cumpărătorul, ce statut matrimonial etc. În schimb, dreptul muncii e focalizat pe personalitatea lucrătorului, pe nevoile lui, pe problemele lui, pe garanțiile pe care trebuie să i le dai, de stabilitate în muncă, de securitate și sănătate în muncă, de conjugarea armonioasă a vieții profesionale cu viața privată etc. Or, așa stând lucrurile, inevitabil, profesia mă ducea acolo.

Sunt colegi, foști studenți ai mei, care susțin interesele corporațiilor. Și eu le și spun: „Măi, mutați-vă la civil. E foarte frumos ca juriști, dar n-aveți ce căuta!” Adică, dacă n-ai însuflețirea valorilor materiei pe care o predai înseamnă că, într-un fel, e o impostură. Eu o consider impostură. Dreptul, repet, nu e doar o interpretare logică a unor texte de lege, cum se coroborează, cum se așază, nu. Dacă nu ai combustia internă de a crede că acele valori depășesc paginile cursului de drept și merg pe stradă, merg la locul de muncă, înseamnă mai binele sau mai răul lucrătorului, nu ai ce căuta la disciplina asta. Bun, ești un tehnician, dar lumea nu se construiește doar cu cei care repară un lucru sau care știu cum se repară, ci cu cei care îmbunătățesc acel lucru, pentru a-l face mai sigur, mai durabil și mai bun. Deci primul motiv ar fi profesia.

Doi, cred că social-democrația împăca, la acel moment, cele două chestiuni care și în comunicatul privind The Social Pillar, de la Gothenburg, din 2017, privitor la drepturile sociale – document care are ca autori: Consiliul European, Comisia și Parlamentul European – se spune că drepturile sociale trebuie concepute în așa fel, încât să împace the market with the social. Deci socialul, drepturile lucrătorilor cu regulile pieții. Din acest punct de vedere, social-democrația, prin așa numita economie socială de piață, a introdus un „condiment” important, relevant, în asigurarea unui echilibru între regula profitabilității și regula protecției, garanției la locul de muncă. Am crezut că este și cea care împacă cel mai bine, chiar dacă nu tot timpul, chiar dacă nu în mod durabil, aceste două exigențe care, evident, sunt de semn contrar.

Și în al treilea rând, eu cred că astăzi social-democrația nu evoluează într-o direcție bună. Ea evoluează într-o direcție în care excesul de progresism, adică, ca să fiu bine înțeles: evident că social-democrația s-a opus, de la Jean Jaurès, adică de la sfârșitul secolului 19, s-a opus capitalismului liberal, prin aceea că a dat multă importanță lucrătorului muncii, în detrimentul rentei. Bătălia care este, dacă esențializăm lucrurile? Între proprietate și muncă, între rentă și salariu. De fapt, asta este marea bătălie. Ce este prioritar într-o societate? Proprietatea sau munca? Ce este prioritar, sub aspectul câștigului? Renta. Adică valoarea obținută din exploatare – fructul civil, cum zic civiliștii și Codul Civil – obținut din exploatarea proprietății sau salariul? Căreia trebuie să îi dai prioritate?

Eu încă rămân old fashion. Nu cred în progresismul acesta. Adică în egalitarismul care depășește sfera dreptului.

Astăzi, noi asistăm, în mod concret, în numele unei libertăți mincinos fundamentale și a unui egalitarism de tip Simone de Beauvoir, că nu ne naștem bărbați sau femei, ci devenim, dar ea o spunea – marea prietenă a lui Jean Cocteau – ea o spunea în ce context? O spunea în contextul că femeile erau discriminate, lucru cu care nu putem fi, din start, de acord, să fie discriminate, ba dimpotrivă, trebuie să combatem zi cu zi, picătură cu picătură de sudoare, și fără demagogie, să eliminăm în societatea umană această discriminare. Dar eu mă opresc la combaterea inegalității juridice între femei și bărbați. Eu cred că trebuie să punem o frână de inteligență, în sens de rațiune, adică de ordonare după valori și principii a demersurilor noastre acționale. Social-democrația nu trebuie să devină un avion care să depășească plafonul sonic, fără să aibă kerosen, adică fără să aibă valori solide.

I.V. – Pe scurt, trei idei care pot pune România în avangardă. Trei idei revoluționare pentru dezvoltarea României. Pe scurt, că este penultima întrebare.

A. A. – Îmi cereți mult. Abia dacă reușesc să bâjbâi una. Eu cred că trebuie să ne întoarcem la oameni. E simplu spus așa, du bout des lèvres, din vârful buzelor, dar eu chiar cred.

Inteligența românească dă rezultate senzaționale în exprimări individuale. Din păcate, noi nu avem o țesătură bună de solidaritate, de lucru în echipă.

Lucrăm prost în echipă. Lucrăm foarte bine individual. Și rezultatele se văd. Avem excelențe, dar individual, nu ca o colectivitate mai mică sau mai mare. Eu cred că, în primul rând, acești tineri cu rezultate excepționale, atestate nu numai în România, dar și în universități de prestigiu de afară, trebuie incentivați, trebuie stimulați la maximum să vină în România, și puși cât mai repede în poziții, nu în prima poziție de la început, dar în partea de sus a oricărei ierarhii și cu potențialul de a fi conducătorii de mâine ai României.

Atâta vreme cât egoismul, canibalismul ăsta provincial pe care România îl arată ca societate, în care recomandarea ține loc de note, în care păcatul se substituie virtuților, nu avem cum să progresăm, dacă proștii… Circulă pe internet o glumă foarte tristă pentru noi. Era întrebat un japonez cum reușesc ei rezultate așa grozave? Și zice: „La noi e simplu. Avem 10 persoane – una e foarte deșteaptă și 9 sunt proști. Cel foarte deștept îi conduce pe cei 9. La voi, aveți 9 deștepți și un prost, și prostul vă conduce.” Cam asta e.

Noi am făcut, la un moment dat, în guvernul Năstase, a fost bursa „Nicolae Iorga” – eu eram ministrul Educației. Vreau să vă spun că au venit absolvenți de universități, pe care statul i-a susținut materialicește, remuneratoriu, prin burse. Au venit, am avut și eu la master. Și i-am întrebat: „V-au luat imediat prin ministere?” Și zic: „Nu.” Nu, că trebuia să fie nepotul, nepoata, fratele, concubina, tata, mama, adică viziunea tribală. România trebuie să se descotorosească, dacă tot vrem progresism. Uite, ăsta ar fi modernism: să eliminăm tribalismul, aceste uniuni bazate exclusiv pe sânge, pe aranjamente. Să dispară tribalismul, care e o formă, evident, primitivă de agregare socială din organizarea societală românească.

I.V. – Și în final, un gând, o urare, o deviză pentru Avangarda noastră, pentru aceasă emisiune, acest spațiu de dialog?

A. A. –  Fiind încă în viață și însoțitori ai modernismului, nu pot decât să folosesc cuvântul la modă: succes!

I.V. – Mulțumesc, domnule profesor, pentru acest dialog!