NATO și… Drumul Mătăsii

Fosta șefă a diplomației americane a pledat cu o forță reînnoită pentru Vest. Viitorul relațiilor transatlantice pare din nou să preocupe decidenți și experți de ambele părți ale oceanului. În absența unei crize evidente sau a unui moment de referință, europeni și americani se apleacă cu mai multă atenție asupra acestui binom strategic.

Resetarea relațiilor SUA-Rusia, criza economică și financiară din Europa și zona Euro, temerile și prudența legată de evoluțiile din Siria și lumea arabă, pivotul American spre Asia Pacific etc. au dus SUA și Europa, dar și pe aliații europeni între ei, la poziții divergente. Relația transatlantică, și chiar expresia sa instituțională – NATO, parea să intre inevitabil într-un con de umbră. În ultimii ani auzeam tot mai des opinia că relațiile trans-atlantice sunt condamnate la o treptată, chiar dacă lentă, deriva cauzată de “irelevanța lor strategică”. Până și partizani acerbi ai NATO și ai angajamentului american în Europa au văzut în decizia recentă a Administrației Obama de a renunța la etapa a patra a scutului antirachetă din Europa un semn suplimentar al acestei derive.

O parte dintre acești opinenți susțin ca irelevanță strategică și militară (mai mult sau mai puțin auto-cauzată) a Europei este cea care condamnă relația transatlantică. O minoritate importantă acuza însă ansamblul Vestului de încremenire de viziune. Reducerile bugetare și diviziunea internă sunt pentru aceștia doar o manifestare ultimă a pierderii identității Occidentului.

Iată că astăzi, treptat, voci ultracalificate revin asupra subiectului. Asistăm practic la o discretă, dar consistentă, reevaluare a rolului relației transatlantice și a soluțiilor aflate la dispoziția SUA și UE pentru a umple din nou cu sens această relație. Acest cor spontan de voci calificate care vorbesc despre “investiții în viitorul relației transatlantice” nu a apărut întâmplător. Conținutul nu e nou, tonul însă e schimbat. S-a renunțat la natura formalistă și oarecum fatalistă și se sesizează o anumită tensiune și îngrijorare, dar și o determinare.

Cauzele acestei reconsiderări nu sunt spectaculoase, dar sunt evidente. O serie de evoluții persistente indică vulnerabilități actuale si viitoare pentru care SUA și UE trebuie să se pregătească, să le asume și să le circumscrie pentru a păstra atât relevanța Occidentului în acest secol, dar și perenitatea valorilor sale. De asemenea, scadențe mai mult sau mai puțin iminente solicită pregătirea unor scenarii și abordări strategice comune.

Viitorul Vestului și valorilor sale

Scriind sau vorbind cu greutatea experienței de decenii sau a pozițiilor importante pe care le au sau le-au ocupat, toți acești comentatori vorbesc despre o sumă de factori: efectele reducerilor bugetare și ale crizei economice asupra capacităților militare ale SUA și ale UE; despre pivotul spre Pacific al SUA, în condițiile în care sunt destule subiecte neîncheiate în Orientul Apropiat și Asia Centrală; despre dificultățile NATO de a răspunde adecvat și sincronizat provocarilor emergente. Dar tot ei vorbesc și despre oportunități: efectul revoluției gazului în SUA și corolarul acesteia în alternative energetice pentru Europa; comerț și investiții ca instrumente de stabilizare în zone ca Asia Centrală, dar și ca instrument de modelare geo-strategică prin negocieri de liber schimb.

Un alt set de voci care reevaluează relația transatlantică sunt cei care deplâng degradarea pe care o văd evidentă, dar cred că aceasta este rezultatul unei lipse de viziune, nu o inevitabilitate istorică și startegică. Din contră, aceștia cred că viitorul Vestului și valorilor sale depinde de capacitatea noastră de a reinvesti în această relație.

Pentru mine însă, vocile cele mai relevante au venit în ultimele zile. Cu certitudine nu este întâmplător că e vorba de două doamne în poziție de decizie și influență: Hillary Clinton și Catherine Ashton. Cu sinceritate brutală și franchețe neobișnuită, în contexte separate, ambele au enunțat priorități pentru SUA și UE care vizează atât relația transatlantică, cât și regiunea României. Dacă amândouă trag semnale de alarmă, niciuna nu arată care ar fi renunțat la importanța relației, din contră.

Probleme și soluții

Hillary Clinton a ridicat patru puncte: un set major de probleme și trei zone de soluții. Problemele sunt legate de deficite bugetare și politice care creează presiuni reale asupra capacităților de apărare și, implicit, asupra încrederii în relația transatlantică. Soluțiile sunt în abordări comune în domenii ca piața globală de gaz și securitatea energetică a Europei, efortul comun pentru un spațiu integrat de comerț liber între SUA și Europa și o nouă viziune politică care asumă pe deplin noile amenințări în fața Vestului: de exemplu proliferarea nucleară și a sistemelor de rachete și atacuri cibernetice. Ea propune o viziune transatlantică deschisă în care NATO rămâne pilonul central.

Vorbind despre acest subiect la Washington cu ocazia zilei Europei, Catherine Ashton a abordat aceleași teme. Și ea a avut o abordare comună a subiectelor de securitate și apărare și accelerarea negocierilor pentru Transatlantic Trade and Investment Partnership (TTIP). Acesta o să creeze cel mai mare spațiu economic de liber schimb. Voința politică din spatele acestor negocieri există pe ambele maluri ale Atlanticului.

