Despre Coran și traducerea sa

Pentru exegeții musulmani, limba arabă ca mijloc de expresie a Coranului, Cuvântul lui Dumnezeu, este perfectă ca şi Coranul însuşi. Perfecţiunea acestei limbi este subliniată permanent în marile tratate islamice consacrate inimitabilităţii – al-’i‘ğāz (termen tradus şi cu „miracol” sau „minune”) – textului coranic, atât la nivelul expresiei, cât şi al conţinutului.

Factorul declanşator al acestei apologii a limbajului coranic se află chiar în Coran, ca o sfidare aruncată deopotrivă oamenilor şi ginnilor (spiritelor) de a produce ceva asemănător acestui text:

„Dacă vă îndoiţi de ceea ce am pogorât asupra robului Nostru, aduceţi-ne o sură care să fie deopotrivă cu aceasta! Chemaţi-vă martorii, alţii decât Dumnezeu, dacă spuneţi adevărul! Dacă nu o faceţi – şi nu o veţi face – temeţi-vă de Focul cel mare care mistuie oameni şi pietre, gata pregătit pentru cei tăgăduitori” (Coran, II, 23-24)[i].

În conceptul de inimitabilitate a textului coranic îşi are originea şi ideea de intraductibilitate, având în vedere că traducerea este considerată o imitatare a textului original într-o altă limbă. Este vorba, înainte de toate, despre traducerea substitutivă, cea care ar trebui să înlocuiască textul coranic arab şi care este total interzisă, şi, mai puţin, de traducerea informativă, cea menită doar să comunice sensurile textului coranic, aprobată de autorităţile islamice, cu anumite condiţii, şi care există în momentul de faţă în mai toate limbile lumii, inclusiv în română.

Aşadar, pentru a putea înţelege mai bine concepţia islamică asupra traducerii Coranului, am pornit de la o definiţie relativ recentă a Coranului formulată în cadrul unei încercări de dialog islamo-creştin şi care îi aparţine iranianului Sayyid Nasr „…pentru a demonstra că înrudirea lumilor islamică şi creştină este profundă şi serioasă, trebuie să se pornească de la convingerea că ambele căi, cea islamică şi cea creştină, sunt căii ale lui Dumnezeu şi că divinitatea care a făcut Cuvântul să devin trup – Iisus Hristos – la Betlehem, l-a făcut să devină carte – Coranul – la Mecca, atunci când prin voinţa şi ştiinţa Sa, a intuit că trebuie să dea omenirii o nouă revelaţie.” Prin această interpretare, în care se unesc ideile teologiei clasice islamice cu cele ale unor doctrine creştine, se oferă o explicaţie largă, care să-i satisfacă atât pe musulmani, dar să-i convingă şi pe nemusulmani, cu privire la justeţea interzicerii traducerii substitutive a Coranului în alte limbi. Ca atare, Coranul nu poate fi comparat cu alte cărţi sfinte (Tora, Evangheliile), ci el este pus pe acelaşi plan cu Iisus Hristos pentru că ambii reprezintă manifestări materiale ale Cuvântului divin.

Tocmai această idee, a Coranului ca manifestare a Spiritului divin, i-a făcut pe unii dintre comentatorii pe linie sufită să explice aparenta incoerenţă a acestui text prin incomensurabila disproporţie dintre Spirit, reprezentat aici de acel arhetip ceresc abstract, ‘Umm al-Kitab), cu semnificaţie absolută, pe de o parte, şi resursele limitate ale limbajului uman în care este înfăţişat Coranul pe de altă parte. Este ca şi cum Dumnezeu, dorind să exprime o mie de adevăruri, n-ar avea la îndemână decât vreo zece cuvinte şi din această cauză ar recurge la aluzii cu sensuri greu de bănuit, la elipse, la sinteze simbolice. Toate aceste sensuri plutesc în jurul expresiei arabe a Coranului, însă nu pot fi prinse în totalitate. De aici necesitatea explicării permanente a acestui text pe care Jalal ad-Din ar-Rumi îl compară cu o mireasă mereu ascunsă privirilor, lăsând numai să i se intuiască frumuseţea. Pe aceaşi linie se înscriu şi marii comentatori ai Coranului, precum Zamaḫšarī, Qurtubi, Razi, care susţin că acest text nu este niciodată ezoteric prin el însuşi, ci permite întotdeauna reconstituirea, pornind poate de la un element infim, a adevărului absolut, a arhetipului abstract, adică îl lasă neîncetat să transpară, fără a-l cristaliza într-o formă anume. Expresia acestui sens tremurător, ca să-l numim cu un termen al lui R. Barthes, nu poate fi captată niciodată într-o singură formă, ci în mai multe forme succesive. Astfel din punct de vedere islamic, traducerea ar însemna implicit redarea unei singure forme, iar toate celelalte nu ar mai putea fi sugerate decât întâmplător, rămânând indisolubil legate de original. Pe de altă parte, noua formă în care a fost redat textul coranic va avea şi ea oscilaţiile sale de sens, parazitare, dar de care traducătorul nu poate scăpa, căci ele iau naştere de la sine din însăşi structura limbii. Ca atare, prin traducere Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este transmis integral, pierzându-i-se o mulţime de sensuri, şi adăugându-i-se în acelaşi timp alte sensuri.

