Ultimul Rebreanu

Ştiaţi că Ion a existat în realitate şi, după ce a fost publicat romanul eponim, regăsindu-se în cele din carte, i-a cerut lui Liviu Rebreanu drepturi de autor? Dar că Ludovica, mama scriitorului, a citit doar jumătate din „Pădurea Spânzuraţilor” şi a spus… „păi… nu-i despre Emil!”, deşi scena execuţiei era, de fapt, o descriere a felului în care a sfârşit fiul său?

Ştiaţi că Emil a scris despre fratele său că este „unealta nenorocului meu” sau că romanul preferat al lui Liviu Rebreanu a fost „Adam şi Eva”? Ei bine, toate acestea sunt comori ale literaturii, descoperite în casa ultimului Rebreanu. Îi studiem în şcoala generală, dăm examene din opera lor în liceu şi mai apoi le îndesăm cărţile în biblioteci peste care se pune praful. Acesta ne e prostul obicei pe care-l avem faţă de nume mari ale literaturii. Cu toţii am ştiut, cândva, pe nerăsuflate, acţiunea din „Pădurea Spânzuraţilor”, iar romanul „Ion” ni se deschidea direct la paginile în care Ana îl iubea pe Ion şi Ion iubea… pământul. Cu toate acestea, prea puţini se-ntreabă ce se alege de viaţa celui a cărui operă o studiem şi dacă nu cumva trecem zilnic pe lângă urmaşi de-ai lui, care ar putea să ne reveleze valenţe noi ale personalităţilor din istoria literaturii.

Ilderim Rebreanu este ultimul descendent al familiei. Este fiul lui Tiberiu, cel mai mic dintre cei 13 fraţi ai scriitorului Liviu Rebreanu. El este cel care va stinge numele, pentru că nu are urmaşi. L-am descoperit la 130 de kilometri de Bucureşti, în comuna Bogdana, un sat din judeţul Teleorman, unde telefoanele mobile îşi pierd semnalul. Trăieşte şi acum în casa în care şi-a petrecut primii trei ani din viaţă. Soarta l-a tot mutat la Bucureşti, Aiud, Ocna Mureşului, Cluj Napoca din cauză că, sub regimul comunist, familia sa n-a trăit vremuri uşoare. Ilderim Rebreanu are „60 de ani şi cel puţin tot atâtea regrete”. Este scriitor. Un scriitor care nu are bani să-şi publice volumele. „Spectre în labirintul uitării”, o istorie în detaliu a familiei Rebreanu, cuprinsă în patru volume, a fost tipărită în tiraj… „confidenţial”, deşi citită ar schimba multe din impresiile despre literatură. „Rebrenii erau destul de iuţi la mânie, le sărea repede ţandăra, dar le şi trecea supărarea imediat”, spune Ilderim despre ai săi. Lucrarea este scrisă, în întregime, la persoana a doua şi este „un dialog” al lui Ilderim cu cei din familia sa.

Păstrează aşchia din spânzurătoarea lui Emil

Ilderim Rebreanu trăieşte într-o casă modestă. Nu-şi câştigă viaţa din scris şi şi-a pierdut încrederea în România. În cea mai mare odaie a casei a construit un muzeu dedicat familiei. Ştiam despre el şi l-am întrebat de ce a vândut cea mai mare parte a lucrurilor valoroase ale familiei. „Le-am vândut Muzeului Judeţean Bistriţa-Năsăud. Nu ştii niciodată când mori… Şi când se va-ntâmpla asta, nu ştiu cine va intra în casa asta şi-o să creadă că sunt hârţoage. Aşa, acolo le ştiu în siguranţă.” A păstrat însă câteva obiecte de familie, printre care şi o aşchie din spânzurătoarea lui Emil, pe care tatăl său, Tiberiu Rebreanu, a retezat-o cu un cuţit, în 1923, când a fost să reconstituie locul în care fusese executat fratele său. Butucul spânzurătorii rămăsese în pământ. Ilderim trăieşte singur, are părinţii îngropaţi în cimitirul satului, iar soţie şi copii nu a avut niciodată: „Poate că am fost puţin egoist că nu am lăsat un moştenitor şi că numele se va stinge odată cu mine, dar… aşa a fost să fie”… Ajunge rar în Bucureşti, însă atunci când vine în Capitală aprinde la Bellu o lumină pentru unchiul său celebru.

Ion a iubit, până la capăt, Glasul Pământului

Am stat de vorbă sub cireşi şi, în interviul pentru emisiunea „Economia este viaţă” de la The Money Channel, mi-a povestit mult şi multe. A lăcrimat doar atunci când a vorbit despre moartea părinţilor săi. Îmi spune că, dacă într-o zi l-ar întâlni pe Dumnezeu, „l-aş certa pentru că l-a luat pe tata prea devreme”. Tot el a îngrijit-o şi pe mama, până în ultima clipă. A studiat şi el la şcoală romanul „Ion” dar, asemenea unchiului celebru, cel mai mult i-a plăcut „Adam şi Eva”. Îl rog să-mi spună lucruri pe care nu le găsim în istorii ale literaturii. „Ion, după ce a aflat că unchiul meu a scris un roman inspirat de el, i-a cerut drepturi de autor. Dar era absurd să-i dea Liviu ceva, pentru că el scrisese literatură…” Iată un semn că Ion a iubit, până la capăt, „glasul pământului”, al averii. „Eu am trăit în cultul lui Emil. Tata aşa m-a crescut. Emil îi promisese că, atunci când se va întoarce de pe front, îl va adopta. Chiar dacă urma să se căsătorească, atât de strânsă era legătura între ei. Am o fotografie cu tata, copil fiind, îmbrăcat în haine de soldat, din materialul pe care îl trimisese Emil de pe front”. Îl întreb apoi despre cum era Liviu Rebreanu. „O fire rece… de altfel, în scrisorile lui Emil este consemnat «Liviu, unealta nenorocului meu» . Pe Emil nu l-a ajutat niciodată”. Continuă seria mărturisirilor, spunându-mi că soţia lui Liviu Rebreanu l-a îndepărtat pe acesta de familie. Îmi spune apoi că „Ludovica (n.r. – mama lui Liviu Rebreanu) a citit jumătate din carte. Nu i-a plăcut… a spus… «Păi, da’ asta nu este despre Emil!»”. Îmi înclină din cap aprobator când îl întreb dacă a fost dezamăgită de carte şi continuă prin a-mi spune că nici Miţi, una dintre surorile lui Liviu, nu a putut să termine cartea. „S-a oprit la ultimele pagini, cu execuţia lui…”

Povestea familiei Rebreanu nu s-a terminat încă. Trăieşte prin Ilderim Rebreanu, un om care prin însăşi existenţa lui ne aminteşte că, în viaţă, Marile Întâlniri sunt atât de aproape de noi!