Între aceste voci avem, cred, imaginea completă atât a dificultăților, cât și a soluțiilor pentru viitorul relațiilor transatlantice. Momentul post Război Rece trebuie depășit. Criza economică și noile amenințări obligă la o accelerare a demersurilor noastre. Europa, atât la nivelul NATO, cât și UE, are de completat o viziune strategică.

Cum suntem noi afectați?

Ce înseamnă toate acestea pentru noi, pentru România și Europa? Ce trebuie să facem? Suntem datori cu un răspuns la cele menționate de Hillary Clinton. Creșterea contribuției SUA la bugetul NATO a devenit nesustenabilă. Ea reprezintă deja 80%. Politica de rebalansare bugetară și de reducere drastică de cheltuieli va produce efecte dramatice, dacă Europa nu întoarce foaia. Pentru aceasta e nevoie să reevaluăm modul în care punem împreună resursele politice și militare strategice. De la Agenția Europeană de Apărare la CFSP și CSDP, dar și NATO, avem un număr de șantiere neîncheiate.

Cred că trebuie să plecăm de la răspunsul lui Techau la temerile lui George Friedman: alianța geo-strategică a Războiului Rece nu mai este relevantă, dar asta nu face NATO nerelevant. Mai mult ca oricând, Alianța oferă Europei (și Americii) soluții. Trebuie să decidem împreună specializarea muncii și eforturilor, modul în care “puling and sharing” în materie de capabilități strategice și tactice funcționează la nivelul Alianței. Summitul de la Chicago a confirmat Smart Defence, parteneriatele și asumarea noilor amenințări ca axe centrale pentru Alianță. Trebuie însă să mergem mai departe și accelerat.

În acest sens cooperarea NATO-UE redevine un element central în reactivarea Vestului. Este nevoie să lucrăm pentru o poziție europeană legată de capacități de apărare și o soluție politică europeană care să avanseze nu doar în plan economic și fiscal, ci și politic, inclusiv în ceea ce privește politici de apărare și externe.

Este o oportunitate

Pledez pentru ca în loc să vedem decizia SUA de a modifica proiectul de apărare antirachetă un abandon să vedem oportunitatea. Angajamentul european și relația transatlantică nu sunt vulnerabilizate de pivotul strategic al SUA către Asia ci, mai degrabă, de inconsistența pozițiilor și politicilor aliaților europeni.

SUA și Europa ies treptat, chiar dacă lent, din criza economică și de creștere. Dinamismul economic, energetic, tehnologic și comercial al Vestului este departe de a se fi epuizat. TTIP este simultan o motivație și un argument pentru o politică reînnoită la Est. Atracția celui mai mare spațiu integrat de comerț liber este uriașă. Pentru țări ca Ucraina sau ansamblul țărilor din spațiul cuprins între Adriatica, Marea Neagră și Caucaz apartenența la Vest depășește imediatul UE sau al NATO, e vorba de o viziune pe termen lung. Testul real este însă modul în care UE și NATO reușesc să transforme oportunitatea atracției economice într-o propunere securitară și de valori pentru țările din regiune.

În această logică, un loc aparte îl are ancorarea occidentală a Noului Drum al Mătăsii. Departe de a fi doar o propunere comercială, el reprezintă o nouă logică de integrare a logicii transatlantice în regiunea Eurasiei. Regiunea și implicit abordările occidentale sunt fragmentare. Este nevoie să reconectăm Politicile pentru parteneriat estic și cele pentru Caucaz și Marea Neagră.

Alături de Polonia și țările Visegrad – cu sau fără dinamismul Weimar plus – România trebuie să militeze pentru o reangajare a Parteneriatului Estic. Totodată trebuie să oferim împreună Turciei un parteneriat regândit pentru regiunea Mării Negre.

Un nou început

Toate acestea sunt și motivul pentru care, începând de anul trecut, Aspen România și GMF US Black Sea Trust colaborează pe subiectul politicilor atlantice la Marea Neagră. Acest lucru continuă vechi eforturi care au precedat chiar și procesul formal de aderare la NATO.

Anul acesta în septembrie invităm împreună cu Guvernul României la Forumul București organizat de Institutul Aspen România decidenți și experți din SUA, Europa și din regiune. Conversația pe care Aspen România, GMFUS BST, dar și Guvernul României și Parlamentul o propun pe tema ancorării occidentale a Noului Drum al Mătăsii este ambițioasă, dar trebuie să fie egal pragmatică. Tocmai de aceea reluăm efortul inițiat de Atlantic Council de a completa dimensiunile strategice cu abordări economice transregionale. Logica este să demarăm prin înlăturarea obstacolelor în calea comertului transregional in zonele de vest ale Noului Drum al Mătăsii, a Caucazului și Mării Negre. Acestă regiune este conexiunea zonei eurasiatice la viitorul spațiu de liber schimb între SUA și UE. În același timp, reprezintă o provocare imensă pentru buna guvernanță politică și economică în regiune.

Incertitudini sunt nenumărate, dar investiția comună europeană și americană în relația transatlantică își găsește expresie acută în Est și în zona în care România este una dintre porțile importante. E un început care redă României oportunitate și responsabilitatea strategică a frontierei.