Într-o tradiţie rămasă de la profetul Muḥammad, se spune că versetele coranice conţin nu numai un sens zahir – exoteric, dar şi unul batin – ezoteric care la rândul său are o multitudine de alte sensuri posibile – minimum şapte şi maximum şaptezeci – aflate într-o perpetuă zbatere precum valurile mării. Sensul exoteric, de suprafaţă, este singurul care poate fi exprimat într-o altă limbă, celelalte sensuri, ascunse, rămând legate de textul original.

Discuţiile asupra traducerii Coranului, în mediile islamice, au început, chiar din timpul vieţii profetului Muḥammad, continuând, apoi, secole de-a rândul, fără să se ajungă la o hotărâre definitivă în acest sens. Istoricul acestor discuţii este reflectat în punctele de vedere cristalizate în cele două mari ştiinţe islamice, jurisprudenţa religioasă – al-fiqh, pe de o parte, şi teologia dogmatică – al-kalām, pe de altă parte.

În ceea ce priveşte teologia, care face apel nu numai la datele coranice, ci şi la argumente raţionale, aceasta face o distincţie între al-kalāmu l-lafẓī – „cuvântul rostit” ca formă concretă de manifestare a arhetipului său, al-kalāmu l-nafsī – „cuvântul spiritual”, cuvântul-esenţă aflat din preeternitate în ceruri pe al-Lawḥu l-maḥfūẓ – „Tabla Păstrată”. Prin revelaţia avută de profetul Muḥammad, cuvântul-esenţă se materializează în cuvântul rostit care este însăşi expresia arabă a Coranului. Şi numai această formă concretă de manifestare, cu sensurile ei exoterice, poate fi tradusă pentru cei ce nu cunosc araba ca un prim pas în apropierea lor faţă de acest text. (traducerea informativă)

Ca o concluzie, putem spune că în teologia islamică, Cuvântul lui Dumnezeu este considerat veşnic, increat şi prin urmare şi Coranul ca expresie a lui va fi considerat o carte eternă, increată, inimitabilă. Din aceste considerente, ideea traducerii substitutive a Coranului nu este acceptabilă de către musulmani. Acest fapt a dat naştere la o serie de incidente, unele destul de serioase, de-a lungul veacurilor, însă până la urmă s-a ajuns la un compromis: traducerea interlinguală va fi socotită informativă, adică doar o explicaţie, un comentariu al textului arab (care va fi, în genere, publicat cu traducerea respectivă) sau, se va considera că este vorba de o traducere a semnificaţiei ceea ce înseamnă că traducerea este considerată mai mult conceptuală decât literară.

Din punctul de vedere al dreptului canonic, Coranul constă din naẓm – „compoziţie” şi ma‘nā – „semnificaţie”. Acestea sunt aspectele esenţiale fără de care Coranul nu ar mai putea fi Coran. Adepţii dreptul canonic se concentrează asupra descrierii compoziţiei, şi aceasta nu pentru că nu ar da atenţie semnificaţiei, ba dimpotrivă, ei vor ca semnificaţia să nu fie absolut deloc alterată. Şi cum singura cale prin care se poate realiza acest deziderat constă în păstrarea intactă a compoziţiei, ca atare, în viziunea lor, ideea traducerii substitutive a Coranului nu este acceptabilă, iar cele câteva tentative făcute au fost anihilate. În ceea ce priveşte traducerea informativă, poziţiile sunt împărţite în funcţie de scolile juridice. Reprezentanţii celor patru mari şcoli juridice sunnite (hanefită, şafeită, malekită, hanbalită) au puncte de vedere diferite şi nu de puţine ori contradictorii – chiar în cadrul aceleiaşi şcoli – asupra traducerii textului coranic pentru musulmanii nearabofoni.. Aici, trebuie să menţionez că traducerea informativă a Coranului se poate face în comunitatea islamică, până astăzi, numai cu aprobarea înaltelor autorităţi juridice religioase care emit un edict în acest sens. De aceea, problema traduceri sau netraducerii Coranului este o problemă tratată în cadrul jurisprudenţei islamice.

[i] Coranul. 2003. Ediţie bilingvă arabă-română. Traducere din limba arabă: George Grigore. Istanbul: Çağrı Yayınları. Toate citatele din Coran, din prezenta traducere, sunt preluate din această ediţie.